De ce sa vizitezi Memorialul Durerii de la Sighet. Sau despre Gulagul romanesc

TIPĂREȘTE

Motto: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie” - Ana Blandiana

Lectia de istorie in aer liber de azi, ne duce intr-un loc al ororilor, un loc pentru unii greu de acceptat, pentru altii indiferent sau mai rau, necunoscut.

Istoria regimului comunist cuprinde locuri de detentie, locuri de interogare, lagare de munca, deportare fortata, domiciliu obligatoriu, gropi comune, aziluri psihiatrice utilizate in scopuri politice. Distrugerea partidelor traditionale, a elitelor intelectuale si implicit a integritatii lor morale s-au intamplat (si) la Sighet. Toata perioada cuprinsa intre 1945-1989 a fost o punere in aplicare a ideii lui Lenin: " orice 'inamic de clasa'chiar in absenta oricarei dovezi a vreunei crime impotriva statului, nu poate fi cetatean de incredere si nu trebuie tratat mai bine decat un criminal".

Intr-o zi de vara cam pe la prânz, cand mai toata lumea se refugia la terasele din zona pentru o bere rece si o placinta cu branza si marar, am ajuns pe strada Str. Corneliu Coposu, Nr. 4. De foarte mult timp aveam trecuta pe lista mea de "de vazut" Memorialul Sighet. Vizita am inclus-o intr-un week-end prelungit in Maramures. Dar, despre lucruri frumoase, povestim altadata. Acum, vom vorbi despre lucruri intunecate, gandite de oameni impotriva oamenilor.

Povestea locului incepe in 1897 când Transilvania apartinea Imperiului Austro Ungar. Aici s-a construit o inchisoare de drept comun, cu parter si doua etaje. Cladirea cu ziduri inalte de 6 m si doua foisoare de supravegere in curtea interioara in forma de T, urma sa adaposteasca in jur de 120 de detinuti. Amplasata in apropiere de Tisa, cladirea a fost inchisoare de drept comun, inchisoare politica, din nou inchisoare de drept comun, fabrica, depozit si in final, ruina.

Dupa 1945, in inchisoarea devenita politica, ajung toti cei care se impotriveau sistemului proaspat instalat. Dupa modelul Gulagul Sovietic, un sistem de lagare de concentrare in care se practica munca fizica grea, varful arestarilor si condamnarilor este atins intre 1948-1955, devenind cunoscut ca locul detinutilor politici. Toti cei care se opuneau sistemului, erau considerati dusmani ai puterii si condamnati fara sa fie judecati. Elevi, studenti, ministri, politicieni, tarani, academicieni, ziaristi.

Cu 'norma indeplinita', din 1955 devine din nou inchisoare de drept comun si in cele din urma in 1977 isi schimba’utilitatea’in fabrica. De maturi. Ca si cum cu ajutorul unei maturi, se putea arunca la cos umilinta la care au fost supusi cei condamnati.

Intrarea este 'tapetata'cu fotografiile celor care au fost aici. Am intalnit un grup de copii din clasa a 2-a si intrebau mirati " dar ce au facut oamenii astia? "...

Fiecare celula are o poveste. Fiecare poveste suntem datori sa o intelegem si sa o acceptam. Ororile sistemului fac parte din istoria noastra, fie ca vrem, fie ca nu. Interogatoriul, ferestrele mici care nu ingaduiau detinutilor sa priveasca cerul, instrumente de tortura, uniforme, lanturile cu care erau legati si multe alte lucruri care au apartinut detinutilor sau documente, sunt marturiile care nu ne dau voie sa uitam.

Doua din cele 50 de celule sunt exact ca atunci si au 'apartinut' lui Iuliu Maniu si Ghe. Bratianu. In spatiile de expunere dedicate pot fi vazute documente, fotografii de familie, scrisori sau obiecte personale. M-a impresionat geanta de lucru a lui Maniu. Sau mesajul unui detinut politic scris pe o bucata de panza.

In curtea interioara a inchisorii, acolo unde Ghe. Bratianu a fost batut de un gardian pana la agonie, se gaseste Cortegiul Sacrificatilor. Femei, barbati, copii privesc spre cer, spre libertate. In fata lor sta un zid inalt de 6 m. Si un foisor de supraveghere.

Curtea interioara si spatiul de rugaciune sunt pline de nume. Sunt numele celor care au murit in inchisori, lagare si locuri de deportare din Romania. 16.000 pe peretii interiori si 8000 pe zidurile care duc spre spatiul de reculegere. Si cifrele nu sunt finale.

Lasitatea oamenilor fideli puterii, a fost fara margini. La 2.5 km de Sighet, la marginea orasului, in gropi comune sapate in Cimitirul Saracilor, au fost aruncati Maniu, Bratienii, preoti, studenti, tarani.

Plecam cu un sentiment de amaraciune. De tristete. De revolta.

Nu avem voie sa uitam, nu avem voie sa fim indiferenti daca auzim pe langa noi, oameni ce regreta dupa perioada comunista. Cumparati-le un bilet de tren si trimiteti-i la Inchisoarea de la Sighet! Istoria ar putea sa-i trezeasca la realitate... Oare?

Din biblioteca personala va recomand:

Corneliu Coposu - File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947,1953,1967-1983.

---

VIZUALIZĂRI: 1576 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI