Mărturii cutremurătoare: Memorialul de la Sighet

TIPĂREȘTE

A doua parte a vizitei la Sighetu Marmației a fost destinată unui obiectiv despre care eram convinsă că îmi va produce o impresie puternică: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.  

Probabil că mulți dintre voi ați urmărit măcar câteva episoade din „Memorialul durerii” ori aveți în familie, printre prieteni sau cunoscuți oameni care au suferit represaliile regimului comunist. Așa încât știți câte ceva despre această perioadă neagră din istoria noastră. Totuși nimic nu se compară cu mărturiile de la fața locului, din închisorile unde deținuții politici și-au petrecut mulți ani din viață iar unii din ei și-au găsit sfârșitul.

Înființarea memorialului de la Sighet, format din muzeul din localitate și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului cu sediul în București, strada Jean-Louis Calderon nr. 66,  se datorează muncii unui cuplu de scriitori – Ana Blandiana și Romulus Rusan, și este administrat de Fundația Academia Civică.  

Centrul, creat în 1993 și condus de Romulus Rusan, a realizat proiectele de reabilitare și dotare a muzeului și a adunat banca de date necesară - peste 6000 de ore de înregistrări, 43000 de pagini de carte, zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio și video). În paralel, a organizat ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinatate și a publicat cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei.

În 1993, Fundația Academia Civică a preluat închisoarea din Sighet, aflată în ruine, pentru a o transforma în muzeu. Proiectul-cadru a fost propus Consiliului Europei de către Ana Blandiana. Realizarea acestuia a presupus strângerea de fonduri necesare reabilitării clădirii, iar pe de altă parte, crearea băncii de date, ambele demersuri fiind reușite prin eforturile Fundației Academiei Civice și ale Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului. Astfel, fosta închisoare a devenit primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.

Penitenciarul din Sighet, construit în 1897 de autorităţile austro-ungare cu ocazia aniversării primului mileniu maghiar, era o închisoare de drept comun, folosită însă în unele perioade și pentru încarcerarea deținuților politici: revoluționari polonezi, preoți, dezertori din armata maghiară (români sau de alte etnii). În perioada 1948-1950 au fost închiși aici elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană.  

Între mai 1950 și iulie 1955 penitenciarul a funcționat ca închisoare de maximă securitate. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi, în secret, o sută de foşti miniştri, parlamentari, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. În august 1951 au fost transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ condamnați în noiembrie 1947 la pedepse draconice.

Din cei cca. 200 de deținuți politici, 54 au murit în închisoare, fiind înmormântați în locuri necunoscute. Printre ei, Iuliu Maniu, Dinu și Gheorghe Brătianu, episcopul Ioan Suciu, generalul Henri Cihoschi.

Fiind un penitenciar secret situat la granița cu Uniunea Sovietică, Sighetul era codificat în documentele oficiale sub numele de „Colonia de muncă Dunărea” . Gardienii nu aveau voie să înregistreze în scris niciun deces iar morții erau îngropați noaptea în diverse cimitire din oraș fără niciun însemn de identificare.

Condițiile de detenție erau mizerabile: celule neîncălzite, cu ferestre acoperite cu obloane, paturi de fier cu saltele subțiri și uzate pe care deținuții nu aveau voie să se întindă pe timpul zilei, hrană insuficientă și de cea mai proastă calitate. Și bătăi, umilințe, batjocură, toate parte a programului de exterminare.

Greu, dacă nu imposibil de imaginat, cum au reușit să supraviețuiască în atare condiții o parte dintre deținuți. Ca să vă faceți o idee, redau câteva fragmente din interviurile acordate lui Vartan Arachelian de Corneliu Coposu, fruntaș țărănist, secretar personal al lui Iuliu Maniu, încarcerat timp de 17 ani în penitenciarele comuniste, un om de o mare probitate morală și noblețe sufletească pe care l-am admirat mult: „S-au încercat împotriva mea toate metodele de torţionare. Am avut o mare satisfacţie, cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau ei. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, cu care m-au pleznit, am refuzat să mă mişc din loc, pîna cînd bruta care conducea operaţiile a obosit. E adevărat, am rămas cu spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. Am nişte semne interesante de pe urma puşcăriei; am semnele unor cătuşe pe picioare, cătuşele mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează încă sechelele. Am nişte diagonale pe spate, urmele mai adînci ale plesniturilor de bici. Am această satisfacţie că voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor. Da, aveam o factură atletică, cîntăream o sută patrusprezece kg. Da. Fusesem campion la haltere, în timpul doctoratului, la Clubul Sportiv Universitar. Eram o masă de muşchi la ora aceea, dar muşchii s-au topit, aşa că rămăsese din mine, la ieşirea din puşcărie, doar 51 kg” .

Ce altceva s-ar putea spune?!!

Dar să revenim la penitenciarul din Sighet.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a Republicii Populare Române la ONU, închisoarea din Sighet a redevenit de drept comun. Prin decretul din 1975 s-a decis că pedepsele puteau fi executate la locul de muncă iar în 1977 penitenciarul a fost dezafectat, devenind pe rând fabrică de mături, sediu al gospodăriei colective, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată. Până în 1993, când a fost preluat de Academia Civică și întreaga clădire a fost renovată, amenajându-se cele 50 de celule, fiecare destinată să prezinte, prin fotografii și texte, mărturii ale uneia dintre marilor teme ale represiunii comuniste.

Muzeul este situat în centrul orașului, pe o stradă pietonală ce poartă, deloc întâmplător, numele politicianului citat mai-sus.

Adresa: Str. Corneliu Coposu nr. 4

Telefon: 0262 319424; 0262 316848

E-mail: muzeu@memorialsighet.ro

Site: https://www.memorialsighet.ro/

Program de vizitare; luni-duminică 9.30-18.30 (15 aprilie –14 octombrie); marţi-duminică 9.30-16.30 (15 octombrie-14 aprilie), luni închis

Tarife: adulți 20 lei; pensionari 10 lei; elevi și studenți 5 lei; grupuri 10 lei; gratuit pentru foștii deținuți și deportați politic, persoane cu dizabilități, ziariști 

Nici aici nu am beneficiat de ghidaj, fiind lăsați de capul nostru cca. 80 de minute, dacă-mi aduc bine aminte. Într-un fel, poate că a fost mai bine, căci fiecare a putut zăbovi mai mult sau mai puțin în celule. În plus, panourile afișate în fiecare sală sunt atât de pline de informații, încât nu văd ce ar mai fi putut adăuga un muzeograf.

Imediat după intrare, într-o sală este derulată o bandă audio din care se aude vocea Anei Blandiana spunând: „Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. La întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?” , Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ.”  

O hartă a închisorilor destinate deținuților politici ne arată cât de multe și bine răspândite pe toată suprafața României erau acestea. După care pătrundem pe un culoar lung, cu pereții tapetați cu fotografii ale celor încarcerați la Sighet. Este galeria foștilor deținuți și deportați politici. În dreapta se deschide ușa care dă în culoarele dispuse pe trei nivele, mărginite de o parte și de alta de celule.

Am văzut celula în care și-a petrecut ultima parte a vieții Iuliu Maniu (1873-1953), președintele Partidului Național Țărănesc, arestat în iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” . În noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viață și trimis la penitenciarul din Galați, de unde a fost transferat în august 1951 la Sighet, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din „lotul Maniu” . Aici avea să se stingă din viață pe data de 5 februarie 1953, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului.

O altă sală prezintă genocidul elitelor românești, înfăptuit în vara anului 1940, imediat după ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de trupele sovietice, când deputații în Sfatul Țării au fost arestați, fiind învinuiți că la 27 martie 1918 au votat alipirea Basarabiei la România.

Am înaintat spre sala în care sunt expuse afișele electorale din 1946: Cetățeni, votați Soarele! ; Populația țării noastre e roasă de boli. Partidele istorice timp de 22 de ani n-au făcut nimic pentru sănătatea poporului; Maniu și Brătianu v-au dat gloanțe. Guvernul Groza, libertatea de organizare.

Halal libertate, începută printr-o uriașă fraudă!

Alte celule prezintă prin fotografii și tăieturi de ziare distrugerea sistematică, demarată în 1945, a celor trei partide istorice: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social-Democrat.

Etapele instaurării comunismului în România au urmărit modelul Marii Revoluții Socialiste din 1917, prin aducerea la putere, cu sprijin sovietic, a unor militanți comuniști și agenți ai Cominternului precum Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.

Distrugerea bisericilor creștine a avut drept scop impunerea ateismului materialist dialectic, rezultatul fiind însă contrar, teroarea întărind credința în Dumnezeu a oamenilor. Capii Bisericii Ortodoxe Române au fost arestați și au primit domiciliu forțat în mănăstiri, unii din ei murind în condiții suspecte (patriarhul Nicodim sau mitropolitul Modovei, Irineu Mihălcescu), în timp ce cca. 2.000 de preoți de mir au fost arestați, fiind înlocuiți cu oameni ai bisericii dispuși la compromisuri. În anii 1980 au fost distruse peste 20 de biserici din București pentru a face loc proiectelor megalomane ale lui Ceaușescu.

Biserica Greco-catolică a avut probabil cel mai mult de suferit, fiind desființată în 1948. Episcopii și preoții care au refuzat să treacă la ortodoxism au fost arestați la domiciliu, apoi încarcerați la Sighet. Aici au murit Ioan Suciu, Traian Frențiu și Tit-Liviu Chinezu, alți ierarhi pierzându-și viața la Gherla. Episcopul Iuliu Hossu, cel care citise Proclamația de la Alba Iulia de unire cu România, a murit în 1970 în recluziune la mănăstirea Căldărușani, după 5 ani petrecuți la Sighet.

Biserica Romano-catolică și cultele protestante și neoprotestante, abia tolerate, erau considerate „oficine imperialiste” și „cuiburi de spioni și trădători” , membrii lor fiind urmăriți sistematic.

În celula „Munca forțată” am găsit informații referitoare la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră și a coloniilor de muncă din Balta Brăilei, organizate după modelul sovietic al canalelor Volga-Don, Baikal-Amur și Marea Albă-Marea Baltică. După 1950, aici au fost trimiși să lucreze în condiții imposibile sute de intelectuali și burghezi, membri ai elitelor românești. Mulți dintre ei nu au scăpat cu viață.  

Alte lagăre de muncă pentru deținuții politici au fost cele de la minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic și Valea Nistrului, care au funcționat între 1950-1955. Normele deținuților politici erau cu 30% mai mari decât cele ale deținuților civili, în condițiile în care primeau mai puține unelte de lucru. Și totuși o parte din ei au rezistat prin solidaritate.

Colectivizarea forțată a fost un alt capitol dureros pentru sute de mii de români, obligați să predea la „avutul obștesc” tot ce agonisiseră cu greu o viață întreagă. Desfășurat între 1949-1962, acest proces realizat după modelul sovietic al „transformării socialiste a agriculturii” a însemnat în fapt confiscarea proprietăților mai mari sau mai mici deținute de „chiaburi” , fie cu ajutorul activiștilor de partid trimiși la sate, fie prin acte de violență, arestări sau deportări în Bărăgan, unde au fost mutați peste 40.000 de țărani din Banat și Dobrogea. În final, agricultura socialistă s-a dovedit a fi un eșec răsunător iar colectivizarea a distrus nenumărate vieți.

Propaganda comunistă a fost vârful de lance în toate aceste demersuri. S-a urmărit îndoctrinarea maselor prin articolele din oficiosul partidului „Scânteia” iar în anii 1980 se ajunsese ca Televiziunea Română – unica ‒ să difuzeze doar două ore de emisie, și acelea închinate „marelui conducător” și „tovarășei academician doctor inginer, savant de renume mondial” .

Am trăit acele vremuri de înfometare, lipsă de căldură în case, penurie de cărți și surse de informare și îmi este imposibil să le uit…

În primii ani de după evenimentele din decembrie 1989 o mică parte din populația României și-a pus speranța în monarhie, văzută drept garant al instaurării democrației. Inițial, Regelui Mihai i-a fost refuzată venirea în țară, un episod de tristă amintire, și abia în 2011 i s-a permis să rostească un discurs în fața Parlamentului care a impresionat, sunt sigură, până și pe cei mai vajnici susținători ai republicanismului. Citez din el un scurt fragment definitoriu, în opinia mea: „Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.”

Ultima celulă în care m-am oprit a fost cea dedicată instaurării comunismului în celelalte state din Europa: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată Germană, Iugoslavia, Bulgaria și Albania, unde a fost impus de sovietici prin metode similare, deși poate mai puțin dure ca în țara noastră. Știm cu toții că după destrămarea Uniunii Sovietice fiecare din aceste țări și-a urmat propriul curs către economia de piață și democrație.

Recunosc că ora dedicată muzeului mă epuizase emoțional, așa încât nu am mai urcat la etaje pentru a vedea celelalte celule, care ilustrează tematici precum rezistența anticomunistă din munți, mișcările studențești din 1956, fenomenul Pitești (odiosul experiment al reeducării), femei în închisoare, viața de zi cu zi în „epoca de aur” ș. a.

În schimb, am ieșit în curte. Aici, în spate, mi-am dat seama de adevăratele dimensiuni ale clădirii și am dat ocol perimetrului înierbat, aruncând o privire spre zidurile exterioare întărite cu sârmă ghimpată și foișorul de observație, dar și spre Spațiul de Reculegere și Rugăciune, o capelă subterană proiectată de arhitectul Radu Mihăilescu, și spre grupul statuar Convoiul Sacrificaților, opera sculptorului Aurel Vlad.

Mai aveam la dispoziție 10-15 minute, și ghidul, care nu intrase în muzeu, ne-a luat pe mine și alte câteva doamne ca să ne arate celebrul „cui” din Sighet, aflat în capătul opus al străzii Corneliu Coposu. Este un monument în formă de cui (desigur) cu înălțimea de vreo 2 m și având la bază o plăcuță pe care sunt gravate următoarele cuvinte: „Bine ați venit la Sighetu Marmației! Deoarece se spune că aici se agață harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina!”

Drăguță chestie. M-a mai înveselit un pic.

Fiindcă mi se făcuse sete, revenind în fața muzeului în așteptarea colegilor, m-am așezat la una din terasele de pe stradă, care – vă reamintesc – este pietonală. Alăturarea dintre localurile animate și muzeu, dintre viață și moarte, mi s-a părut surprinzătoare dar interesantă.

Am apucat să sorb două înghițituri din frappe și lângă mine au venit două colege din grup, una din ele declarându-i ritos celeilalte că nu i-a plăcut muzeul.

M-am enervat, recunosc. M-am ridicat de la masă și am plecat pentru a nu-i asculta eventualele argumente și a-i răspunde așa cum merita.

Muzeul din Sighet nu e genul de loc care să-ți placă sau nu. E un loc în care vii ca să afli adevăruri crunte, povești cutremurătoare, mărturii ale unei istorii deloc îndepărtate.  

Astăzi, cu un război la granițele noastre, cu un imperiu rus pe cale de refacere și mai ales cu amenințarea reală a instaurării unor regimuri nedemocratice, totalitare în Europa, inclusiv la noi, e cazul să înțelegem că nu ne putem permite și nu avem dreptul să luăm drept garantate marile victorii obținute după decembrie 1989. Libertatea și democrația trebuie apărate și reafirmate iar și iar cu maximă tărie.

Altfel, riscăm să ne întoarcem la ororile anilor 1945-1989, atât de sugestiv prezentate la muzeul din Sighet.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei e o lecție de viață.

Pe care nu trebuie să o uităm niciodată.

„Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria” .

---

VIZUALIZĂRI: 190 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI