O mânăstire aparte ”Sfânta Ana” Rohia

TIPĂREȘTE

Mânăstirea ”Sfânta Ana” Rohia a fost primul dintre obiectivele turistice vizate de noi în periplul pe meleaguri maramureșene. Așezământul monahal este situat într-un cadru natural foarte frumos, pe un pinten al Dealului Viei, fiind încojurată de o pădure de fag și stejar.

Numele mânăstirii care găzduiește o obște de călugări este legat de cel al P. S. Iustinian Chira, actualul episcop al Maramureșului și Sătmarului, care a fost stareț al mânăstirii timp de 35 de ani (mai multe informații despre acesta găsiți aici mitropolia-clujului.ro/ips-iustinian), precum și de cel al lui Nicolae Aurelian Steinhard, scriitor-monah care și-a petrecut aici ultimii ani din viață (1980-1989).

Mânăstirea Rohia are o poveste aparte, pe care voi încerca să o redau pe scurt. Legenda spune că istoria mânăstirii începe în anul 1922, când Anuța, o fetiță de numai 10 ani, fiica preotului ortodox Nicolae Gherman, a trecut în neființă. Răpus de durere, preotul o visa deseori pe Anuța, care îl ruga să construiască ”o casă a Maicii Domnului” în Dealul Viei. Dându-și seama că este vorba de o hotărâre divină, părintele Nicolae, având sprijinul consătenilor săi, se hotărăște să ridice o mânăstire în amintirea copilei, într-o poiană numită ”la stejarul lui Pintea”. Conform obiceiului, în acel loc a fost înfiptă o cruce, însă, peste câteva zile sătenii au constatat că aceasta nu se mai afla în poiană, ci în altă parte, pe pintenul dealului, exact pe locul unde se află astăzi mânăstirea. Crucea a fost dusă din nou în poiană, dar din nou a fost găsită în același loc, chiar dacă sătenii au stat de pază. Astfel, s-a considerat că este un semn divin prin care s-a arătat locul pe care ar trebui construită mânăstirea.

Lucrările pentru ridicarea bisericii mânăstirii au început în anul 1923 și au durat doi ani, iar sfințirea ei a avut loc în anul 1926. Multă vreme modesta biserică a avut rangul de schit întrucât nu s-a putut dezvolta din cauza lipsei curentului electric și a drumului de acces.

Deoarece biserica devenise neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioși care îi călcau pragul, în anul 1996, din inițiativa P. S. Iustin Sighețeanu, stareț al mânăstirii din anul 1988, vechea bisericuță a fost desfăcută, iar pe locul ei a fost construită una nouă, care să corespundă necesităților ansamblului monahal.

În final aș mai adăuga că mânăstirea a fost un adăpost pentru cei care au încercat să țină vie flacăra credinței în anii comunismului.

Cei care doresc să aprofundeze acest subiect pot consulta crestinortodox.ro/biseric ... ohia-68068.html.

Din localitatea Rohia am urmat indicatorul către mânăstire, parcurgând un drum de aproximativ nouă km destul de îngust, dar de o calitate foarte bună, pe parcursul căruia am fost răsplătiți cu câteva peisaje frumoase. La un moment dat pe partea stângă a drumului am văzut o poartă zidită cu câteva icoane pe ea, semn că trebuia să virăm la stânga pentru a ajunge la mânăstire. De aici începe partea frumoasă, pentru că ultimii doi km i-am parcurs pe un drum îngust pentru o mașină, cu multe serpentine, care trece prin pădurea de fag și stejar care străjuiește mânăstirea, dar din loc în loc sunt și locuri mai largi unde încăpeau două mașini una pe lângă alta. Pentru ca tacâmul să fie complet, pe o parte drumul era mărginit de o vale, cam adâncă ce-i drept. Dar nu vă speriați, dacă nu întâlniți nicio mașină din sens opus, șofatul pe această porțiune e foarte fain. Eu am întâlnit mașini atât la urcare cât și la coborâre, dar totul a fost bine, am profitat de prezența acelor ”locuri de întâlnire”.

Am ajuns în parcarea încăpătoare (cred că sunt peste 150 de locuri de parcare) situată în pantă. Fiind doar două mașini în parcare am avut posibilitatea să lăsăm mașina la umbra unui brad falnic. Ne-am continuat drumul pietonal și am ajuns la frumoasa poartă în stil maramureșean. Imediat în stânga este un monument ridicat în anul 2000, la baza căruia este amenajat un loc de veci pentru P. S. Iustinian Chira. Totul este protejat de un perete semicircular, pe care sunt pictate mai multe imagini cu sfinți.

Am continuat să urcăm ușor pe alee, am trecut pe lângă clopotnița cu cele două clopote masive, apoi pe lângă câteva tarabe și un mic magazin unde se comercializau suveniruri și obiecte bisericești. Lângă acestea se găsește paraclisul de vară, locul unde se oficiază, în sezonul cald, slujbele în zilele de duminică și de sărbătoare.

În partea stângă ne-a atras atenția o clădire impunătoare, cu trei nivele, care, privită din față are aspectul unei biserici. Aceasta poartă denumirea de ”Casa cu paraclis”, a fost construită între anii 1973-1975 și adăpostește câteva camere pentru oaspeți, biblioteca mânăstirii care are peste 40.000 de cărți, în timp ce la etajul al doilea este Paraclisul "Izvorul Tămăduirii". Pe fațada exterioară a paraclisului se găsește o frumoasă icoană care o înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe.

Vis-a-vis de ”Casa cu paraclis” este Biserica Nouă. Aceasta este construită în formă de cruce, cu pridvor brâncovenesc în față și o singură turlă. La exterior, atrag atenția chipurile celor 12 Apostoli, care sunt înșiruite pe partea frontală a bisericii în partea superioară a fațadei.

Întrucât biserica mânăstirii era în plin proces de renovare, nu am putut vizita decât paraclisul de la demisol. Iconostasul și o parte din icoanele de aici au fost preluate de la vechea bisericuță. Una dintre cele două icoane care o reprezintă pe Fecioara Maria are o poveste interesantă. Aceasta a fost pictată de un călugăr de la Sfântul Munte Athos și a scăpat dintr-un incendiu provocat de o lumânare nesupravegheată. Suportul din lemn al icoanei a ars în întregime în timp ce icoana păstrează doar câteva semne în urma nefericitului incident.

Iconostasul atrage și el atenția prin măiestria cu care a fost realizat. Pe acesta sunt patru medalioane care au sculptate chipurile celor patru sfinți evangheliști: Ioan, Luca, Matei și Marcu. Strana în paraclis are un suport zidit, peste care este aplicat un suport din lemn, iar în anumite locuri sunt și pleduri din iută.

După ce am ieșit din paraclis ne-am îndreptat spre următoarea clădire a complexului monahal ”Casa Albă”, o clădire cu două etaje, zugrăvită evident... în alb. Aici sunt chiliile viețuitorilor mânăstirii, secretariatul, contabilitatea, spații administrative, un apartament episcopal și un salon pentru primirea oaspeților. Deși este o mânăstire de călugări, pot fi admirate mușcate roșii peste tot la balcoane.

Continuându-ne turul de vizitare am ajuns la un alt punct de interes, construcția imensă care se înalță în curtea mânăstirii și care după finalizare va fi Centrul cultural monahal Nicolae Steindhart. Pe un panou informativ am citit că această clădire va avea în componență: paraclis, muzeu, editură, tipografie, săli de lectură, săli de conferințe, săli pentru lansări de carte și săli de expoziții și manifestări cultural-religiase. Părere personală: înțeleg demersul Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului de a crea acest centru în memoria lui Nicolae Steindhart, însă consider că această construcție emană megalomanie prin toți porii (dacă nu sunteți de acord cu această afirmație, ”vă rog să nu trageți în pianist”) :).

Un alt punct de atracție în curtea mânăstirii este ”Casa Poetului”, o construcție cu două etaje construită între ani 1977-1979. În această clădire se găsește chilia în care a locuit între anii 1980-1989 scriitorul-monah Nicolae Aurelian Steinhardt. Înainte de a pătrunde în chilie sunt afișate câteva informații despre viața și opera acestuia și voi spicui și pentru dumneavoastră câteva:

- monahul Nicolae s-a născut la data de 29 iulie 1912, în București, într-o familie de evrei, înrudită pe linie maternă cu Sigmund Freud;

- în anul 1936 a obținut titlul de doctor în drept constituțional sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara;

- în 4 ianuarie 1960 este arestat de Securitate, refuză calitatea de martor al acuzării în procesul Constantin Noica – Dinu Pillat și este condamnat la 12 ani de închisoare, muncă silnică alături de alte personalități, printre care: Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu și Păstorel Teodoreanu. A fost închis la Jilava (pe timpul detenției aici s-a convertit la religia creștin ortodoxă), Gherla și Aiud, fiind eliberat în august 1964;

- a debutat în revista liceului ”Vlăstarul”, a colaborat la revistele: Revista Burgheză, Libertatea, Revista Fundațiilor Regale, Universul Literar, Tribuna Poporului, Victoria, etc.

- în anul 1980 s-a stabilit la Rohia, unde își petrece ultimii ani din viață, la data de 30 martie 1989 a părăsit această lume, fiind înmormântat în cimitirul mânăstirii Rohia.

După decesul lui Nicolae Steinhardt, chilia a fost transformată într-un mic muzeu în care se păstrează lucrurile personale ale părintelui Nicolae Steinhardt, mobilierul, tablouri, manuscrise și multe cărți. Am avut șansa să vizitez această chilie, să realizez câteva fotografii și să ascult explicațiile călugărului care ne-a prezentat chilia. De la acesta am aflat că opera de căpătâi a scriitorului - monah a fost ”Jurnalul fericirii”. Cei care doresc mai multe informații despre Nicolae Steinhardt găsesc aici: ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt.

”Casa Poetului” a fost adăpost temporar și pentru poetul Ion Alexandru, care a cochetat cu ideea de a se muta aici pentru a scrie, proiect nefinalizat însă, deși poetul a participat la finanțarea construcției casei.

Ne-am continuat vizita și am mai urcat câteva trepte pentru a ajunge la ”Colțul maramureșean”, compus dintr-o casă și o biserică, ambele din lemn, realizate în stil maramureșean.

Mânăstirea Rohia este un așezământ monahal cu un aer aparte, o emblemă a Maramureșului, un loc interesant de pe meleaguri maramureșene care merită vizitat.

Să aveți parte de drumuri bune și călătorii frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 3747 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI