Mânăstirea Agapia, lumini și patimi

TIPĂREȘTE

Mânăstirea Agapia, un loc și un nume care cred că este cunoscut majorității românilor, fie ei creștini sau nu. Am vizitat-o în mai multe rânduri, nu am simțit atunci decât admirația pentru arhitectură și pictură, măicuțele erau reci, chiar neplăcut de distante față de mirenii ce le traversau pragul. De data aceasta a fost altfel, am simțit căldura ce ar trebui să fie mereu în fiecare lăcaș de cult creștin.

Ajunși aproape de intrarea mânăstirii, am lăsat mașina aproape de barieră și am plecat pe jos spre poarta mare de lemn. De la chioșcul de termopan am cumpărat biletele, 5 lei/pers. și am primit sfatul să nu-l pierdem pentru că este necesar la vizita muzeului.

Trecem pe sub bolta porții, ziduri late de cetate și ne aflăm deja aproape de biserica albă pe dinafară. Zăbovim în curtea plină de flori - așa a fost de zeci de ani, încă mă întreb cum reușesc să aibă cele mai frumoase flori "mânăstirești", dăm ocol, facem poze căci Doamne, am ajuns cumva în Rai? Nu sunt patetică dar albul aproape strălucitor al zidurilor bisericii, alături de florile colorate și soarele dințos din acea zi, ne-au creat o stare aparte, de bine.

Dar să le luăm pe rând.

Am ajuns în curtea Mânăstirii Agapia - Agapia Mare, Agapia Vale sau Agapia Nouă - venind de la Târgu Neamț pe DN 15C, până la intersecția cu DN 15F, drumul ce avea să ne ducă întâi prin satul laic Agapia și apoi, după 3 km ajungem aproape de poarta mânăstirii. Dar până a vorbi despre mânăstire trebuie să spun că satul laic Agapia, așezat în frumoasa depresiune Ozana-Topolița a fost populat încă din cele mai vechi timpuri, monedele de argint și bronz găsite aici fiind dovada; de fapt aici se păstra muniția de rezervă pt. apărarea Cetății Neamțului. Istoria din ultimii 400 de ani a acestui sat se leagă de cea a mânăstirilor Agapia și Văratec, aici fiind aduși să locuiască cei ce erau dați spre muncă mânăstirii ca țigani robi iar cei liberi, care de asemeni lucrau pt. obștile călugărești fiind scutiți de impozite; urmașii celor de atunci aveau să cunoască fața întunecată, ascunsă, a bisericii exact după 1989.

"Agapia cea tăinuită de lume", așa cum spune Ion Creangă, are o istorie legată de cea a schitului Agapia Veche sau Agapia din Deal, pe care o găsiți la capătul unui drumeag local, 168A, pe care să-l urmați după ce treceți de Muzeul Vivant. Nu am ajuns acolo de data asta așa că nu știu cum mai este drumul. "Sihăstria lui Agapie", căci așa se numea ctitorul ei, cuviosul Agapie de la Mrea. Neamț, n-a avut viață lungă, distrus fiind de o avalanșă în zi de Paști, este refăcută bisericuța în Poiana lui Eufrosin și tot așa de mai multe ori până este ridicată cea din piatră. Terenul neprietenos face ca un grup de călugări să coboare totuși mai spre vale si să ridice aici prima bisericuță a Agapiei Noi.

Numele de Agapia vine de la Agapie schimnicul ctitor, care și el l-a primit la călugărire; este frumoasă legenda mucenicului multipătimitor Agapie și este destul de cunoscută. Agapie este un nume grecesc, legat de unul din cele patru cuvinte cu care grecii se referă la iubire, "agape" în scrierea noastră, adică acea iubire nici pasională, nici umilă, este iubirea din convingere, un act de voință proprie. Frumos nume pentru un lăcaș de cult.

În jurul micii biserici se construiește biserica mare, actuala, datele spun că între 16 oct. 1642 și 3 sept. 1644, după planurile unui arhitect grec din Constantinopol, apoi se ridică zidurile de incintă ce au pe partea interioară a curții chiliile etajate, de asemeni și turnul clopotniță, totul până la 12 sept. 1647 când este târnosită, primind hramul primei Agapii Vechi, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. N-am să vă spun toată istoria ei legată de Petru Rareș, Petre Șchiopu, domnitorul Vasile Lupu și fratele său hatmanul Gavriil, cei ce au înzestrat mânăstirea cu sate, moșii, lacuri, iazuri cu pești, cărți și obiecte bisericești de mare valoare, sălașuri de robi, toate acestea le găsiți ușor pe net.

Viața mânăstirii avea să se schimbe însă mult în 1803 când, mitropolitul Veniamin Costache, dorind să înființeze un seminar de preoți la Socola, trebuie să mute maicile de acolo, 50 la număr și intervine la domnitorul Alexandru Moruzzi ca această mânăstire să devină obște de maici, condusă de sora sa, maica Elisabeta Costache și tot atunci se înființează și Școala pentru Călugărițe, unde acestea să studieze muzica vocală bisericească, limba greacă și arta broderiei și țesutului, școală ce cu unele pauze, și-a continuat activitatea până azi.

De-a lungul istoriei ei, atât în timpul călugărilor dar și a maicilor, biserica a fost atacată și jefuită de turci, tătari și chiar de polonezii lui Sobieski care au transformat-o în grajd, a suferit câteva incendii dar mereu a fost refăcută, cu modificări arhitectonice importante dar de fiecare dată apare mai frumoasă și mai bogată. La jumătatea sec. XIX, stareța de atunci, maica Tavefta Ursache, a adus mobilier nou lucrat în afara țării, a refăcut mormintele ctitorilor, a comandat la Viena policandrele și la Paris îmbrăcămintea icoanelor împărătești și alte obiecte liturgice, a dispus lucrarea în mozaic de Murano a icoanei de hram de deasupra intrării în biserică dar și încrustarea în marmură a pisaniei, cu litere slavone, după moda vremii. Tot ea a dispus etajarea turnului clopotniță și refacerea spațiului clopotelor iar în parte de sud a incintei a fost ridicat un paraclis cu hramul Nașterea Maicii Domnului și Duminica Tuturor Sfinților, a cărui tâmplă a fost adusă de domnitorul Mihail Sturza de la Mânăstirea Bisericani.

Dar cea mai mare realizare a acestei starețe, a fost încrederea pe care a acordat-o foarte tânărului pictor, Nicolae Grigorescu, cel care începând cu 1858, când avea 20 de ani, până în 1861, pictează biserica și alte icoane pe care le dăruiește maicilor, plus că înființează aici, tot Grigorescu, un atelier de pictură pentru călugărițele talentate.

Biserica Sf. Voievozi, Sfinții Mihail și Gavriil.

Este biserica ce se înalță albă, impresionantă în mijlocul curții, între vechile ziduri de incintă cu chilii ce adăpostesc azi administrația, muzeul, arhondaricul, sălile de lectură și biblioteca foarte valoroasă. Este construită din piatră, temelia asemeni, are o singură turlă rămasă după incendiul din 1903, cea a Pantocratorului; este zugrăvită exterior în alb, iar ușile și ferestrele au ancadrament frumos, corintic. Dar bogăția artistică a bisericii se află în interior, pictura lui Nicolae Grigorescu, unică la noi, este în stil îmbinat tradițional bizantin cu neoclasic și românesc, în stil laic inspirat din marii pictori ai Renașterii: Rafael (Madona Sixtină), Tizian, Rembrand, da Vinci, Donatello (Sf. Gheorghe), apreciată de critici drept un stil nou românesc. "Sfinții lui Grigorescu sunt vii, omenește vii și destul de sfinți prin expresia de bunătate, de îndurare și de evlavie pe care pictorul a știut să le-o dea fără sa-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înțelegând distinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseța o figură omenească. " spunea Vlahuță în 1910. Pentru portrete a folosit maici, vizitatori și chiar pe el însuși. Despre multele pățănii ale lui Grigorescu în timpul anilor petrecuți aici pentru pictură, puteți citi în biografia lui, pe mine m-a distrat cea în care, folosind o tehnică poloneză nouă de pictură murală, nu a înțeles bine limba și a inversat procedurile, astfel că sfântul Gheorghe pictat ziua pe frontonul porții, noaptea s-a scurs, dând impresia unei vrăjitoare pe o coadă de matură, fapt ce a creat mare spaimă printre cei veniți la slujba de noapte.

Marea capodoperă a pictorului este totuși dată de "intrarea în Ierusalim", "Sf. Gheorghe", "Maica Domnului cu Isus în brațe, tronând în nori" și cupola boltei naosului cu Isus Pantocrator tronând pe curcubeul în culorile tricolorului românesc.

Despre pictura lui Grigorescu au scris mulți oameni de cultură, Kogălniceanu fiind unul dintre ei și cel ce i-a acordat o bursă la Paris și i-a recomandat stareței să-i suplimenteze plata pictorului cu încă 750 galbeni peste cei 2000 din contract.

Din păcate fotografiatul în biserică este interzis, era slujbă și nu puteam încerca să păcătuiesc.

Muzeul Mânăstirii Agapia.

Vă amintiți cred de articolul meu trecut în care vă spuneam că una din fiicele lui Vlahuță s-a căsătorit cu I. D Ștefănescu, nepotul lui Barbu Delavrancea. Ei bine, ginerele lui Vlahuță, bizantinolog cu studii la Sorbona dar și profesor în aceeași universitate, istoric de artă de talie europeană, ce a trăit mulți ani aici, de fapt a și murit tot aici în casa unei maici, a avut ideea înființării în 1927 a unei colecții cu picturi ale lui Grigorescu din perioada petrecută pictând biserica, cu câteva icoane vechi la care, tot domnia sa a adăugat obiecte bisericești de valoare și costume populare strânse din toată țara. A fost primul muzeu mânăstiresc din România. În 1962 devine oficial muzeu mânăstiresc iar din 2012 este organizat așa cum îl vedem azi. Muzeul are patru săli mari și două culoare: prima sală are icoane vechi de câteva secole, candele, cruci, documente. A doua sală este dedicată exclusiv lui N. Grigorescu, expuse fiind 29 de lucrări din care 24 sunt icoane. Aici puteți admira lucrarea de examen, cea cu care a câștigat în fața stareței dreptul de a picta biserica, " Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Isus în brațe", alături de pictura contracandidatului său. Cum spunea chiar pictorul, icoana are "chipul românesc al Maicii Domnului". Aici, într-un cerc perfect de doar câțiva ani, este toată pictura de iconar a lui Grigorescu, căci nu a mai revenit la această temă. Din păcate schițele după care a pictat Agapia, au ars în incendiul din 1903.

Pe unul din pereți este un portret mic în dimensiuni, "Părintele Nectarie Vlahuță", tot de Grigorescu. Dacă mergeți la casa memorială Vlahuță, în camera scriitorului, sunteți surprinși de aceeași pictură. Ei bine, atât cea din casă, cât și cea din muzeu sunt un fel de schițe preliminare pentru portretul făcut părintelui Nectarie la împlinirea a 100 de ani de viață și dăruit lui Al. Vlahuță. Acesta îl donează, cu acte, Muzeului Vasile Pârvan din Bârlad, la 10 ian. 1917.

Dintre lucrările expuse în celelalte săli ale muzeului, sigur privirea se oprește asupra unei icoane cusute, neterminate, maica ce o lucra murind cu acul în mână.

Ultima sală este destinată oamenilor de cultură ce au scris, pictat, povestit, au stat în mânăstire.

Nu încercați să faceți poze, muzeul are un sistem ultra performant de monitorizare și supraveghere video - doar ce m-am apropiat mai mult să văd o pictură și maica supraveghetoare a și apărut, deși aparatul foto al meu era în geantă.

Bolnița de lemn sau Biserica Adormirea Maicii Domnului.

Ridicată în 1780 în afara incintei și refăcută de-a lungul anilor, aceasta este acum loc de rugă pentru maicile bătrâne ce nu se pot obișnui cu vânzoleala și purtarea turiștilor. Este din bârne de stejar îmbrăcate acum în lemn pentru protecție, temelia este de piatră iar interiorul pictat, totul refăcut în 1981. Fiecare strana are un citat din texte biblice, unicat la noi. Am vrut să ajung la ea să-i fac câteva poze - am văzut-o în interior prin 1997 - dar drumul era blocat de ceva lucrători ce șlefuiau marmură, așa că am renunțat să trec prin praful făcut de ei.

Biserica de lemn Sf. Ioan Bogoslov

Este ridicată în 1821 pe locul unde se pare că a fost prima biserică a mânăstiri. Acum este înconjurată de cimitirul bisericesc, unde dorm somnul de veci și câteva personalități ale culturii noastre, printre care Margareta Vlahuță și soțul ei, Ion D. Ștefanescu. Are la subsol un osuar. Nici aici n-am putut ajunge, deși vroiam să vă arăt frumoasa cruce de la mormântul surorii lui Vlahuță sau cavoul prințului Sturdza.

Muzeul Vivant.

Înainte de a ajunge la poarta mânăstirii, este o casă muzeu, deschisă în 2013, pe care am vizitat-o prima dată. Este redarea unei locuințe monahale unde maica are în grijă atât călugărița bătrână, de fapt proprietara casei până la moarte după cutumele obștilor de maici, tot aici sunt și ucenicele, aspirantele la a deveni miresele lui Isus și care dau ascultare deplină maicilor. Casa ridicată în primii ani ai sec. XVIII, a păstrat doar baza de piatră de râu cu ziduri de cam 1 m lățime. În secolul următor s-a ridicat parterul cu patru chilii dispuse simetric după un tipar specific mânăstirii: chilia paraclis pentru spovedanii și slujbele maicilor nedeplasabile, apoi chilia maicii ce conduce casa, chilia ucenicei în atelierul unde învață toate muncile specifice și ultima, bucătăria. La nivelul vechi sunt spații de depozitare, interesantă părea pivnița dar lumina serii nu mi-a permis să văd mai mult. Toate camerele au covoare țărănești de lână, pânzeturi brodate și țesute, lăzile de zestre cu care vin fetele nemăritate la călugărie, icoane diferite, obiecte casnice.

Curtea din spate este superbă pentru odihnă, cred că pozele mele sunt dovada. În spate se află un atelier de olărit, redeschis după 55 de ani, cu două cuptoare și desigur magazin. Altă anexă este camera de brutărie, frumoasă până m-am întors să ies pe ușă: un aragaz electric ultra, funcțional, clipea vesel în amurg!

Un fel de loc de odihnă pe ai cărui pereți sunt scrise poezii de Radu Gyr, Vlahuță, Crainic ca și fântâna cu apă rece, sigur vă vor atrage.

Programul de vizite este luni - sâmbătă 8 - 19 iar duminica 11- 19, taxa 5 lei, fotografiatul interzis, maica este deosebit de plăcută și dacă aveți norocul să vină și alți vizitatori după voi, puteți fura câteva cadre în chilii.

Casa memorială Al. Vlahuță, am povestit deja despre ea vezi impresii.

Cam asta a fost vizita de anul acesta la Mrea. Agapia. Desigur că anul viitor vom găsi și alte locuri de vizitat căci se lucra de zor la porți, trepte de marmură, am înțeles că unele case din satul mânăstiresc vor fi renovate, doar toate sunt monumente înregistrate oficial.

Pentru cei mai norocoși - nu este cazul nostru - mânăstirea are bogății culturale de o inestimabilă valoare, ținute departe de ochii muritorilor de rând. O parte din studiile nepublicate ale lui I. D. Ștefănescu, dorite spre studiu și de academii europene, stau ascunse în biblioteca tainică deși sunt nenumărate demersuri de a fi publicate.

Desigur că unii dintre voi se vor întreba ce înseamnă patimile din titlu. Ei bine, acum ceva ani, nu mulți, în ajunul Crăciunului, la tv se dădea o știre care m-a înfiorat: mânăstirea Agapia a obținut retrocedarea terenului de sub casele multor localnici, cred că 40, nu-mi mai amintesc! Am crezut că este o glumă sinistră. Ei bine, a fost real, au obținut în instanță acest fapt, o casă chiar a apucat să fie demolată, până când undeva în vest s-a dovedit netemeinicia cererii, bazată doar pe o schiță de teren ce fusese spre folosință mânăstirii în 1910, nu în proprietate. În timpul proceselor, unii bătrâni au "donat" bisericii casele cu toate acareturile lor, amenințați fiind că nu au dreptul de a fi înmormântați în cimitirul satului. Ceea ce spun aici este public, a apărut în toată presa românească și prin afară. Mă opresc aici și nu vă dau cifre despre suprafețele de teren pe care le deține mânăstirea, sfântul net e, cât de cât cinstit.

Vă spun însă că merită să treceți pragul acestei mânăstiri pentru frumusețile ei artistice, pentru o clipă de liniște, seara sau în perioadele când nu sunt turiști, sigur este în drumurile multora dintre voi fiind la cam 9 km de Tg. Neamț.

.

---

VIZUALIZĂRI: 2761 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI