Vizită la mănăstirea Plumbuita într-o zi mohorâtă de toamnă târzie

TIPĂREȘTE

Zilele trecute am mers la București. Nu a fost vorba despre o vizită planificată cu mult timp înainte, ci am ajuns în capitală pentru o urgență medicală a cuiva din familie. Am rezolvat problemele în primele ore ale dimineții, așa că mai era suficient timp și pentru o partidă de shopping, dar și pentru vizitarea vreunui obiectiv. Din câteva discuții, am hotărât împreună cu soția să mergem la mănăstirea Plumbuita. Cunoșteam cât de cât poziționarea lăcașului de cult (în ultimii ani am trecut de multe ori pe strada Colentina, pe lângă indicatorul spre această mănăstire).

Am ajuns cam pe la ora 14.30 în zonă, făcând vreo două manevre pe străduțele din apropiere pentru a intra pe sensul de mers potrivit (adică sensul de intrare în capitală). Pe partea dreaptă se desprinde strada Plumbuita, se ajunge rapid la o altă intersecție și după câteva sute de metri apare lăcașul de cult la capătul străzii. Obiectivul mi s-a părut destul de bine semnalizat, cele câteva indicatoare fiind de ajutor pentru cei care doresc să viziteze mănăstirea.

În fața intrării strada se lărgește puțin, astfel că se creează niște locuri de parcare; când noi am ajuns acolo erau puține mașini, însă probabil că atunci când se oficiază slujbe zona este mai aglomerată și mașinile sunt parcate inclusiv pe marginea străzii. Înainte de a intra în curtea mănăstirii, am aruncat o privire în spațiul amenajat în partea dreaptă, acolo unde se află un țarc locuit de doi păuni. Cele două păsări s-au dovedit a fi prietenoase, s-au apropiat suficient pentru a-mi permite să le fotografiez printre ochiurile gardului de plasă; soția fost încântată de păuni, iar la final când am ieșit din curtea mănăstirii am trecut din nou pe acolo pentru a ne lua ”La revedere!” de la frumoasele păsări.

În partea stângă, vizavi de țarcul păunilor, se află o altă zonă delimitată unde am văzut un monument funerar; ne-am apropiat, am lecturat cele scrise pe piatra funerară și am aflat că acolo își doarme somnul de veci arhimandritul stareț Simeon Tatu, decedat în anul 1999. După Revoluția din decembrie 1989, acesta a fost senator de București în perioada 1990-1996. Pe mormântul părintelui, câteva flori de toamnă se încăpățânau încă să reziste zilelor tot mai mohorâte și mai reci care ne anunță că doamna Iarnă cu răsuflarea sa înghețată nu este prea departe.

Lăcașul de cult este înconjurat de ziduri înalte căptușite cu cărămidă, în interiorul acestor fortificații fiind amenajate diferite anexe mănăstirești. Pe o placă de marmură amplasată în stânga intrării este menţionat faptul că ”în anul 1573 lua ființă în acest lăcaș cea dintâi tiparniță din București. Prima carte tipărită aici, cunoscută astăzi, este un Tetraevangheliar din anul 1582.” Așadar, poate fi lesne dedus faptul că mănăstirea a avut în trecut și un rol cultural, pe lângă importanța sa religioasă sau rolul de apărare împotriva diferitelor invazii.

Intrarea în curtea mănăstirii se face prin gangul aflat sub turnul clopotniță (la nivelul următor se află camera clopotelor). În ceea ce privește acest turn, o plăcuță informativă ne-a semnalat că respectiva construcție este declarată ”monument istoric”; am mai parcurs cu privirea câteva explicații, aflând că turnul a fost refăcut în urma puternicului cutremur din anul 1802 de către egumenul Dionisie din Ianina. Poarta mănăstirii are deschiderea în două canaturi și este realizată din lemn, materialul fiind frumos sculptat cu motive religioase sau vegetale; în partea superioară sunt reprezentări ale unor voievozi sau sfinți.

O alee largă pietruită ne-a condus pașii către biserica mănăstirii Plumbuita. Zidurile masive nu au picturi exterioare, însă vitraliile de la cele câteva ferestre cu forma alungită ne-au reținut atenția pentru niște fotografii. Ca particularități de construcție, biserica are o singură turlă (amplasată deasupra naosului), iar pridvorul este închis.

Ușa din lemn masiv era întredeschisă, un bun prilej pentru a vedea interiorul bisericii. Am urcat repejor cele câteva trepte și am intrat, observând imediat compartimentarea lăcașului de cult în pridvor, pronaos, naos și altar. În pridvor sunt amplasate două mese; într-un bol erau bucățele de anafură, iar în partea opusă se aflau lumânări de vânzare și două vaze cu flori. Pronaosul este separat de privdor printr-un zid, iar accesul se face printr-o altă ușă de lemn. Pe peretele dinspre pronaos sunt pictate două scene religioase care înfățișează Raiul și Iadul.

Am intrat în pronaosul lăcașului de cult și am remarcat stranele din lemn, dar și cele două coloane masive de susținere îmbrăcate în partea de jos cu lambriuri de lemn. Lumina palidă pătrundea în interior prin ferestrele înguste, însă am putut observa câteva dintre picturile vechi și catapeteasma aurită, iar fotografierea cu ajutorul blitzului ne-a dezvăluit și cele mai întunecate unghere ale bisericii. Am mai remarcat grosimea zidurilor, acest amănunt evidențiind modul în care lăcașul de cult a rezistat de-a lungul mai multor secole.

Pisania bisericii (amplasată în pridvor, deasupra intrării în pronaos) ne-a oferit câteva amănunte despre trecutul mănăstirii, informațiile fiind prezentate sub forma unui scurt istoric: ”Această sfântă mănăstire numită Plumbuita cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul a început a se zidi din temelie de voievodul Țării Românești Petru cel Tânăr (1559-1568), isprăvindu-se și înfrumusețându-se de voievodul Alexandru al II-lea (1568-1577), soția sa Ecaterina și fiul lor Mihnea Voievod (1577-1583; 1585-1591). Ruinându-se, a fost preînoită în anul 1647 de evlaviosul voievod Matei Basarab care a înălțat din nou biserica, clopotnița, zidul înconjurător, chiliile și palatul domnesc.

Cu vremea iarăși năruindu-se, s-a purces la restaurarea ei în anul 1933 și s-a continuat în anul 1948 prin râvna Preafericitului Patriarh Justinian și cheltuiala Mitropoliei (...), așezându-se aici atelierele de sculptură și pictură, turnătoria de clopote și policandre și alte ateliere. (...) S-a săvârșit lucrul în luna mai din anul 1958.” Așadar, la fel ca majoritatea lăcașelor de cult vechi din țara noastră, mănăstirea Plumbuita a trecut prin perioade dificile și a reușit să reziste în timp, traversând în vremurile actuale o nouă etapă de înflorire spirituală.

După ce am ieșit din biserică, ne-am mai plimbat pentru câteva minute prin curtea mănăstirii. Am remarcat faptul că totul arată foarte bine, observându-se că anexele mănăstirești au trecut printr-un amplu proces de restaurare. În dreapta bisericii a fost realizat un altar de vară, o construcție din lemn având un aer sobru, lucrare ce a fost sfințită în acest an (pe 9 octombrie 2016).

În curte mai există o troiță de lemn, dar și o cișmea zidită, iar în partea stângă o scară coboară spre o ușă zăvorâtă – accesul către spații aflate la subsolul construcțiilor de incintă. Probabil că în acele spații au fost întemnițați câțiva dintre capii Revoluției de la 1848, atunci când autoritățile vremii au transformat pentru o perioadă mănăstirea în închisoare politică (acest lucru s-a întâmplat fără acordul autorităților bisericești).

Mai trebuie amintit că în incinta lăcașului de cult există Palatul Domnesc. Construcție ce datează încă din anul 1647, palatul a fost puternic avariat la cutremurul din 1802, printre puținele elemente originale rămase fiind pivnița și colonada. Palatul Domnesc a fost refăcut de același egumen Dionisie din Ianina care a refăcut și turnul clopotniță, ulterior devenind locuința acestuia. La fel ca turnul clopotniță, Palatul Domnesc se află și el pe lista ”monumentelor istorice”. La etaj există o terasă largă susținută de mai multe coloane vopsite în alb, în spațiile dintre aceste elemente de construcție fiind așezate ghivece și jardiniere de flori.

Vizita noastră la mănăstirea Plumbuita se apropia de final. Ne-am îndreptat încet către ieșire, mulțumiți că am putut vizita acest frumos lăcaș de cult din capitală.

Înainte de a încheia prezentul articol, voi mai adăuga câteva informații referitoare la denumirea lăcașului de cult (pe care le-am lecturat după ce am ajuns acasă, atât de pe site-ul mănăstirii, cât și din alte surse) – numele i-a fost dat de localnici deoarece biserica a fost acoperită multă vreme cu tablă de plumb. Dintre cele câteva legende referitoare la denumirea mănăstirii, mi-a plăcut una conform căreia voievodul Matei Basarab s-a luptat cu Radu Iliaș chiar lângă mănăstire și lupta a fost atât de aprigă, încât numeroase ghiulele au căzut pe acoperișul bisericii. Ca prin minune, proiectilele s-au topit și i-au dat învelitorii un luciu de plumb, de unde și denumirea lăcașului de cult.

Dacă vom reveni la mănăstirea Plumbuita? Da, vom face acest lucru și poate că următoarea vizită va fi vara pentru a putea să ne plimbăm și prin parcul din vecinătate. Acestea fiind spuse, vă recomand să vizitați mănăstirea Plumbuita din București!

Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 2229 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI