Mânăstirea de sub ape

TIPĂREȘTE

Ajungând la Cazanele Dunării ne oprim pe minunata şi pitoreasca vale a râului Mraconia.

Drumul ce leagă orașele Orșova de Moldova Nouă trece prin această zonă, unică prin măreția şi splendoarea pitorească a acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu.

Îl lăsăm pe Decebal în partea dreaptă, traversăm podul Mraconia și ne îndreptăm spre mănăstirea cu același nume. La pangar îl găsim pe preotul Cristian Târtea, omul care a demarat lucrările la noua biserică mănăstirească. De fapt, spune el am procedat la construirea unei noi biserici tot aşa cum abuziv şi „fără nicio viză" a fost demolată vechea mănăstire. Stând de vorbă cu Domnia Sa aflăm că în 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici, iar în anul 1995 cu binecuvântarea Mitropolitul Olteniei şi cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR se reînfiinţează acest aşezământ și din 2008 s-a aprobat transformarea mănăstirii Mraconia din mănăstire de călugări în mănăstire de călugăriţe. Ne mai spune că ruinele mănăstirii se pot vedea dacă urcăm pe drumul de lângă Decebal.

Istoric

În această vale a existat de sute de ani vestigiile străvechii mănăstiri româneşti cunoscută odinioară sub numele de „Sfânta Mănăstire Mrăcuna" sau „Mănăstirea de la Ogradena - Veche".

Numele de „Mrăcuna" este de origine slavă şi înseamnă „locul ascuns, întunecat, " de aici Mănăstirea Ascunsă... " pentru că locul pe care se afla construită mănăstirea este şi acum, dar mai ales atunci când nu exista lacul de acumulare de la Porțile de Fier I, foarte împădurit încât foarte greu mănăstirea era depistată de invadatori.

Cronica din 1829 aminteşte că mănăstirea este părăsită în 1453 de călugări, din cauza deselor incursiuni turceşti. Dacă datele şi documentele istorice lipsesc cu desăvârşire se datorează vicisitudinilor acelor vremuri tulburi de cotropire şi ocupaţie străină continuă ce a existat şi în această zonă a Cazanelor Dunării. Mănăstirea Mrăcuna „din timp în timp a fost dărâmată", dar evlavia credincioşilor „a readus-o la viaţă. "

Nu se ştie când s-a zidit mănăstirea, dar dintre multele începuturi, anul 1523 este unul sigur deoarece Banul Severinului ctitorește mănăstirea Mraconia.

După moartea Episcopului Iosif, mănăstirea este iarăşi ruinată în 1628. În 1658, monahul Teofil cutreieră tot sudul Banatului şi strânge mila creştinilor pentru restaurarea mănăstirii.

Deşi tolerantă cu creştinii, stăpânirea turcească n-a lăsat amintiri prea frumoase în Ţara Banatului fiind caracterizează prin nesiguranţă şi printr-o goană după bani şi obiecte de valoare. Cete nedisciplinate, dezertori turci şi tătari, colindau satele, dedându-se la toate nelegiuirile. Pentru a pune la adăpost mănăstirile de atacurile şi jafurile acestora, cnejii satelor din jurul mănăstirii, împreună cu oamenii lor, făceau de strajă la mănăstire, punând astfel la adăpost sfântul locaş şi viaţa călugărilor.

Războiul turco-austriac şi frecventele schimbări de stăpânire, intervenite după ce imperialii au ocupat Transilvania şi marginile de răsărit şi de apus ale Banatului, au adus în zonă călugări iezuiţi, veniţi cu gândul de a converti la unire obştea de acolo.

La 1723 stareţul mănăstirii Lubostina de pe Valea Timocului vine la Mraconia aducând cu el şi un sigiliu cu icoana Adormirii Maicii Domnului, găsit printre ruinele Mănăstirii. Acest sigiliu rămâne ca o mărturie sigură că distrugerea Mănăstirii Mrăcuna n-a putut avea loc decât după acest an.

După aproape două sute de ani, în 1931, urmaşii ctitorilor au ridicat deasupra ruinelor bisericii străvechi o nouă biserică, din cărămidă arsă, în formă de cruce, numai în roşu.

Ca o ironie, a sorţii parcă, la data de 12 iunie 1967 o grea veste se abate la Sfânta Mănăstire Mrăcuna ca de altfel în toată zona începând de la Orșova până la Moldova Nouă prin, ; demolarea şi strămutarea tuturor localităţilor în amonte de «Cataracte», pentru construirea Hidrocentralei de la Porţile de Fier I.

Mari frământări şi multe râuri de lacrimi au curs odată cu Dunărea la vale. Oamenii erau obligaţi să-şi demoleze casele şi să construiască altele pe un nou amplasament, să-şi scoată până şi morţii din morminte şi să-i înhumeze în alt loc. Era o perioadă neagră pentru Biserică când ateismul era propovăduit peste tot.

Cu toate că Biserica Mănăstirii Mrăcuna putea fi protejată de apele barajului de acumulare, nu s-a dorit acest lucru fiindcă nu se dorea un loc de pelerinaj pentru transfugi aici în Cazanele Dunării.

Direcţia Monumentelor Istorice a avizat numai demolarea zidului de cărămidă în roşu la Biserica mănăstirii „păstrându-se intact soclul de piatră de la vechea biserică", dar Sfatul popular al Regiunii Banat hotărăşte demolarea în întregime a Sfintei Mănăstiri Mrăcuna.

Odată cu construcţia barajului Hidroenergetic Porţile de Fier I, apele Dunării nemiloase au invadat zona, localnicii rămânând încă cu amintirea vie a sfântului locaş mănăstiresc, dar acum cu supranumele de „Mrăcuna - Mănăstirea de sub ape".

Aşa se încheie ultima filă din istoria zbuciumată a acestei mănăstiri greu încercată de-a lungul secolelor. Odată cu evenimentele din decembrie 1989 s-a început şi reconstruirea Bisericilor şi Mănăstirilor abuziv desfiinţate de comunişti.

Actuala biserica, în forma de cruce, a fost terminată în anul 2000 și poartă hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime. De la biserica inițială se mai păstreaza doar ușile împărătești și o candelă - în muzeul parohial de la Eselnița.

Biserica a fost prezentă (prin rugăciune, prin cuvânt scris ori rostit) la toate proiectele ce au vizat unitatea teritorială, culturală și îndeosebi spirituală a neamului nostru. Nicolae Iorga afirma că în istoria poporului românesc se aud trosnind pașii lui Dumnezeu. Cunoașterea istoriei ne ajută să ne iubim și mai mult înaintașii, credința în care am fost zămisliți și crescuți, tradițiile și valorile sfinte apărate de strămoșii noștri cu prețul vieții lor.

---

VIZUALIZĂRI: 1833 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI