Mănăstirea Hadâmbu – locul unde credința înfăptuiește minuni

TIPĂREȘTE

Am pornit din ”dulcele târg al Ieșilor” în după amiza unei zile mohorâte de iulie, umbrită de nori și răcorită de vântul capricios ce bântuie în mod obișnuit câmpia. Ținta călătoriei noastre era Mănăstirea Hadâmbu, un lăcaș ortodox al cărui prag nu-l mai trecusem, dar despre care citisem nu o dată, căci mulțimea minunile petrecute acolo a făcut de multe ori subiectul presei cotidiene. Și dacă citești, sau doar auzi, atâtea zeci de mărturii ale celor binecuvântați cu darul minunii la care aspirau, e imposibil să nu-ți dorești a cunoaște și tu acel loc special care dă viață celor mai incredibile miracole.

Traseul străbate cca. 30 km. spre sudul județului Iași, printr-o zonă de câmpie frumos colorată de verdele pâlcurilor de păduri și livezi, galbenul tarlalelor cultivate cu floarea soarelui, ori tocmai eliberate de povara lanurilor de cereale, albastrul-cenușiu al câtorva lacuri de câmpie încorsetate între lanțuri de stuf și papură. DJ 248 se unduiește frumos peste colinele domoale, salutând din mers câteva sate adormite parcă într-o așteptare fără sfârșit.

La intersecția cu DJ248C o luăm la dreapta, parcurgând această secțiune până în comuna Mogoșești. Între timp, peisajul s-a schimbat și a devenit colinar, ceea ce însemnă că drumul se înalță pe măsură ce înaintăm. Panta se accentuează și mai mult după ce ajunși în Mogoșești, virăm la stânga pe DJ 248B.

Lăsăm în urmă satul și începem să urcăm dealul pe o șosea îngustă, asfaltată, dar aflată în bună parte într-o atât de ”firească” stare de degradare! Acest drum este de fapt o versiune autohtonă a Drumului Crucii, de aceea, pelerinii îl străbat de regulă pe jos, ca semn de penitență și evlavie. Urcușul nu e prea abrupt, dar e lung și sinuos. În plus, nu se bucură nici de protecția vegetației, căci aici este arealul vegetației pitice, ierburi și tufișuri sălbatice care îmbracă povârnișul. Pe o vreme de iarnă cu vânturi puternice de stepă, sau într-o zi toridă de vară, este desigur o adevărată încercare să-l străbați cu pasul.

Din loc în loc, pelerinii se pot odihni lângă una sau mai multe din cele 14 troițe care se înșiruie de-a lungul drumului, de jos, de la baza dealului și până sus, la mănăstire. Fiecare troiță a fost sfințită și este închinată câte uneia din opririle făcute de Cristos pe drumul Golgotei. Ca urmare, troițele nu sunt doar locuri de binemeritată odihnă, ci mai ales locuri de închinare și rugăciune. A fost consacrată chiar și o procesiune, care de două ori pe an (în Săptămâna Patimilor și în ziua sărbătoririi Sfintei Cruci -14 septembrie), adună mii de pelerini pentru a parcurge într-o desăvârșită unitate de credință acest drum românesc al Golgotei.

Aceeași idee de unitate a fost împărtășită și la alegerea formei troițelor, căci deși fiecare dintre ele este darul uneia sau mai multor familii de credincioși, toate au cam aceeași formă, mărime și arhitectură: soclu, cruce de stejar sculptat purtând figura Mântuitorului răstignit, alături de două molene imortalizând principalele două personaje copărtașe la martiriu (Maica Domnului și Sf. Evanghelist Ioan), acoperiș pentru cruce în forma tradițioanlă a acoperișurilor locale (octogonală sau în patru colțuri). Am aflat că troițele sunt iluminate electric pe timp de noapte, astfel încât Drumul Crucii se deslușește tainic și atunci când întunericul cotropește așezarea: scântei firave de lumină licăresc în noapte urcând parcă spre ceruri. Un spectacol divin pe care, se înțelege, n-am avut cum să-l contemplu la ora pelerinajului nostru.

La capătul drumului, sus în vârful dealului parcă retezat de o sabie nevăzută, pe un platou de formă ovală, ne întâmpină o parcare generoasă prin dimensiuni, modestă prin amenajare, căci e vorba doar de iarbă, pietriș și pământ bătătorit. Pe extremitatea stângă se zărește zidul ca de cetate al mănăstirii și silueta zveltă a bisericii lăcașului, care parcă ne invită: veniți, porțile sunt deschise!

Ne îndreptăm așadar către intrare și poposim pentru câteva minute lângă zidul de incintă, acolo unde este afișat ca într-un tablou, istoricul așezământului. Aflăm că mănăstirea are o istorie veche de peste 350 ani: a fost ctitorită în 1659 de boierul grec Iani Hadâmbu și slujită de călugări greci până la secularizarea averilor mănăstirești realizată de Alexandru Ioan Cuza în 1863. Apoi, lăcașul a fost complet abandonat până în 1937, când la inițiativa ieromonahului Iov Mazilu și cu spijinul Patriarhului de atunci al BOR, Miron Cristea, s-a pornit o amplă lucrare de renovare și repunere în drepturi a vieții monahale, populându-se lăcașul cu călugări români. Dar așezământul fusese sortit pe de-o parte unei noi încercări, căci în 1960 autoritățile comuniste au hotărât desființarea lui definitivă, iar pe de altă parte unei noi șanse de a reveni la viață: mănăstirea a fost redeschisă în 1990, prin strădania Mitropolitului de atunci al Moldovei și Bucovinei, azi Patriarhul BOR, I. P. S. Daniel și a celui ce avea să devină stareț al așezământului, protosinghelul Nicodim Gheorghiță.

Pășind dincolo de poarta intrării, parcă trecem pragul spre alt tărâm: am lăsat în urmă colbul parcării și am pătruns într-o oază de frumusețe întrețesută ca un puzzle între fragmente de vechi și nou. Incinta amplă, generos desfășurată spre cele patru puncte cardinale, este ”mobilată” admirabil cu elemente de infrastructură caracteristice oricărui așezământ monahal, într-o împletire atât de firească a relicvelor istorice cu zidirile contemporane, încât nimic nu tulbură senzația de unitate, autenticitate și bun gust.

Perimetrul central este în bună parte consacrat aleilor pavate cu piatră de carieră și rondurilor de flori, frumos îngrijite și protejate de pâlcuri de arbuști tuia. Numeroase bănci amplasate de-a lungul aleilor ne invită parcă la popas. Dar... nu a venit încă momentul!

În partea stângă peisajul este pur și simplu copleșit de silueta grațioasă și zveltă a noii biserici, sfințită în 2008, cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului". Este o construcție în stil tradițional moldovenesc, cu o singură turlă, care găzduiește la demisol și un paraclis cu hramul ”Sf. Ierarh Nicolae”. Acolo se săvârșeșc ceremoniile religioase mai ales pe timpul iernii, când din motive de gospodărească economie, biserica este mai rar încălzită.

În față se zăresc câteva ziduri supraviețuitoare ale vechii mănăstiri medievale, care mărginesc curtea vechii biserici și încorporează turnul restaurat al clopotniței originale, funcțională chiar și azi, precum și muzeul așezământului. Lateral acestora se află pangarul și aleea ce conduce către un mic iaz cu pește, alături de care viețuiește o mică fermă zootehnică (vaci, ponei și păsări de casă), dar și o mini grădină zoologică (struți, căprioare, păuni, papagali, porumbei, lebede). Toate acestea nu sunt doar surse de hrană pentru comunitate, ci și puncte de atracție pentru familiile cu copii și nu numai.

Spre dreapta, peisajul este dominat de clădirea monumentală a arhondaricului, de fapt casa de oaspeți a mănăstirii. Este o clădire nouă, dar cu aspect de tradițional conac boieresc din zona Fălticeniului, dacă avem în vedere prispa ce înconjoară atât parterul, cât și etajul, precum și acoperișul construit în patru pante, cu învelitoare din șipci de lemn și mai multe lucarne așezate pe lungime. Aici pot fi găzduiți gratuit până la 500 pelerini, în camere cu mai multe paturi.

După această evaluare de ansamblu din pragul porții, suntem încă nesiguri de ceea ce urmează să facem, nehotărâți de unde să începem... explorarea. Într-un sfârșit, pornim pe urmele celorlalți tovarăși de călătorie, dintre care, câțiva nu se aflau pentru prima dată acolo, deci cunoșteau bine locul. Așa încât, primul popas l-am făcut în zona din spatele arhondaricului, pentru a ne spăla pe mâini și a putea purcede la închinăciune eliberați de orice... necurăție lumească. Toaletele din acel perimetru erau parțial funcționale, pentru că unele se aflau în plin proces de construcție și amenajare, altele în curs de dezinfecție și igienizare. O echipă de muncitori lucra cu sârg acolo, fără stimulente... alcoolice și fără a fi supravegheată de cineva. Fiecare își vedea de treaba lui, într-o tihnă perfect acordată cu pacea din jur, tulburată doar de ciripitul păsărilor. În rest, chiar n-am zărit alt picior de om, fie el pelerin, fie călugăr. De jur împrejur, totul părea adormit, cufundat în liniște, dar fără îndoială, reconfortant și primitor. ”Unde a dispărut toată suflarea? ” m-am adresat unuia dintre zidari. ”Cuvioșii sunt la treabă, la câmp, la fermă sau unde le poruncește Sfinția Sa, starețul”, îmi răspunse omul senin și-și văzu mai departe de treabă.

Poposind câteva minute lângă una din cele trei fântâni cu roată aflate în incintă, am scos apă și ne-am potolit setea. Nu eram la munte și totuși, apa aceea avea prospețimea inconfundabilă a unui izvor montan.

Am făcut apoi o scurtă vizită la pangar, acolo unde am avut dovada că nu toți călugării se aflau la lucru pe câmp. Vânzătorul era un venerabil monah, un moșneguț simpatic și vorbăreț, cu barbă albită de anii mulți. Gata să-ți recomande achiziția cea mai potrivită (cel mai adesea aceasta era reproducerea în diferite formate a icoanelor făcătoare de minuni din mănăstire), părintele însoțea vânzarea cu o binecuvântare, sau cu o mică poveste despre cei care au găsit la Hadâmbu răspuns bun la rugăciunile rostite cu credință în fața icoanelor Maicii Domnului. Așa că ne-am grăbit și noi să ajungem în acele locuri binecuvântate de harul divin.

Mai întâi, am trecut pe sub turnul clopotniței și am pătruns în curtea vechii biserici. Perimetrul de formă dreptunghiulară este mărginit pe toate cele patru laturi de zidurile vechii mănăstiri ridicate în sec. 17. Porțiunile reconstituite s-au realizat tot din piatra zidurilor originale, iar cele total compromise au fost abandonate în starea în care se găseau, astfel încât autenticitatea și aerul arhaic al complexului să nu fie alterate cu nimic.

Incinta vechii mănăstiri cuprinde: biserica veche (sec. 17), purtând hramul ”Nașterea Maicii Domnului”, un aghiasmatar mai nou, muzeul așezământului și clădirea reconstruită după un nefericit incendiu din anul 2003 a stăreției. Prin aspect și prin alcătuire, această incintă pare o mănăstire enclavă în perimetrul unei mănăstiri mai mari.

Trecând pe sub bolta turnului clopotniță, ne-am îndreptat mai întâi spre locurile de rugăciune. Primul se află pe colțul zidului de incintă din partea stângă a intrării, acolo unde ar fi trebuit să fie unul din turnurile circulare de apărare. Din păcate, supraviețuiește doar o parte din zid, mai bine zis doar mica încăpere de la parter, care adăpostește o frumoasă icoană îmbrăcată în argint aurit a Sfântului Ioan Botezătorul, prima la care ne închinăm, dar ultima dintre cele patru icoane izvorâtoare de mir de la Mănăstirea Hadâmbu. Minunea s-a întâmplat în cursul anului 2009, an considerat apoteotic, întrucât începând din ianuarie și până în postul Sfintei Maria, toate cele patru icoane considerate făcătoare de minuni de la Hadâmbu au plâns intermitent cu lacrimi de mir.

După cuvenita închinare, ne-am îndreptat spre biserica veche. Este o construcție de proporții reduse, care reproduce arhitectura tradițională a lăcașurilor de cult din Moldova, împrumutând însă și câteva elemente străine, precum contraforturile ampalaste pe colțuri și pereții cu chenare, caracteristice stilului gotic. Biserica a fost zidită din piatră brută, netencuită în exterior, iar imaginea de ansamblu este săracă în elemente decorative. În schimb, interiorul, deși nu prea încăpător, pare o explozie de culoare și podoabe de preț. Picturile monumentale, jilțurile arhierești, stranele, catapeteasma plină de dantelării delicate sculptate în lemn de stejar, cele două baldachine din fața iconostasului, expunând icoanele de mari dimensiuni ale Mântuitorului și ale Maicii Sale sunt copleșitoare prin frumusețe și perfecțiune. Este rodul unei ample opere de restaurare și consolidare a lăcașului, lucrare care a durat câțiva ani. După finalizarea ei, în anul 2009, cu prilejul festivităților de sărbătorire a 350 ani de la prima atestare documentară a așezământului, biserica medievală ”Nașterea Maicii Domnului” a fost sfințită din nou.

Firește, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, cea așezată sub baldachinul din partea stângă a iconostasului și prima care a lăcrimat mir, întâi la Praznicul Boboteazei din anul 1992, apoi de mai multe ori în decursul anilor, este cea pe care o cinstim cu deosebire. Icoana este o reprezentare împărătească a Fecioarei Maria și a Pruncului Isus, ambele personaje purtând coroană. Icoana este de dimensiune mare și a fost în întregime îmbrăcată în argint aurit (mai puțin fețele protagoniștilor), iar coroanele sunt de aur, bogat împodobite cu pietre prețioase.

După ce ne-am închinat în fața chipului Preasfintei Fecioare Maria și a Fiului Ei Isus, am avut răgaz să admirăm mai pe îndelete icoana și să ne minunăm de frumusețea ei.

Am văzut multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Chipurile sub care este zugrăvit portretul Născătoarei de Dumnezeu sunt atât de multe și atât de diferite, încât niciunul nu seamănă cu altul. Fiecare are frumusețea și bogăția sa de simboluri care îi conferă unicitate. Dar icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu nu numai că e unică, dar e și neasemuit de frumoasă, căci chipul Fecioarei este zugrăvit cu o naturalețe ieșită din comun, care-i pune în valoare feminitatea, delicatețea, dar și lăuntrica trăire maternă. Izvorește din acest portret închipuit, pace, înțelegere, bunătate, dar și mâhnire, tristețe, melancolie. Capul ușor plecat și privirea îndreptată parcă spre cel ce i se închină la picioare, par a spune cu blândețe: nu fii supărat, eu cunosc durerea ta și-ți promit să o vindec! Dacă ai o astfel de revelație, e firesc să părăsești naosul cu lacrimi pe obraz și cu speranță aprinsă în inimă.

Ei bine, despre istoria și misterul acestei icoane, singura supraviețuitoare din jertfelnicul incendiu din 2003, care nu numai că a distrus în întregime stăreția și cele 28 chilii ale călugărilor, dar a luat și viața unui tânăr novice de 17 ani, despre repetatele lăcrimări cu mir frumos mirositor, despre nenumăratele mărturii ale credincioșilor care au fost binecuvântați cu miracolul împlinirii rugăciunilor lor, puteți citi mai multe aici, sau aici.

După ce ne-am recules un timp în fața minunatei icoane a Maicii Domnului, am revenit în curtea bisericii. Înainte de a o părăsi pe ieșirea dinspre răsărit, am trecut mai mult în fugă pe la muzeul mănăstirii. El se află la demisolul zidului de incintă, în partea dreaptă a intrării de sub turnul clopotniței. Sunt doar câteva încăperi mici, simple, părând a fi proaspăt zugrăvite, în care sunt expuse câteva vechi tipărituri religioase, majoritatea în limba slavonă. Este puținul ce a putut fi salvat din devastatorul incendiu din 2003, când magazia ce adăpostea arhiva a fost mistuită în întregime de flăcări. Deși sunt puține, vechimea acelor cărți este evidentă și asta înseamnă că ele au o valoare istorică și culturală pe măsură. Cu toate acestea, muzeul este deschis cu generozitate tuturor celor ce vor a-i trece pragul, exponatele nu sunt păzite și nici nu există sistem de supraveghere. Și nu e singurul loc în care pelerinul este primit cu încredere, căci pretutindeni spațiile sunt deschise și nicăieri nu zărești vreun paznic. Să fie oare un semn de unanimă îndreptare a celor care vin acolo abandonând orice gând păcătos, sau rugăciunile monahilor sunt atât de pure și fierbinți, încât ocrotesc lăcașul de faptele necinstite ale semenilor noștri?

Ne-am întors din nou în curtea vechii biserici, îndreptându-ne spre ieșirea de pe partea de răsărit. Am descoperit acolo cimitirul mănăstirii, deosebit de îngrijit și aspectuos. Aleile dintre morminte sunt pavate, crucile sunt confecționate din marmură albă, garduri de fier vopsite în alb protejează mormintele, iar florile sunt pete vesele de culoare care ne amintesc de bucuria vieții supraviețuitoare chiar și într-un tărâm al morții.

Dincolo de gardul cimitirului se zărește o frumoasă panoramă a dealurilor și localităților din jur, pe care am contemplat-o și noi câteva momente. Apoi, urmând aleea principală, ne-am regăsit lângă biserica nouă, sfințită la praznicul Nașterii Maicii Domnului din anul 2008. Ea este înconjurată lateral și pe partea dinspre altar de garduri vii tunse și aliniate într-o perfectă simetrie, făcând încă o dată dovada simțului gospodăresc și bunului gust cu care monahii își slujesc lăcașul.

Înainte de a intra în biserică, un popas se cuvine a fi făcut la demisol, acolo unde se află paraclisul ”Sf. Ierarh Nicolae”. Am coborât și noi cele câteva trepte săpate în zidul de pe partea dreaptă a bisericii și, spre mirarea noastră, am pătruns într-un spațiu neașteptat de amplu (exceptând înălțimea), cu lumină discretă și blândă, amenajat și decorat într-un stil simplu, modest, dar nu lipsit de eleganță. Nu există picturi pe pereți, locul lor este luat de o mulțime de icoane foarte frumoase, de dimensiuni mari și medii, toate părând a fi contemporane generației noastre. Celelalte elemente de decor, precum și mobilierul (catapeteasma, stranele, jilțurile arhierești, baldachinele) păstrează aspectul tradițional al bisericilor ortodoxe.

Aici, sub baldachinul din fața catapetesmei, se află o altă minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Și ea este considerată făcătoare de minuni, întrucât este cea de-a treia icoană de la Hadâmbu din care a izvorât mir.

Apoi, pășind în interiorul bisericii noi, spectacolul picturilor sacre păru a se amplifica. Am descoperit un naos prelung, sprijinit la mijloc pe două coloane ionice albe, masive, ornamentate cu motive vegetale în relief. Eram singuri în biserică și totuși ne simțeam ca la o întrunire de familie. Pe pereți, de jur împrejur și în diferite ipostaze, ne erau alături strămoșii neamului, voievozi ai eroicelor vremuri trecute, cuvioși trăitori și lucrători întru credință care s-au dovedit vrednici a purta cunună de sfinți, alți slujitori cu trupul și cu sufletul ai bisericii noastre străbune. Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu cu întreaga sa familie martiră și cu sfetnicul său Ianache, martir și el, Sfinții români Partenie de la Agapia, Iosif de la Văratec, Ioan Valahul, Ioan Casian, Ioan de la Galeș, Iosif Mărturisitorul de la Maramureș, Pahomie de la Gledin, Grigorie Dascălu, Sfintele Cuvioase Femei Parascheva de la Iași, Teodora de la Sihla, Filoteia de la Curtea de Argeș, mitropoliții și patriarhii Bisericii Ortodoxe Române, începând cu Iachint de la Vicina și terminând cu Teoctist și Daniel, și încă mulți alții, veniseră parcă la întâlnirea cu urmașii, pentru a se ruga Maicii lui Dumnezeu, cea care dintr-o frescă de deasupra ușii de intrare, ne învăluia grijulie cu acoperământul său.

Pe peretele din partea stângă a altarului din biserica nouă se află a doua icoană a Născătoarei de Dumnezeu care a lăcrimat mir în Postul Paștelui din anul 1997, martori fiind zeci de credincioși stupefiați de miracolul ce se înfăptuia în fața lor. Închinându-ne în fața ei, nouă nu ne-a fost dat să vedem lacrimile Maicii Domnului, în schimb, mireasma dumnezeească a mirului ne-a învăluit de cum am intrat în biserică. Și deși conștienți că acea adiere florală nu venea dinspre icoana făcătoare de minuni, ci era probabil efectul repetatelor ritualuri liturgice, n-am putut să nu consimțim că persistența atât de îndelungată a miresmei de mir, era ea însăși o minune. Căci câte alte biserici nu folosesc tămâie și mir în ceremonialul lirurgic și totuși, treptat, mirosul lor se estompează și apoi se stinge!

Înainte de a părăsi naosul noii biserici, mi-am mai plimbat o dată privirea peste minunatele picturi murale, finalizate și sfințite doar cu doi ani în urmă (iunie 2011). Predomină culoarea roșie atât în veșmintele sfinților, în chenarele alegorice, în fundaluri, cât și în covoarele ce acoperă marmura pardoselei și în desenul vitraliilor. Patru candelabre monumentale (două în pronaos, alte două în naos) ne monopolizează atenția chiar și când nu privim în sus. Din exterior, biserica pare subțire și fragilă, dar în interior, zidurile, coloanele, arcurile de boltă, tăietura adâncă a ferestrelor, cupola, fac dovada unei construcții solide și rezistente. O lucrare contemporană realizată în spiritul respectului pentru lucrul bine făcut! Sper să dăinuie cât lumea și peste ani și ani să fie inclusă și ea în patrimoniul universal UNESCO!

Finalul pelerinajului nostru la Mănăstirea Hadâmbu a fost scris pe malul iazului, în vecinătatea prietenoaselor animale găzduite acolo. Părea un loc potrivit pentru picnic, dar noi nici nu eram pregătiți pentru vreo gustare și nici nu epuizaserăm încă programul acelei zile. Norii se împrăștiaseră, soarele se scurgea spre asfințit, așa că era momentul s-o pornim din nou la drum.

Nu găsesc cuvinte pentru a spune cât de mult m-a impresionat Mănăstirea Hadâmbu! Nici nu mă pot hotărî ce anume mi-a plăcut mai mult: ordinea și curățenia desăvârșită? aerul de așezare patriarhală? misterul minunatelor icoane făcătoare de minuni? poveștile de necrezut ale celor care au trăit miracole? bogăția arhitecturală și splendoarea frescelor pictate? Sau poate sentimentul de deplină libertate și lipsa constrângerilor? Să intri într-o mănăstire moldovenească și să nu ți se ceară taxă de acces, nici să nu ți se interzică fotografierea ori să-ți fie permisă doar contra cost, să nu zărești anunțuri de genul”Accesul interzis persoanelor străine”, să poți deschide orice ușă și nimeni să nu te apostrofeze, să nu ai senzația că l-ai deranjat pe cel căruia i-ai adresat o întrebare, să găsești doar răspunsuri binevoitoare, să nu te lovești de fel și fel de alte interdicții, acestea sunt cu adevărat daruri omenești întâlnite în puține așezăminte monahale. Mănăstirea Hadâmbu este una dintre ele. Nu degeaba se spune că aceasta este mănăstirea preferată a IPS Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române! Și pentru pricini de noi neștiute, mai presus de toți și de toate, se pare că Maica Domnului Însăși iubește acest sfânt lăcaș, căci puține locuri sunt binecuvântate cu adevărate minuni și cu atât de multe împliniri întru rugăciune, precum este Mănăstirea Hadâmbu.

---

VIZUALIZĂRI: 23719 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI