Se aude toaca-n vechiul schit, Cetățuia Negru Vodă

TIPĂREȘTE

Nicicând și mereu vorbele acestui călugăr ce nu a reușit să se hotărască între a fi doar slujitorul Domnului sau un bărbat liber clăditor al speciei umane nu au cuprins mai mult adevăr ca în aceste timpuri. Și poate de multă vreme nu am reușit să mai privim cu atâta curiozitate în jarul trecutului căutând acolo semnele prezentului și pe cele ale viitorului.

De mulți ani, în desele mele drumuri spre o locație dragă de sub Colții Albinei, trec pe la poalele unei așezări ciudate, pe malul râului Dâmbovița, acolo unde am văzut că se modernizează treptat un sat de rudari, în timp ce sus pe creastă slujitorii Domnului se laudă că muntele este al lor, că pădurea care dispare rapid chiar împrejurul bisericii este tot a lor, că acela este locul lor din vârf de munte și până la șosea, că acei “vecini” nevolnici trebuiesc mutați pentru a lăsa liber drumul plătitorilor către altar. Dar oare care-i difrența între slujitorii divinității și acei săteni aduși cumva din interes în zonă și obligați atunci, de mult, să stea în bordeie de pământ? Și care ar fi impactul unei mutări forțate a unui sat întreg, nu prea mic, atunci când televiziunile ar transmite imagini lumii de dincolo de granițe? Și care sunt regulile după care se împart creștinii în ograda Domnului? Mi-e neclar de ce, dacă tot s-a obținut dreptul legal de a-i muta pe rudari, de ce au biserică nouă pe Valea Chiliilor la 150 m de șosea, de fapt un metoc al mânăstirii de sus, biserică ce are hramul Sfinții Români (am aflat astăzi că acea biserică nu e pentru ei cum se scrie pe site, de altfel, în ziua asta atât de importantă, ușa lăcașului Domnului era ferecată).

Dar să o luăm pe drumul bătătorit în piatra muntelui dar și pe lungul și umbritul drum al istoriei acestuia, cu tainele și legendele lui misterioase.

Cetățuia Negru Vodă

Situată la 881 m altitudine, pe muntele dintre Valea Chiliilor și Valea lui Coman, între satele Cotenești și Cetățeni, la aprox. 24 km de Cămpulung Muscel și 44 km de Târgoviște, biserica asta misterioasă nu se vedea vara din șosea, acum ceva ani. Azi, de când drujbele s-au înmulțit, o văd la fiecare drum, pomii nu o mai ascund nici de soare, nici de eventualii dușmani ca altă dată. Ajunși la capătul drumului de urcare, maxim ½ - 1 oră după puterile fizice ale fiecăruia, priveliștea văilor și a munților din jur este copleșitoare. După ce ne odihnim puțin fizicul, ne ocupăm și de cele sufletești, plecându-ne capul spre pământ asa cum se cuvine unor crestini dar înălțând rugile și speranțele spre cer. Intrăm întâi în ceea ce este de fapt punctul central al acestui mic complex monastic, acolo unde istoria și misticul și-au unit forțele.

Biserica rupestră Cetățuia face parte, spiritual, din triunghiul Corbii de Piatră, Nămăiești și Cetățuia, cele trei biserici rupestre mistice ale jud. Argeș. Biserica veche este în două peșteri unite între ele printr-un zid natural. Peștera mică are un altar catolic, “altarul papistășesc al soției lui Negru Vodă” cum spune legenda, de fapt altarul doamnei Clara, soția lui vodă Nicolae Basarab, sec XIV (este de amintit aici că tot ce se leagă de Cetățuia-Negru Vodă are două rânduri de povești, una aproape oficială, a istoricilor și a doua cea a localnicilor unde eroii sunt Negru Vodă, dacii și jidovii). Localnicii spun că soția lui Negru Vodă avea o punte peste vale și venea aici pentru a se ruga. Ea se simțea vinovată cumva că este de altă religie decât soțul ei. A doua peșteră, mai mare, înaltă de aprox. 3 m, este bisericuța ortodoxă a lui Negru Vodă, așa cum scrie și pe pisania de deasupra intrării, de fapt naosul și altarul în care se intră din cea catolică. Are o catapeteasmă de zid lucrat. Deosebite sunt cele trei straturi de pictură, cea mai veche din sec. XIV iar cea din 1690 fiind făcută danie de Constantin Brâncoveanu. Din prima pictură frumoasă se mai zărește azi Pantocratorul de pe boltă. Sub masa altarului se află izvorul a cărui apă curge din preajma zilei de Izvorul Tămăduirii și până la Adormirea Maicii Domnului, fapt ce a adus bisericii al doilea hram, Izvorul Tămăduirii, alături de cel vechi Adormirea Maicii Domnului. În apropriere, spre Crucea Dorințelor, sunt două bazine săpate în stâncă, pentru colectat apa de ploaie, unul din ele este vechi, spun arheologii, de peste 4000 de ani.

Biserica nouă în stil maramureșean (si ce frumos este stilul muscelean, de ce oare nu s-a ales acesta?!) a fost ridicată în 2004. În fața ei este un triunghi, el reprezintă cele 3 mânăstiri rupestre argeșene care, prin poziția lor formează un triunghi echilateral cu latura de aprox. 20 km. Tot în micul teren de vârful muntelui se află și noile chilii, funicularul și alte construcții necesare traiului aici.

Toaca se aude mereu aici și acest obicei păgîn de fapt este pentru mine mai frumos decât sunetul clopotului. De Paște simbolul lui este și mai puternic, sună precum cuiele bătute în lemn, cuiele cu care a fost țintuit Isus pe cruce în Joia Mare. Aici la Cetățuia sunetul de la toaca de lemn de fag, cum se face de regulă, se împletește cu zgomotele pădurii. Cei ce vor veni în Joia Mare și până la Înviere aici și în orice biserică ortodoxă, vor auzi doar toaca precreștină și deloc clopotele. În filmulețul pe care-l voi propune spre încărcare, veți vedea fratele care bate toaca după un anumit ritual iar lemnul, simbolizând crucea lui Isus, are la capete găuri pentru o mai bună rezonanță. A bate toaca este o artă, unora le iese dumnezeiește.

Legendele spun că aici a fost cea mai solidă cetate dacică dinainte și din vremea ocupației romane, “cea mai importantă cetate geto-dacică de la sud de Carpați” - cămașa de zale cu ornamente de aur, banii cu însemne romane mai vechi decât prima ocupație, resturi de amfore din Rodod, Chios dar și alte artefacte adeveresc zicerile. Înaintea ei, în sec. V î. Hr. aici a fost un sanctuar și tot așa, înaintea acestuia a fost loc sacru al unei populații tainice despre care se vorbește puțin. Biserica și mica comunitate de călugări au avut ades de suferit, cel mai rău a fost distrusă de turci în 1821 când l-au urmărit pe Tudor Vladimirescu ce se adăpostea, după una din versiuni, la Crâșma de Piatră din satul apropiat, Lăicăi. Atât de rău a fost distrusă biserica de turcii supărați pe eteriști încât mulți ani a fost doar adăpost de vite. Este refăcută la cererea sătenilor 1859 și apoi în 1915-1916.

Cavalerul Trac, simbol balcanic pe care unii au știut să-l adopte este pe stânca Chiliei Moșului. Este trasat conturul atât de cunoscut de iubitorii drumețiilor bulgărești, simbolul lor Cavalerul Trac, al cărui cult este cunoscut până la marea Mediterană, este simbolul zeului Gebeleizis, simbol al nemuririi în care credeau acele popoare iar calul simbolizează puritatea la traci, cel puțin aceasta este interpretarea călugărilor locali. Tot ei spun că simbolul Cavalerului Trac este preluat în creștinism de Sf. Gheorghe. Cum mie îmi place cultura bulgară, înclin să cred că așa este, ei au ambele variante ca protectori, atât cavalerul cât și pe Sf. Gheorghe. S-a dovedit că săparea cavalerului în piatra muntelui este de peste 3500 ani (vopseaua albastră este din zilele noastre, pentru a se observa mai bine desenul săpat) și se pare că la baza stâncii a fost locul de sacrificiu pe vremea dacilor. Aici s-au găsit oase umane foarte vechi care au fost înhumate în cimitirul mânăstirii, acolo unde le-a fost pusă și crucea creștină pe care s-a scris: “Lut necunoscut, doar de Dumnezeu știut” (crucea se poate vedea ușor alături de cele ale monahilor).

Crucea dorințelor / Tronul lui Negru Vodă și urmele jidovilor, cea mai mai înaltă stâncă de la Cetățuia are pe ea o cruce, Crucea Dorințelor. Stânca este numită Tronul lui Negru Vodă și legendele spun că aici se ruga Negru Vodă pentru țara sa iar rugile sale și ale soției au fost primite iar ca semn divin stânca s-a înmuiat sub pașii lor. Urmele se văd și azi, niște tălpi mari, uriașe. Stiința nu ne-a dat o explicație clară cum au apărut acestea dar studii făcute de experți străini spun că piatra arată de parcă ar fi fost topită când tălpi uriașe au călcat-o și că formele ar avea o vechime de peste 100 000 ani. Și se pare că așa a fost, aici au fost dezgropate în 2005 oase umane de dimensiuni apreciabile, ale unor uriași, jidovii cum sunt numiți popular. Poveștile uriașilor nu sunt invenții, din păcate sunt tabuuri deși pe teritoriul țării noastre s-au descoperit destule necropole cu acești jidovi dar și pe alte continente, sunt dovezi incontestabile că au fost găsite astfel de schelete dar ele sunt duse în locuri secrete de unde nu se mai află nimic. Și totuși sunt menționați în Biblie sau în scrierile unor istorici renumiți precum Densușianu sau Rosetti la noi. Cei care au văzut scheletele și ca specialiști au studiat pietrele celor trei mânăstiri, sunt convinși de existența unei populații antedeluviene de uriași.

Se spune că cel ce ajunge la această cruce și se roagă, i se vor împlini trei dorințe serioase dar atenție, imediat lângă cruce se cască prăpastia așa că fiți prudenți pentru a vă vedea totuși dorințele realizate.

Peștera/Chilia Moșului are pe pereți mai multe semne și chipuri, un serafim și un porumbel simbolizând Sfântul Duh, mâna care dă binecuvântarea, se zice că ar fi și o zvastică pe undeva. Este o peșteră mică unde trebuie să te pleci pentru a intra, se spune că a fost unul din locurile de meditație a lui Zamolxis, cel ce este considerat Marele Preot al dacilor, atunci când venea să-și vadă preoții lui, cei pe care Strabon îi numea “umblătorii prin nori”. În vremea creștinilor, aici era chilia celui mai renumit pustnic sau a starețului schitului. A nu se confunda cu peștera sf. Ioanichie, așa cum apare pe multe pagini de net, din păcate unele turistice.

Peștera Sfântului

Se poate vedea de la distanță o peșteră în care se poate intra doar coborând pe o frânghie, este peștera Sf. Ioanichie cel Nou. Acesta a fost un călugăr ce a viețuit în sec. XVII în schitul Cetățeni-Negru Vodă, foarte apreciat de domnitorii vremii dar care s-a retras apoi în această peșteră izolată unde a trăit 30 de ani. Se crede că anul morții a fost 1638 după cum singur a scrijelit pe peretele peșterii, a fost descoperit în 1944 se spune nealterat. Astăzi moaștele lui sunt la Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, mutarea lor de la Cetățeni fiind o grea lovitură dată bisericii Negru Vodă de către conducerea B. O. R. Asta-i politica și la cele sfinte ca și la cele lumești!!

Colții Doamnei se pot admira în toată splendoarea lor stâncile numite Colții Doamnei despre care legenda spune că au fost loc de veghe pentru Margherita, soția lui Negru Vodă și că de aici s-a aruncat spre moarte când, așteptând vești de la soțul plecat să lupte cu tătarii, a confundat calul alb al acestuia, aducător de vești bune cu calul negru, de fapt calul alb era murdar și plin de sânge.

Statuile megalitice. Pe drumul spre și dinspre biserica rupestră, dacă priviți cu atenție vedeți stânci cu forme ciudate care au și nume precum Cap de cioban, Ciobanul și oaia sa, Masa lui Mihai Viteazul (deasupra stâncii cu acest nume, este o cruce care pare a sta în dezechilibru. Despre ea se spune că a fost așezată așa de Negru Vodă când venea aici să se roage și să-și ascundă comorile de furia tătarilor). Destui arheologi le-au găsit acestor pietre asemănări în lume, în special în Peru și cred în existența unei civilizații misterioase antedeluviene, uriașii, novacii sau jidovii cum sunt numiți în popor. Valea Chiliilor este zona musceleană cunoscută drept cea mai veche comunitate ortodoxă dacă pot spune așa, vatră a isihaștrilor, cunoscută încă din sec. XIII și care a durat până la 1821 când turcii au făcut prăpăd aici. În găurile naturale din stâncă sau în cele săpate de om, mulți călugări au trăit în singurătate, în post și rugăciune. O dată pe lună mergea un preot să-i împărtășească și mulți au murit în tainițele lor de piatră. Ei erau numiți de localnici “nebunii pentru Hristos” sau “sfinții zăvorâți” pentru că trăiau izolați în găurile muntelui ca în chilii. De aceea și valea pârâului Cetățuia a căpătat numele de Valea Chiliilor, aici fiind sute de astfel de peșteri mici locuite cândva, locuri unde se urca pe funii.

Satul de rudari Valea Cetățuia este pentru toți cei care trec rar prin zonă dar mai ales pentru cei ce vin la mânăstirea Cetățuia, o imagine tare neplăcută. Azi totuși arată mult mai bine decât acum 20 de ani când l-am văzut prima dată. Desigur că acele mizerii de cotețe ce se văd pe malul apei spre șosea, îți cam strică plăcerea de a vizita locurile. Dar nici autoritățile nu se impun. Locuitorii satului nu au fost mereu pe aceste locuri. Ei sunt urmașii acelor băieși (de la maghiarul banya / mină) care au fost aduși și în zona Argeșului pentru a lucra în minele de aici. În Muntenia au fost cunoscuți mai mult sub numele de rudari, de la slavonul ruda / minereu. Sunt un grup etnic ce s-a desprins (??) de mult din grupul rromilor (totuși acest fapt nu e clar, originea lor este încă o enigmă), bătrânii încă vorbesc limba română arhaică, nu știu țigănește și sunt de rit ortodox. Prin închiderea minelor dar și după abolirea robiei rromilor, au migrat ori au practicat alte meserii, aici în Argeș legate de lemn (linguri, coșuri, albii). Acum femeile se ocupă cu adunatul fructelor de pădure și a ciupercilor, bărbații cu lemnul, mai mult ilegal și cu munca prin gospodăriile unor localnici. Istoria și modul lor de viață din trecut sunt încă obiecte de studiu, atât cât am reușit să citesc - cât am găsit mai bine spus - trecutul lor impune respect și multe semne de întrebare. Cum au ajuns să trăiască așa?! Răspunsurile vin tot din istorie, a noastră cei civilizați!

Acum, în drumul spre biserică, s-ar putea să vă supere câțiva copii cu cerșitul. Nu le dați, măcar la urcare evitați asta pentru a nu mări grupul. În rest, până acum n-au fost probleme de furt din mașini sau buzunare.

Drumul

Dacă vă atrage locul acesta misterios, ei bine puteți ajunge acolo pe DN72A venind dinspre Târgoviște - cam 44 km - sau Câmpulung Muscel - aprox. 24 km - locul de unde începe urcușul spre mânăstire fiind în satul Valea Cetățuia, sat care nu are indicator pe șosea dar îl recunoașteți ușor fie după casele ce se înșiră dincolo de Dâmbovița, pe malul stâng al ei, fie după indicatorul monumentului, asta dacă sunteți atenți. Pe șosea, mai ales venind dinspre Câmpulung, mare atenție căci pot fi cai liberi la păscut pe care să nu-i observați în curbe, deci reduceți preventiv viteza. În dreptul podului peste râu este un loc puțin mai larg de parcare și un magazin ținut de un întreprinzător de pe alte plaiuri (n-am intrat niciodată în el, deci nu pot spune nimic). Este cel mai bun drum care duce sus la biserică, a fost cândva puțin amenajat pentru a ușura urcușul, celălalt, prin satul de români este mult mai dificil și mai lung. Oarecum comercialul se simte și pe acest drum, el a fost botezat Via Crucis și are 14 cruci asemenea Viei Dolorosa. Se parcurge acest urcuș în maxim o oră, după posibilitățile fizice ale fiecăruia sau după cât de des vă opriți să aprindeți lumânări la troițe sau faceți poze cu văile și munții din jur, priveliștile sunt spectaculoase. Totuși mare grijă, urcușul nu este foarte simplu printre bolovani și pământul care devine alunecos pe vreme umedă. Rădăcinile pomilor sau pietrele pot fi periculoase dacă nu sunteți atenți iar pentru cei ce mergeți cu copii, mare grijă căci nimeni nu a îngrădit platoul de sus și, cel puțin de lângă crucea dorințelor, se cade ușor.

Articolul acesta poate vi se pare prea lung, prea încărcat, prea lipsit de adevăr dar vizitarea acestui loc face parte, pentru mulți dintre cei ce ajung acolo sus, din categoria turismului cultural cu toate valențele lui, așa că, asumându-mi toate relele, am ales să vă povestesc aproape tot ce știu eu.

Poate introducerea mea v-a dat impresia că sunt părtinitoare cu satul de rudari ce nu arată prea frumos vederii și care uneori agasează pelerinul sau turistul cu copiii care cer ceva. Nu, nici vorbă, am avut și recunosc că încă avem și noi reținerile noastre legate de ei. Dar eu cred că moral și creștinește este ca tu biserică ortodoxă să te lupți pentru a-i avea de partea ta, să le oferi educație copiilor și tinerilor, să-i atragi cumva spre fapte bune, să le fii cumva Isus aici pe pământ. Dacă vrei să-i alungi din casele lor, cu copiii și cu toată agoniseala lor, nu faci decât să-i trimiți spre alte culte potrivnice religiei ortodoxe dar care știu să atragă material și care le va aminti că tu biserică i-ai avut pe ei, cândva, robi pe moșiile tale. Oferă tu cult ortodox posibilitatea de a fi ajutată de ei, așa cum ei au ajutat benevol la ridicarea noii biserici cărând lemnul greu în spate din vale până sus și cum ajută la alte munci grele, doar așa vei avea creștini din convingere. Unul din principiile creștinismului, crede și nu cerceta, ar fi să crezi în educația rudarilor dacă nu i-ai cerceta, cataloga așa dur. Și nu pot crede că un rudar nu are dreptul de a primi pomană din biserică, este o poveste care pe mine m-a cutremurat azi, într-o zi mare și despre care acum nu vreau să comentez, doar mâine începe Săptămâna Patimilor!!!

Un scriitor bun a numit zona Meteora României. Eu trecând de atâția ani pe acolo, cred că a exagerat, nici pe departe nu seamănă, nici măcar metaforic. Dar este o modă să avem micul Paris, mica Veneție sau mai știu eu ce. Seamănă doar din prisma familiei regale române poate căci aici a urcat Carol I de mai multe ori, chiar ca simplu călător iar la Marele Meteoron chiar regina Maria și povestea ei - “eu nu sunt femeie, eu sunt regină” - cred că o știți. Așa numita mică meteoră ne-a oferit o priveliște nu tocmai curată nici spiritual și nici fizic, asta sus acolo unde cei trei călugări conviețuiesc și din mila celor care urcă cu traistele pline.

Biserica din vărful muntelui, Cetățuia- Negru Vodă este un loc încă misterios, venind aici aveți bucuria priveliștilor minunate din jur, vă puteți aminti ceva din istoria neamului - aici pe acest vârf de munte Mihai Viteazul a stat trei luni așteptând ajutoare din Ardeal - veți trăi misterul unor povești pe care sunteți în dubiu dacă să le credeți sau nu dar aveți și poate veți simți ieșind din biserica veche, adierea harului primilor creștini, credința adevărată asupra căreia Isus n-a fost nevoit să ridice biciul. Mai multe informații, laice desigur, aflați și de pe www.cetatuiamuscel.ro Așa cum scria și Petre Ispirescu, ajungând aici și cunoscându-i puțin istoria dar și legendele, “un fel de teamă neînțeleasă ti se strecoară în inimă”, teama mea este că fariseii din noi distrug amprentele trecutului.

Webmaster, te rog dacă se poate să atașezi youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3050 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI