Pe urmele lui Negru Vodă: Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (Argeș)

TIPĂREȘTE

Negru Vodă este un personaj de legendă a cărui existență reală nu a fost probată vreodată de dovezi istoriografice irefutabile. Dar cum orice poveste ascunde și-un sâmbure de adevăr, este foarte probabil ca ”descălecătorul” fără nume cunoscut din Țara Făgărașului, cel care a întemeiat primul voievodat în partea de sud a Carpaților românești, stabilindu-și capitala în zona Câmpulungului Muscel, să fi fost chiar enigmaticul Negru Vodă. Alte supoziții mai mult sau mai puțin acreditate de istoricii consacrați, îl identifică pe Negru Vodă cu Thocomerius – tatăl lui Basarab I, cu însuși Basarab I, sau chiar cu Neagoe Basarab. Dar dacă izvoarele istorice nu sunt deloc generoase în a-l identifica cu certitudine pe întâiul domn al Țării Românești, în schimb, tradițiile orale perpetuează de veacuri o întreagă colecție de legende și povestiri care imortalizeză personalitatea lui Negru Vodă și o leagă de istoria de început a Muscelului și Argeșului. Spre surprinderea tuturor, deși lista acestora este destul de lungă, mai toate se identifică cu câte un loc bine definit, a cărui denumire evocă de regulă numele legendarului voievod: cetatea lui Negru Vodă, peștera lui Negru Vodă, pașii lui Negru Vodă, scăldătoarea lui Negru Vodă, cucea lui Negru Vodă, chiliile lui Negru Vodă, săritoarea lui Negru Vodă, Cetățuia Negru Vodă, Mănăstirea Negru Vodă.

Iată de ce, o incursiune la propriu pe firul celor mai reprezentative dintre reperele spațiale legate de numele lui Negru Vodă, s-a dovedit pentru noi, argeșeni prin tradiție, un bun prilej pentru a împleti mitologia cu istoria și plimbarea cu aspirația spre primenirea sufletului.

Am ales să vizităm și să cunoaștem trei dintre ctitoriile atribuite lui Negru Vodă: Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă din comuna Cetățeni, județul Argeș, Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. Deși le mai văzusem și cu alte ocazii, am dedicat fiecăreia dintre ele câte o zi de duminică în cursul ultimului sezon estival. Prin așezarea lor, cele trei obiective au darul să creioneze un adevărat minicircuit practicabil chiar și într-o singură zi, așa încât cei care aleg această variantă pot scrie în jurnalul de vacanță: trei dintr-o lovitură!

Prima țintă, Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă! Am pornit de la Pitești către Câmpulung pe DN 73 (E 574), iar după Valea Mare Pravăț, curând după ieșirea din Câmpulung, am apucat-o spre dreapta, pe DN 73 D, până la intersecția pe stânga cu DN 72A, drumul care duce spre Târgoviște. Intersecția cu pricina nu era semnalizată și nedeciși dacă din acel punct trebuie s-o luăm spre dreapta sau spre stânga, am socotit că e mai sănătos să întrebăm un localnic. Locul se afla însă în plin câmp, așa că am fost nevoiți să așteptăm vreo zece minute la intersecție, până ce am reușit să oprim o mașină din trafic și să ne consultăm cu șoferul.

Peisajul pe acest ultim parcurs (între Valea Mare Pravăț și Cetățeni) este foarte pitoresc, o înșiruire de dealuri verzi atunci, la momentul vizitei noastre în plină vară, pictate cu desenul pestriț al satelor cu specific regional, al livezilor de meri și pruni și tivite pe alocuri de albia și cursul molcom al Dâmboviței. Drumul ar putea fi socotit unul bun, dacă n-ar exista și câteva porțiuni modelate în rău de fenomenul alunecărilor de teren. E posibil ca între timp ele să fi fost remediate, dar oricare ar fi situația, iregularitățile cu pricina nu pun probleme semnificative niciunui șofer.

”Meteora românilor”, cum mai este cunoscut sfântul lăcaș al Mănăstirii Cetățuia Negru Vodă, se află chiar la intrarea în comuna Cetățeni, dar sus, pe culmile delimitate de întretăierea râului Dâmbovița cu pârâul Cetățuia, la o altitudine de aproximativ 880 metri. Locul de acces este semnalizat de un indicator de locație, dar și de apariția bruscă în peisaj a unor culmi aproape muntoase, de-o parte și alta a șoselei.

Pelerinii, sau doar turiștii ajunși pentru prima dată în aceste locuri, pot identifica punctul de pornire spre mănăstire, după câteva ”repere” greu de ignorat și perpetuate fără modificări de mai bine de două decenii: unul este șirul de autoturisme și alte vehicule parcate pe ambele părți laterale ale șoselei; celălalt este leaota de puradei de toate vârstele, rromi de prin partea locului, care își fac concurență la cerșit, sau mai nou, la oferit ”sevicii utile”- ”paza” autoturismelor sau ghidaj pe drumul spre mănăstire. Nu sunt agresivi, dar sunt agasanți și tenaci, încât nu scapi de ei până nu scoți din buzunar sau din traistă ceva: fie bani, fie mâncare. Noroc că ”tarifele ” sunt modeste (50 bani-1 leu), dar ghinion, că dacă i-ai dat unuia ceva, nu scapi de ceilalți până nu-i bucuri și pe ei cât de cât. Așa s-a întâmplat că merindele pregătite pentru drum, niscaiva ciocolată și câteva sandwichuri, plus sticla de 2,5 litri cu suc, au fost sortite plății ”vamei”, nouă nu ne-a mai rămas nimic. Că doar nu era să riscăm să lăsăm mașina nepăzită și s-o găsim zgâriată, nu-i așa?! :))

În sfârșit, am traversat drumul în dreptul unui restaurant cu parcare, plin la ora prânzului cu clienți veseli și rumeni la față, semn că atmosfera era deja încinsă..., am traversat aproape imediat un pod bătrân și suferind de Parkinson la trecerea căruțelor și iată-ne în mijlocul satului de țigani, sau cel puțin a unui cartier al acestuia, socotind după mărimea modestă a întinderii lui. După ce am depășit spre dreapta casele țiganilor, am apucat-o pe poteca ce urca spre mănăstire.

Escaladarea drumului a durat puțin peste o jumătate de oră și pe parcursul primei sale părți am fost de asemenea asaltați de armata cerșetorilor rromi, pe care de această dată i-am ignorat cu totul, ridicând brațele și demonstrând ca la poliție că nu dispunem de niciun bun asupra noastră care ar fi putut să fie rod de milostenie.

Escaladarea nu e ușoară, dar nici de netrecut. Poteca ce urcă pieptiș, nu poate fi străbătută decât cu piciorul sau cu niscaiva animale de povară, îndeobște asini sau măgăruși, cei care de altfel sunt folosiți pentru transportul bunurilor necesare obștii de călugări de la mănăstire. Urcarea se face, cum altfel, decât în serpentine, prin mijlocul unei păduri dezordonate, ce îmbracă panta de la poalele colinei și până în vârful ei, sus la mănăstire. Povârnișul este consolidat prin darul naturii, din loc în loc fiind parcă plantate stânci imense, colți de piatră înveșmântați în straie de mușchi și licheni. Fiecare poartă un nume, moștenit sau născocit de copiii rromi ce fac pe ghizii, căci am auzit diverse versiuni pentru câteva dintre aceste stânci botezate. De bună seamă, cea mai cunoscută și mai populară stâncă este cea situată la cca. 100 metri mai jos de mănăstire. Este însemnată prin plasarea în vârful ei a unei cruci de piatră, despre care se spune că ar fi fost pusă de însuși Negru Vodă. La bază, parcă cioplită de mâna omului, dar care s-a dovedit a nu avea nicio urmă de daltă, se află o lespede aproape plană, cunoscută sub numele de ”masa lui Mihai Viteazul”. Nu se cunoaște dacă acest piedestal chiar i-a servit ca loc de picnic marelui voievod, dar dovedit de izvoare istorice este faptul că la Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă și-a găsit vremelnic refugiul și liniștea, o întreagă pleiadă de domni români, printre care și primul unificator al neamului românesc. De altfel, în memoria trecerii marelui domnitor, sub cruce se zărește o placă comemorativă ce evocă acest eveniment.

Am urcat cu răbdare drumul acela în serpentine scurte, la cotul cărora găseam cîte un loc de odihnă, o bancă cioplită primitiv din bârne de lemn, străjuită de câte-o cruce sau troiță, fiecare închinată câte unei opriri din cele 14 pe care le-a făcut Mântuitorul pe drumul Golgotei. Se spune că nevoința pelerinului de a urca drumul până la mănăstire este socotită ca o dovadă de sacrificiu și adorare a Mântuitorului Iisus Hristos, și de aceea, prima rugăciune rostită în mănăstire va avea sigur un răspuns bun, ca o răsplată pentru efortul reeditării drumului spre Golgota. De altfel, calvarul purtării Crucii Răstignirii, este trăit aici la propriu în zilele Postului Mare, când credincioșii urcă cu mare efort drumul spre mănăstire, ducând pe umeri cruci masive din lemn.

În pofida efortului de urcare, ”traficul” pe poteca ce duce la mănăstire era foarte intens. Tocmai se sfârșise slujba Sintei Liturghii de duminică, iar cei care participaseră la ea (și nu erau puțini), coborau în grupuri vesele spre parcare. Am fost inspirați să încercăm a afla de la ei cât mai este de urcat, căci astfel am primit și multe sfaturi utile (ce anume să vedem, unde să ne închinăm mai întâi, ce har nevăzut poartă apa izvorului tămăduitor, pe unde s-o luăm ca să vedem grota sihastrului Ioanichie, și altele).

Mărturisesc că momentul reîntâlnirii cu Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă nu a fost unul emoționant. De la ultima mea trecere pe aici, în urmă cu mai bine de 15 ani, locul își schimbase mult înfățișarea, devenind dintr-un lăcaș pur al naturii, o oază de civilizație ruptă din peisaj. Biserica rupestră, străvechi loc de închinăciune și rugă încă de pe vremea dacilor, fusese consolidată cu straturi vizibile de beton și i se alăturase un pridvor de lemn. Alături de ea se ridicase o altă biserică din lemn, mândră și parcă cochetă, în ciuda dimensiunilor sale modeste, atât cât îngăduie spațiul limitat din vârful stâncii. Chiliile călugărilor, aflate în spatele bisericii noi, erau separate de zona deschisă pelerinilor printr-un gard cu uluci lipite una lângă alta și cu poarta închisă, făcând imposibil nu numai accesul în acea parte, dar chiar și... sportul aruncării cu privirea. Cândva, acest gard nu exista, așa încât, alături de alți mireni, trecând în spatele chiliilor, am putut să ajung în vărful stâncii, acolo unde se înalță aproape de cer o străveche și masivă troiță cu cruce – Crucea dorințelor. Panorama văii de jur împrejur de la acea înălțime este formidabilă și sub pavăza imensei cruci la picioarele căreia puteai să-ți pui o dorință sortită sigur împlinirii, dobândeai un profund sentiment de împăcare și speranță, la fel ca în vecinătatea crucii de pe Caraiman. De această dată, n-am mai putut să gust din acea trăire minunată, căci drumul către acel loc nu mai e deschis. Tot acolo pot fi zărite, se spune, urmele imprimate în piatră ale pașilor lui Negru-Vodă și ale soției sale, pe când se rugau cu atâta înflăcărare, încât piatra s-a topit sub picioarele lor.

Ne-am mulțumit așadar să vizităm pe rând, în curtea mică a mănăstirii, biserica rupestră, biserica nouă, Chilia Moșului, cimitirul și... micul chioșc cu obiecte de cult puse la vânzare.

Bineînțeles, cea dintâi merită văzută biserica rupestră, găzduită de o peșteră naturală, divizată prin voia Creatorului în două încăperi, parcă special destinate naosului și altarului. Vechi altar dacic închinat lui Zamolxe, apoi vatră de sihăstrie și altar creștin din perioada timpurie a voievozilor descălecători și până în zilele noastre, biserica rupestră de la Cetățuia este și astăzi loc de remarcabile ceremonii religioase. Spațiul a fost amenajat astfel încât să servească fără restricții serviciului liturgic: încăperea de la intrare este folosită pe post de pronaos, iar cea de-a doua încăpere a fost separată printr-o catapeteasmă de cărămidă, în naos și altar.

Pronaosul găzduiește altarul catolic al Doamnei Marghita, soția legendară a lui Negru Vodă, cea care și-a curmat viața aruncându-se în hău chiar de pe stânca unde se înalță Crucea dorințelor, pradă nevinovată a unui zvon fals ce-i anunțase moartea iubitului său soț.

Tot acolo se află și un izvor tămăduitor, cu adevărat minunat: el este secat mai tot timpul anului, dar izvorăște fără greșeală în fiecare an, chiar în ziua praznicului Izvorului Tămăduirii și seacă cu aceeași exactitate în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului. Acest izvor făcător de minuni este unul din principalele motive pentru care atât de mulți pelerini aleg să se ostenească la a urca până la mănăstire, fie pentru a-și găsi leacul, fie pentru a mulțumi Maicii Domnului pentru minunea vindecării lor. Pentru că debitul izvorului este foarte mic, picăturile scurse sunt recoltate într-un vas sfințit și pe măsura umplerii lui, sunt turnate într-un butoi mai mare, astfel încât fiecare să poată duce cu sine măcar o sticluță cu apă sfântă tămăduitoare. Se spune însă că izvorul își arată adevărata și deplina putere vindecătoare, doar în zilele celor două praznice ale Maicii Domnului, hramuri de altfel ale mănăstirii. De aceea, lesne ne putem imagina mulțimea de pelerini sosiți aici în acele zile, din toate colțurile țării, cu speranța vindecării.

Pentru lecuirea de boli, dar și pentru alte trebuințe, ne putem ruga și închina deopotrivă și la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, așezată în fața iconostasului din biserica nouă, cea despre care se povestesc multe întâmplări cu adevărat minunate, unele doar legende, altele, experiențe de viață autentice.

Tot în biserica nouă, izvor de rugăciuni împlinite sunt și moaștele Sfântului sihastru Ioanichie, adăpostite de o frumoasă raclă, alături de care ard permanent 200 de candele. Rămășițele Sfântului Cuvios Ioanichie, prăznuit la 26 iulie, sunt singurele relicve ale unui sihastru român păstrate întregi și neputrezite din sec. 17 și până în zilele noastre. Peștera în care s-a nevoit toată viața și-n care abia după 200 ani de la moarte au fost găsite intacte moaștele sale într-un jgheab de piatră, pe care singur și-l cioplise spre a-i fi sicriu, se află în măruntaiele stâncii pe care sălășuiește mănăstirea. Câțiva zeci de metri în jos pe drumul de întoarcere, o potecă din păcate nesemnalizată de vreun indicator, una ca atâtea altele care străbat pădurea, duce spre o altă stâncă sfântă, cea a altarului libațiilor geto-dace (o adâncitură circulară în piatră și un canal de scurgere lateral folosit în ceremoniile de sacrificare), de pe care se poate zări impresionanta panoramă a Văii Chiliilor. De la înălțimea acestei terase am avut privilegiul să zărim și gurile de intrare în grota sihastrului Ioanichie, căci fiind săpate în peretele abrupt al stâncii, fără nicio cale vizibilă de acces și fiind cel mai adesea ascunse de vegetație, contemplarea lor se poate face doar de la acest nivel. Privind către intrarea în grotă, la care sigur nu se poate ajunge decât făcând alpinism de performanță, adică folosind frînghii pentru a coborî, mi-am imaginat viața sihastrului în locul acela din care era foarte greu sau chiar cu neputință să te întorci, mai ales dacă bătrânețea și penitența ți-au slăbit puterile. Se povestește că pustnicul se hrănea doar cu apă și pâine, coborâte săptămânal într-un coș de un ucenic al său. Oare ce îndemn neștiut, ce trăire lăuntrică l-a făcut pe acel om învățat (era știutor de carte, căci altfel cum ar fi putut să-și sculpteze în stânca pe care a dormit întru veșnicie, anul morții sale, 1638?!) să aleagă cel mai crud mod de a-ți trăi viața: în singurătate și izolare. Firește, acela este harul dumnezeiesc, care se pogoară doar asupra celor aleși. Spun asta pentru că am auzit atâtea povești cu oameni care singuri fiind, au sfârșit prin a-și pierde rațiunea. Sfântul Cuvios Ioanichie a fost un om ales, căci el nu-și pierduse conștiința de sine!

Am dat o raită și prin cimitirul monahilor, o necropolă atât de modestă și încremenită în neantul timpului, încât multe cruci nici măcar numele celor îngropați acolo nu l-au consemnat întru veșnică pomenire.

În imediata vecinătate și cam în spatele bisericii rupestre se află ”Chilia moșului”, un mic paraclis din stâncă, în care și-au nevoit ființa întru căutarea adevăratei iluminări cerești, multe generații de sfinți părinți, acei preoți devotați trup și suflet cultului creștin, cei despre a căror existență vorbesc numeroasele desene rupestre lăsate de ei în pereții de stâncă ai paraclisului. Din păcate, ușa chiliei era închisă cu cheia, ceea ce a făcut imposibilă vizitarea incintei ei. Nu o văzuserăm nici cu ocazia precedentei treceri, dar fiindcă nu aveam de ales, ne-am mulțumit cu contemplarea faimosului desen scrijelit pe peretele exterior al stâncii ce adăpostește Chilia Moșului: Cavalerul Trac. Este un desen simplu, naiv, imaginând un călăreț pregătit să tragă cu arcul. Nu mi s-a părut extraordinar, dar având în vedere simbolistica sa și vechimea antică dovedită științific, admit că reprezintă fără îndoială o dovadă fermă a existenței geto-dacilor în aceste locuri.

În final, am făcut un mic popas la chioșcul cu vânzare. Am descoperit cu mâhnire că nu există nciun pliant pentru prezentarea și promovarea sfântului locaș. Locul acestuia era ținut de o broșură, de altfel extrem de detaliată și interesantă, dar cu totul neatractivă prin formatul prea mare (20/30 cm) și calitatea execrabilă a hârtiei pe care s-a tipărit (în comparație cu aceasta, ziarele comuniste păreau extrem de elegante). L-am cumpărat totuși (5 lei/buc), doar la gândul că astfel contribui și eu cu puținul meu la sporirea veniturilor mănăstirii, chit că sponsorii așezământului nu par a fi puțini și nici economi, de vreme ce s-au realizat aici multe investiții costisitoare chiar și pentru o așezare de șes, darămite pentru una ridicată la aproape 800 metri altitudine: alimentare cu apă curentă și cu energie electrică, construcția mai multor chilii și a bisericii noi, consolidarea vechilor construcții.

Drumul de întoarcere ne-a pus la încercare... tinerețea genunchilor și rezistența musculară. Dar am ajuns cu bine acolo unde lăsasem mașina: serviciul micilor paznici, care nici nu se se mai zăreau prin preajmă, fusese unul de calitate: nicio zgârietură pe capotă, niciun firișor de praf clintit de pe parbriz sau de pe lunetă, niciun cauciuc înțepat :)). În locul ”paznicilor” plătiți, veniseră lângă noi două fetițe gemene, de vreo 10-12 ani, de-a dreptul frumoase, cerșind la rându-le un bănuț. După ce l-au căpătat, în timp ce noi ne pregăteam de plecare, ne-au mai adresat o ultimă rugăminte; când mai veniți pe aici, aduceți-ne și nouă haine, căci suntem 9 frați și n-avem cu ce ne îmbrăca! Și cum promisiunea făcută este lege curată, ne vom strădui să revenim pe drumul spre Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă! Iar voi, iubiți cititori, dacă veți avea bunăvoința să treceți pe acolo în căutarea izvorului minunat, nu uitați și de nevoile micuților rromi: în loc de bani, milostenie se poate face cu hrană și îmbrăcăminte, sau pur și simplu cu un cuvânt bun.

---

VIZUALIZĂRI: 8893 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI