Unde mai fugim de pandemie… Dintre escapadele de o zi din București. Mănăstirea Cetățuia, Schitul Negru Vodă

TIPĂREȘTE

Scriu despre acest schit mai mult ca despre o escapadă în scopul drumeției decât despre lăcașul de cult în sine. Nici nu mă pricep și au făcut-o alții mult mai bine, găsiți informații amănunțite despre mănăstire. O să menționez și eu ce am găsit la fața locului, dar nu va fi o descriere a mănăstirii, ci vreau să o readuc în atenție cu scopul de a vă sugera o ieșire în natură. Și poate dau idei unora, așa cum și eu am nevoie și îmi iau, în mare parte, de pe aici.

Din punctul meu de vedere să mergi până la Mănăstirea Cetățuia, Schitul Negru Vodă, este o alegere excelentă pentru cei care simt nevoia să evadeze din sfera casei pentru o zi. În pandemia asta eu chiar am simțit nevoia să ies aproape în fiecare week-end undeva, ca să-mi consum energia și să respir. Am descoperit unele locuri sau am reluat dintre escapadele noastre de o zi, de pe vremea când erau copiii mai mici și mergeau cu noi, cert este că am avut o perioadă de du-te-vino de o zi, care continuă și azi, din păcate, mai calc și de două ori într-un loc, dar am și obosit. Vreau și eu vacanțe mai lungi, în care să îmbin chestii diverse… cel mai probabil cam ce vă doriți și voi.

La Mănăstirea Cetățuia am mai fost de 2 ori, cu mulți ani în urmă, dar prin zona aceasta mai trecem în drumul către rudele din Câmpulung Muscel.

Sunt 124 de km din București până în comuna Cetățeni, satul Valea Cetățuia, de unde se urcă spre schit. Cei din Câmpulung Muscel sau Târgoviște sunt și mai norocoși pentru că obiectivul nostru se află la 24, respectiv 44 de km. Împreună cu Corbii de Piatră și Nămăiești face parte din triunghiul celor 3 biserici rupestre ale județului Argeș.

Noi am fost chiar de Moș Nicolae, într-o zi urâtă în București, dar de toamnă destul de frumoasă la schit. Am mers, ca de obicei, spre Târgoviște și de acolo am urmat drumul de Câmpulung Muscel prin Voinești. La întoarcere am făcut și aprovizionarea cu mere, suc de mere și alte legume de la tarabele de pe marginea drumului.

Primul lucru care m-a frapat a fost să vedem mănăstirea din vârful dealului, încă de pe șosea când ne-am apropiat și parcă nu-mi amintesc s-o mai fi văzut altădată. Dar acum, atâta este de golaș dealul că se vede bine. Este adevărat că era și iarnă și pădurea uscată, dar motivul principal cred că este defrișarea. Aștept să vină primăvara și să înverzească dealul și chiar sunt curioasă dacă vom mai vedea mănăstirea din șosea. În aprilie voi fi la Câmpulung și o să verific asta.

Păcat de zona superbă că acolo este un sat de rudari care au closetele pe malul apei, gospodării mizere și improvizații de grajduri de animale, iar apa duce la vale toate plasticele și mizeriile. Eu nu înțeleg cum autoritățile nu au luat nici o măsură în atâția amar de ani. Mai vine lumea și la obiectivul turistic și te ia groaza. Așa a fost acolo de când am fost prima dată, poate acum 20 de ani și așa am văzut mereu când am trecut prin zonă. Acum, am găsit un loc de joacă amenajat, o parcare mică, dar gospodăriile de pe marginea apei sunt la locul lor, cu mizerii cu tot.

Cred că sunt vreo 3 poduri peste râul Dâmbovița dar noi am traversat de fiecare dată pe al doilea pod, pentru că ni se pare accesul principal și nu prea treci printre casele de rudari. Este acela care te scoate la megaliții de piatră, imediat după pod, zonă preferată pentru ședințe foto.

Am parcat la șosea, aproape de podul peste Dâmbovița, într-o parcare amenajată pentru câteva mașini, chiar în dreptul unui indicator cu obiectivul și a micului loc de joacă pentru copii, care nu era la ultima vizită, adică acum vreo 3 ani, când am fost cu mama.

Fiind iarnă și destul de friguț nu ne-a mai alergat mulțimea de puradei care cerșesc bani sau orice, așa că a fost mai bine ca altădată d. p. a. d. v. Erau doar doi care stăteau la parcare și abordau pe toată lumea care se oprea acolo. Când am mai fost luam la noi dulciuri și le dădeam. Acum n-am avut, dar nici nu aveam de gând să le mai dăm ceva. Cred că nu trebuia să încurajeze nimeni acest obicei acolo, unde am înțeles că vin chiar și străini.

În schimb, pe potecă, după megaliți, stătea o mamaie cu niște coșulețe pe care nu le-aș fi luat nici degeaba, care agasa trecătorii mai ceva decât copiii. Marfa, cum spuneam, slabă calitativ, dar mamaie voia destul de mult pe un coșuleț din acela, 20 de lei pentru unul mic, mic, cu care efectiv nu aveai ce să faci. La dus nu m-a sensibilizat în nici un fel, pentru că nu-mi place agresivitatea în situațiile astea și pentru că vreau să decid eu în funcție de feeling. Dar la întors am zis să-i dau 5 lei fără să iau nici un coșuleț. Însă mamaie nemulțumită, m-a urmărit cât a putut să țină pasul după mine și apoi a strigat o vreme că este prea puțin cât i-am dat. Ce să mai zic...

Când te uiți din șosea și vezi schitul în vârful dealului, pare că este greu să ajungi acolo, sus, dar nu este deloc. După ce am trecut podul peste Râul Dâmbovița și ne-am minunat de mizeriile care staționau pe lângă pod sau pe lângă stâncile de piatră, am intrat pe poteca amenajată acum cu 12 cruci cu Patimile lui Iisus asemenea Viei Dolorosa. Poteca este ușor abruptă pe alocuri dar nu este un drum greu, chiar deloc. Era un covor de frunze uscate pe jos, parcă abia venise toamna. La o parte din cruci găsești și câte o băncuță de lemn, să te odihnești dacă simți nevoia.

Înainte de a ajunge sus de tot am trecut pe lângă un indicator către Peștera Sfântului și Valea Chiliilor, drum de 5 minute, dar le-am lăsat pentru întoarcere și am urmat poteca spre bisericuță, zărind din ce în ce mai bine pe vârful unei stânci, tricolorul alături de Iisus răstignit pe cruce.

După ce am trecut de o mica troiță, Troița Cetățuia, apoi pe lângă Crucea lui Negru Vodă, am ajuns sus unde nu am mai găsit cum știam. Față de ultima vizită am găsit un întreg șantier în lucru. Se construiesc noi chili, plus trapeză S+P+2 etaje, autorizația fiind din iulie 2020.

Chiar la intrare este un magazin cu articole bisericești, și apoi în stânga vechea biserică rupestră iar ușor dreapta bisericuța de lemn în stil maramureșean.

În stânga intrării în vechea bisericuță din stâncă, Biserica Rupestră este Mormântul Moaștelor Cuviosului Ioanichie, iar cele două încăperi ale peșterii sunt unite printr-un zid natural și împodobite cu icoane mai vechi sau mai noi, iar la data vizitei noastre erau și decorațiuni de iarnă. În peștera mică, în dreapta după ce intri, era altarul Doamnei Clara, soția lui Vodă Nicolae Basarab

În fața Bisericii de lemn în stil maramureșean este Crucea haiducilor musceleni, care au luptat împotriva comunismului, iar în interior se află Racla cu Moaștele Cuviosului Ioanichie. Interiorul este pictat dar lumina era foarte puțină, aproape semiîntuneric.

Apoi am luat-o prin dreapta bisericii de lemn, spre spate, unde știam că sunt picturile cu sfinți și îngeri, pe un perete de stâncă, dar acum era și un indicator către Crucea Dorințelor de care nu îmi amintesc să fi fost la vizitele anterioare. Spre cruce am văzut și două bazine săpate în stâncă pentru a colecta apa de ploaie, cel mai probabil. Stânca pe care se află Crucea Dorințelor este cea mai înaltă din zona aceasta și se numește Tronul lui Negru Vodă, unde se spune că se ruga voievodul pentru țară. De la Crucea Dorințelor este cea mai bună vedere spre sat și spre Valea Dâmboviței, acolo este un loc de ședințe foto.

Crucea Dorințelor este o troiță făcută din lemn și pe ea, dar și printre crăpătirle lemnului sunt agățate diferite obiecte și înghesuite foarte multe bilețele.

Nu puteți să ratați sus Peștera Moșului, locul de rugă al Marelul Preot, o peșteră în stâncă unde sunt câteva icoane, lumânări dar și tot felul de incrustații în piatră, vechi. Ușița de acces este foarte mica, dar cu puțină bunăvoință și capul plecat am reușit să intrăm. La peșteră se ajunge prin stânga, înainte de intrarea în mănăstire.

Pe lângă Peștera Moșului, mergând în spate, în stânga este un platou de stâncă, un alt punct de belvedere și de ședințe foto, vederea este foarte frumoasă, iar în dreapta este un indicator care ne îndrumă către Calaverul Trac. El reprezintă un simbol al nemuririi, iar calul reprezenta puritatea la traci. Inscripția de pe stâncă mi-a adus aminte de Călărețul de la Madara de la frații bulgari.

Am coborât puțin și la cimitirul mănăstirii și am făcut calea întoarsă. La indicatorul de Peștera Sfântului și Valea Chiliilor, ne-am afundat în pădure și după câteva minute am ieșit la un colt de stâncă cu materiale de construcție, pe care l-am văzut de sus, de la Crucea Dorințelor dar nu credeam că o să ajungem acolo.

Din acest punct se vede Peștera Sfântului, 2 guri de peșteră, cam spre vârful stâncii, unde nu ai cum să ajungi și Valea Chiliilor, foarte frumos peisaj. Am zăbovit și aici o grămadă, ne-am așezat pe frunzele uscate și am mâncat sandwich-ul pe care îl aveam de acasă.

Cum spuneam, traseul acesta nu este greu deloc și poate fi o variantă de petrecerea timpului într-o zi, pentru oricine. Ar trebui socotit vreo jumătate de oră la urcare și mai puțin la coborâre, dar noi am stat cam 3 ore în zonă pentru că ne-am oprit de multe ori, în mai multe locuri, iar pe sus sunt multe puncte și potecuțe care îți captează atenția.

---

VIZUALIZĂRI: 1716 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI