Manastirea Cernica – peste 400 de ani de spiritualitate crestina

TIPĂREȘTE

Sunt ani de cand nu am mai pasit in aceste locuri incarcate de adanca spiritualitate.

De Cernica, insa, ma leaga mai multe amintiri. Pe vremuri, bucurestenii obisnuiau sa iasa « din casa » in zilele insorite pentru a merge la strand. Am facut-o si eu de cateva ori, iar la finele claselor primare am sarbatorit « banchetul » chiar la restaurantul Cernica.

Nu stiu acum daca mai exista restaurantul sau strandul. La varsta maturitatii si a experientei de viata, Cernica reprezinta pentru mine o oaza de liniste si meditatie, un loc in care imi pot regasi increderea in mine si energia pentru a merge mai departe in momentele de grea cumpana.

Avand o asezare de exceptie, chiar langa lacul cu acelasi nume, inconjurat de paduri seculare de stejari, ansamblul monahal al Manastirii Cernica s-a nascut cu mai bine de 400 de ani in urma, sub domnia lui Radu Serban Voda (care recladise si Manastirea Comana pe vremea cand era boier), intemeiata fiind de vornicul Cernica Stirbei, insa cel care a pus neindoit amprenta asupra manastirii a fost Sf. Calinic de la Cernica, in timpul staretiei acestuia ctitorindu-se cele mai importante cladiri ale manastirii.

Nu doresc sa intru in amanunte istorice care pot fi gasite pe site-ul manastirii (click aici), ori ilustrate foarte bine chiar pe site, as preciza insa ca aici a functionat si o scoala de pictura bisericeasca, dar si un seminar monahal, care si-a redeschis portile in 1995.

Cand am fost penultima oara aici, soarele ardea puternic peste verdele verii. Acum, zapada s-a asternut peste Cernica, accentuand puritatea acestor locuri, brazii pictati de nea inaltandu-se semeti pe langa zidurile monahale.

Chiliile impresioneaza prin picturile prezente pe peretii exteriori ai acestora, ce reprezinta personaje si scene biblice, aspect ce le confera originalitate (Sf. Matei scriind Evanghelia, Ridicarea la Cer, Taierea capului Sf. Ioan, Sf. Treime).

Poarta bisericii este sculptata in lemn cu mult har si maiestrie. Elemente similare sculptate sunt prezente si pe zidurile bisericii, in casetele aflate deasupra si dedesubtul ferestrelor, precum si in braul decorativ de sub streasina.

Ceea ce m-a impresionat la biserica ridicata in 1842, ce poarta hramul Sf. Gheorghe si Schimbarea la Fata a Domnului, au fost picturile sale, mai ales fresca din pronaos ce ilustreaza facerea lumii. Unele dintre picturi infatiseaza scene din viata calugarilor.

Un aspect interesant este faptul ca sfintii sunt inconjurati de nori, ori plutind pe acestia in marea majoritate a scenelor pictate.

In pridvor se afla mormantul Sf. Calinic (canonizat in 1955), osemintele fiind scoase si pastrate in biserica in racla cu sfintele moaste, unde crestinii inlacrimati se roaga neincetat, simtind puterea divina izvorata de aici, multe dorinte fiind implinite de rugaciunile fierbinti ale acestora.

Tot aici este isi gaseste pacea deplina si Iosif Gheorghian, motropolit primat al Romaniei.

Am remarcat si faptul ca biserica are doua randuri de icoane imparatesti, primul rand despartind pronaosul cu cele doua turle, de naos.

Din istoricul ansamblului monahal, ce gazduieste o obste de calugari, aflu ca pe teritoriul acestuia se gasesc Casele Memoriale ale Sf. Ierarh Calinic si Sf. Cuvios Gheorghe, fost staret al manastirii, o colectie muzeala cu icoane, evanghelii, vase sfinte, haine bisericesti, cruci, carti si manuscrise, pe latura de S-E aflandu-se Biblioteca Manastirii care detine peste 14.500 de lucrari si 2000 de carti cu valoare de patrimoniu, iar in cimitirul manastirii sunt inmormantate diverse personalitati culturale, politice, istorice si bisericesti (Gala Galaction, Ion Tuculescu, Pr. Dumitru Staniloaie s. a.).

Insa ceea ce m-a determinat sa ajung intr-o zi de duminica pe ostrovul Sf. Gheorghe, unde isi gaseste amplasamentul biserica si care se afla la numai 12 km est de Bucuresti, a fost nevoia de a iesi din orasul aglomerat si prafuit, nevoia de a respira aerul curat al unei zile frumoase de iarna.

Dacca simtim la un moment dat ca e prea tarziu pentru orice, ca am « pierdut » un tren, ca am gresit si ca solutii sau iertare nu mai putem gasi, ori poate e prea devreme, mult prea devreme pentru ca dorintele noastre sa isi gaseasca implinire, fie ca pasii nostri sa ajunga in aceste locuri sfinte, acordandu-ne ragaz gandurilor imprastiate sa se adune, sa se aseze in mintea noastra involburata, sa ne gaseasca drumul in care nu mai credeam...

---

VIZUALIZĂRI: 3646 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI