La Mănăstirea Caraiman

TIPĂREȘTE

Cei care ajung în Bușteni, mai ales dacă timpul și condițiile meteo permit, trebuie să ajungă și la Mănăstirea Caraiman. Sfântul lăcaș - un așezământ pentru călugări - este nou, dar nu seamănă cu niciunul dintre cele foarte multe apărute după 1990. Din Bușteni, sunt două căi pentru a ajunge la lăcașul de la poalele masivului Caraiman. Din DN1, venind dinspre București, un drum secundar spre stânga - Strada Palanca - în urcuș și cu câteva serpentine, cu o foarte bună stare a carosabilului, conduce pe platoul de sub munte și sfârșește în fața mănăstirii.

În oraș sunt și indicatoare către Mănăstirea Caraiman, iar la începutul străzii lăturalnice există și o troiță. Știam că de pe Strada Telecabinei, spre stânga, o potecă prin pădure conduce și ea spre poiana cu mănăstirea. Venind dinspre sud, de la Casa Zura unde aveam cazarea, deși nu eram cu mașina, fiind mai aproape de Strada Palanca, noi am luat-o pe drumul asfaltat, pentru mașini. Cu mici popasuri pentru a privi orașul din vale, pentru a ne mai trage sufletul sau pentru a fotografia, am învins cu bine cei aproape 2 km de drum în urcuș.

În parcarea din fața intrarii în curtea mănăstirii nu erau decât trei autoturisme atunci când am ajuns noi acolo. Curând a sosit și un autocar cu pelerini așa încât nu am fost singurii vizitatori ai mănăstirii în acea după-amiază.

Gardul cu postament și stâlpi de piatră este din fier forjat cu o execuție deosebită. În lucrătura porții, foarte iscusită, distingem două persoane îngenunchiate în rugăciune. Dincolo de poartă, două biserici și un paraclis își ridică semeț turlele înspre înalturi. În stânga intrării se află magazinul de obiecte și cărți bisericești pe peretele căruia, la exterior, se poate citi - în română, engleză și italiană - un Scurt istoric la Sfintei Mănăstiri Caraiman, precum și câteva sfaturi privind ținuta și comportamentul vizitatorilor. Pe aleea principală mărginită încă de câteva flori întârziate de trandafir, am înaintat spre biserica mică.

Situată în partea dreaptă a curții, bisericuța cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului" a fost înălțată după anul 2000. Construită din lemn, cu o turlă înaltă, ascuțită, această biserică seamănă foarte mult cu bisericile maramureșene. O cruce amplasată în vârful turlei și alte trei așezate pe acoperiș completează și înfrumusețează acoperământul sobru, maroniu. În interior, un spațiu mic, liniștit când nu sunt prea mulți vizitatori, pe lângă icoana praznicară, pot fi văzute și alte icoane pe lemn - simple sau ferecate în argint.

N-am rămas prea mult în biserica mică pentru că mi-a atras atenția aghiazmatarul mare, de formă circulară, cu toate geamurile decorate cu picturi. Am pătruns în interior și abia atunci, acolo, am înțeles că acesta este un loc legendar, plin de har, care-i cheamă pe credincioși. În mijlocul aghiazmatarului, înconjurat de patru pereți de scândură încărcați cu icoane și bilețele lăsate de pelerinii credincioși, se află tulpina unui brad. Se spune că Părintelui Gherontie Puiu, ctitorul schitului de la poalele Caraimanului, grav bolnav, internat în spital, i s-a arătat în vis Maica Domnului care i-a cerut să zidească o biserică lângă un brad cu șase ramuri, într-un loc de unde se vede Marea Cruce - Crucea de pe Caraiman. În vara anului 2000, Patriarhul Teoctist a încuviințat înființarea schitului Caraiman cu hramul "Înălțarea Sfintei Cruci". Nu intru în amănuntele vieții Părintelui Gherontie Puiu și nici nu detaliez legenda întemeierii sfântului lăcaș pentru că știu că cei interesați pot afla totul din surse autorizate. Mă voi mărgini să spun că la intrarea în agheazmarar ești întâmpinat de chipul Părintelui Gherontie Puiu acum trecut în neființă, și că bradul în jurul căruia a fost ridicat agheazmatarul este chiar bradul din vis, cu șase ramuri.

Din autocarul despre care am spus că a sosit cam în același timp cu noi, pelerini evlavioși au intrat, au îngenunchiat și s-au rugat la icoanele din jurul bradului. Eu am admirat și am fotografiat mai multe ferestre pictate.

Biserica mare a mănăstirii cu hramul "Înălțarea Sfintei Cruci" se află alături de aghiazmatar. Este un edificiu nou, abia terminat, înălțat în perioada 2002-2007. Are trei turle - două pătratice, pe pronaos și una circulară, mai înaltă, pe naos. Nu este pictată la exterior. Pridvorul deschis, susținut de coloane simple, adăpostește trei icoane în mozaic reprezentând "Înălțarea Sfintei Cruci" - icoana hramului - în dreapta intrării și Maica Domnului cu Pruncul în stânga intrării. Deasupra ușii sculptate, Iisus Hristos binecuvântează pe toți cei ce trec pragul lăcașului.

Interiorul este pictat în întregime. Culorile sunt vii pentru că peste lucrarea terminată de curând nu a avut timp să se aștearnă patina vremii. Amplasarea scenelor biblice și a chipurilor de sfinți respectă canoanele ortodoxe. Două porțiuni mari de zid, pe peretele vestic al pronaosului, sunt acoperite cu chipurile sfinților români - în dreapta - și cu Sfinții Martiri Brâncoveni - în stânga. Nu poți să nu remarci catapeteasma și ușile împărătești migălos sculptate, dar și stranele, jilţul patriarhal și în general toate piesele din lemn la fel de fin executate, sculptate cu motive florale. De asemenea, nu poți să nu remarci candelabrul uriaş din naos la fel de frumos executat.

Nu am rămas prea mult lângă biserica mare, la mormântul părintelui Gherontie Puiu, ctitorul lăcașului și pentru o vreme stareț al schitului, în schimb am poposit pe o bancă în fața bisericii admirând de la distanță mozaicurile care împodobesc fațada vestică și privind perindarea grăbită a pelerinilor veniți cu autocarul.

Ne-am plimbat pe aleile din fața clădirilor complexului monahal cu Centrul social pastoral "Sfânta Cruce", cu Paraclisul cu hramurile "Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul" și "Schimbarea la Față" și cu chiliile dispuse pe două etaje. Aleile sunt pietruite și mărginite cu trandafiri care - la început de noiembrie - încă se străduiau să ne bucure cu florile lor viu colorate. Iarba încă neatinsă de brumă, brazii și arbuștii decorativi, băncile pentru odihnă, toate acestea dau impresia că te afli într-un parc. Două troițe artistic meșteșugite completează minunatul decor al poienii de la poalele masivului Caraiman.

Deși nou, beneficiind de sprijinul forurilor superioare, sfântul lăcaș s-a dezvoltat repede, schitul Caraiman fiind ridicat în 2008 la rangul de mănăstire. Am aflat că Mănăstirea Caraiman dispune și de spații de cazare, cele 100 de camere fiind la standarde moderne. Nu am văzut cum arată o cameră, așa încât nu cunosc detalii privind dotări, prețuri…

Copiii sunt fără îndoială atrași de mica gospodărie monahală unde pot vedea câteva păsări, dar cel mai mult de iazul amenajat în spatele aghiazmatarului. Construit din piatră de râu, bazinul cu mici cascade este habitatul a două perechi de lebede. Atunci când am fost noi acolo, cele albe înotau elegant cufundându-și din când în când capul cu tot gâtul lung în apa tulbure, iar cele negre dormitau într-un picior, cu capetele ascunse în pene. N-am mai fost interesată de bani aruncați în apă sau dacă există sau nu peștișori în bazin… Frumoasele lebede mi-au captivat întreaga atenție.

La plecare, asemeni tuturor, am făcut o vizită magazinului de cărți și de obiecte bisericești. La fel ca și la alte lăcașuri de cult, de aici se pot cumpăra lumânări, tipărituri pe teme religioase, iconițe și mici suveniruri - cruciulițe, brățări…

Final…

Mănăstirea Caraiman este un lăcaș nou. Nu mă dau în vânt după lăcașurile apărute ca ciupercile după ploaie după 1990, dar Mănăstirea Caraiman - deși face parte din această categorie - a întrecut așteptările mele. Este unul dintre așezămintele mănăstirești de prim rang construite în ultimii ani. Dacă vă aflați în Bușteni, merită efortul celor 2 km de drum în pantă pentru a ajunge acolo. Chiar merită!

---

VIZUALIZĂRI: 4490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI