În Tibet, aproape de cer

TIPĂREȘTE

Dacă nu eşti vrăjit de cercurile magice ale lui Buddha şi dacă nu străbaţi cu ochii minţii norii de un alb auriu ce acoperă dinspre cer munţii înconjuraţi de fortăreţele piscurilor, încă neatinse de om, o apropiere de ţinutul îndepărtat al Tibetului nu poate aduce cu o călătorie eliberatoare, dintr-o Chină ferecată în propria istorie. Te poţi împăca însă şi cu gândul că singurul zbor ce aduce, aici, o dată pe zi, călători, mai ales europeni, are şi câteva suflete din ţara ta, pe care ţi-o doreşti mai aproape atunci când distanţele te îndepărtează de cei dragi. O Românie, la fel de anonimă ca şi restul statelor lumii, pentru cei din Tibet, care, aşa cum avea să mi se confirme, își dedică toate gândurile marelui drum spre reîncarnare. Înainte de decolare, te încearcă o primă senzaţie de plutire în vid, într-o lume în care spiritul dictează rânduielile pământeşti ale omului.

Simţi, în acelaşi timp, că ai pornit pe un drum în care zbori sub privirea protectoare a lui Dalai Lama, părintele inelelor, aici, pe pământ.

Călătoria dintre Xian şi Lhasa se apropie de sfârşit. Printre coridoarele verzi ale Masivului Himalaya zăreşti primele pâraie cu apă cristalină pe un covor presărat cu păduri mistice, fără memorie, cu frunze de un maro albăstriu. O lume mitică în care forţele universului se întrepătrund. Te îndrepţi iremediabil spre Ramayana, Mahabharata sau Epopeea lui Ghilgameş, lecturi primordiale ai căror eroi vor fi trecut prin aceste locuri sacre, create, după istoria locului, de către un rege, coborât cu frânghia din ceruri, şi o maimuţă…

Formalităţile vamale parcă nu-şi mai au rostul şi rigoarea, după ce ai trecut, la plecare, prin filtrul controalelor chineze. Privesc doar pentru o fracţiune de secundă spre soarele tibetan, într-un sfârşit de iulie răcoros, un soare pătrunzător şi ostil celor obişnuiţi să-şi caute umbra.

Primul refugiu sigur este un autocar de dimensiuni mici, cu aer condiţionat şi cu un ghid dornic să ne dezvăluie o parte din Tibetul pământean, în fond prima condiţie pentru înţelegerea celui care călătoreşte între lumea trecătoare şi cea eternă…

Istoria Tibetului terestru este relativ banală. Podişul care acoperă cam 30% din suprafaţa Mamei China a fost secole de-a rândul protejat, cu ajutorul fiecăruia dintre cei 14 Dalai Lama, de furia împăraţilor chinezi, fie prin biruri adunate de către mănăstiri, fie prin influenţa militară a britanicilor sau a francezilor. Budismul tibetan, reprezentat de Dalai Lama, de inspiraţie indiană, este, de secole la rând, reduta de rezistenţă anti-chineză a unui popor încă organizat în triburi şi grupat în jurul mănăstirilor. Autonomia teritorială, invocată iniţial de către liderii religioşi ai Tibetului, s-a transformat, cel puţin în ultimii 50 de ani, în una culturală, cu clauze mai apropiate de schimbările de ultimă oră din Tibet - schimbări neregăsite în bibliografiile pe care bibliotecile locale le pun la îndemâna cititorilor.

Care este miza acestor dispute? Cum văd liderii chinezi conflictele teritoriale în comparaţie cu sângeroşii lor strămoşi? Încotro se îndreaptă Tibetul?

Pe fondul acestor zbateri istorice, treci printre defileurile ce depăşesc prin dramatism imaginaţia europeanului. În drum spre Lhasa, capitala unui ţinut de vreo trei milioane de oameni, în majoritate nomazi, te străduieşti să afli cum Tibetul continuă să fascineze, cu aceeaşi intensitate, restul lumii.

Oscilând între aparatul de filmat, notes şi sălbăticia peisajului, aproape de Himalaya, pe acoperişul lumii, la o altitudine de 5.000 de metri, eşti tentat a uita să observi prima discordanţă dintre cele aflate iniţial, din documentare, şi autostrada nouă-nouţă pe care goneşte autocarul nostru - o autostradă “americană” dăruită poporului tibetan de către statul chinez…

Odată ajuns la un hotel luxos, după standardele locale, descoperi cum se vede lumea atunci când aerul pare insuficient pentru a înţelege rostul omului pe pământ. Ni se spune că, cel puţin o zi, trebuie să-ţi aşezi gândurile „pe orizontală”, pentru obişnuita aclimatizare cu mediul. Senzaţia de sufocare şi de greaţă copleşeşte micul grup de români.

Ni se aduce de asemenea la cunoştinţă, neîntâmplător, că localul aparţine unui mare lider religios tibetan, agreat de Marele Prieten, de la care porneşte faimosul Drum al Mătăsii. Ca prin farmec, şoseaua “americană” şi hotelul de lux se leagă ca o eşarfă chinezească la un festin aniversar, patronat de liderii celei mai numeroase naţii de pe pământ. Afli, de fapt, cum poţi stăpâni o ţară mică, printr-o simplă eşarfă de mătase naturală.

Atunci când încerci să aplici în Tibet simetria europeană a existenţei omului pe pământ şi a trecerii lui în eter, rămâi suspendat între neantul văilor abrupte, bântuite de spirite şi înălţimile ameţitoare ale Himalayei. Zeităţile preistorice ale civilizaţiilor europene îşi găsesc rareori corespondentul în acest colţ îndepărtat din Asia, în care „unităţile de măsură” ale vieţii sau morţii îi decupează, în mod iremediabil, pe tibetani de timpul şi de spaţiul în care restul lumii îşi percepe existenţa.

Mai în toate mitologiile europene, zeii conferă nemurirea doar marilor eroi pe care îi transformă fie într-o stea, fie într-o stâncă semeaţă de deasupra mărilor. La rândul lui, Făt-Frumos caută „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”, dar fatalmente, el pierde totul când curiozitatea omenească îi întoarce privirea spre Valea Plângerii. Lui Ahile, zeii îi lasă doar un călcâi vulnerabil, tocmai pentru a cunoaşte moartea omului de rând.

Cele şase cercuri ale universului tibetan sunt animate de oameni, animale, demoni, zei, semizei şi stafii. “Cartea morţii şi a vieţii” spune că, dintre toate acestea, doar omul, prin statutul lui de nemurire, poate să se bucure de drumul spre Iluminare. În acelaşi timp zeii tibetani, cu puteri mai puţine decât semenii lor greci, romani sau nordici, au un statut mult mai limitat în timp.

Conform budismului tibetan - de origine indiană şi sanscrită - omul trebuie să se supună unui ciclu fără de sfârşit, între viaţă, moarte şi renaştere. Rolul trupului pe pământ, în fapt, o „sămânţă” a spiritului, este cu totul secundar, în timp ce „karma” sau experienţa acumulată pe parcursul vieţii este determinantă pentru următoarele vieţi prin care omul trece în decursul veacurilor.

Precum în alte culturi ancestrale, moartea este legată de dispariţia treptată a celor patru elemente: pământ, apă, foc şi aer... Partea “pământeană” a morţii poartă însă o amprentă păgână pentru cei care privesc acest ţinut de pe poziţia privilegiată a omului civilizat. Bunăoară, aici, în Tibet, prezenţa unor călugări pe un platou înalt, cu scopul de a mărunţi cadavrul unui om în fragmente minuscule, ce trebuie oferite vulturilor, nu iese cu nimic din cotidianul vieţii religioase. Această procesiune a “morţii celeste”, în ciuda interdicţiei impuse temporar de către autorităţile chineze, este privită cu seninătate de către toţi tibetanii pe care i-am întâlnit. Mai mult, mi s-a confirmat o informaţie provenită din documentarea mea anterioară vizitei din China şi Tibet: incinerarea se practică doar la moartea personalităţilor religioase sau militare.

Cât priveşte moartea unui străin pe teritoriul tibetan, cadavrul acestuia este depus într-un râu de munte, pentru a se reintegra în circuitul natural al vieţii - o variantă mult mai apropiată de „soluţia mioritică” a ciobanului român.

Nu întâmplător, la intrarea în autocarul ce avea să ne poarte prin cele mai stranii locuri populate de om, ni se spune că, pentru a înţelege Tibetul, trebuie să-l judecăm doar cu ochii închişi...

P.S.

Dragi webi și colegi,

Vă îmbrățișez și vă țin aproape de mine până în august, când sper să mă pot întoarce sănătos pentru a putea împărtăși cu voi noile experiențe de viață. Mai întâi, am de pregătit o excursie cu elevii în Danemarca, apoi, mă voi întoarce acasă pentru două zile, urmând să-mi iau zborul spre ținuturi mai îndepărtate.

Tableta și gândurile mele bune ne vor ține aproape.

---

VIZUALIZĂRI: 3752 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI