Zidul, Lacătul şi Şcoala

TIPĂREȘTE

Se zice că vioara e cel mai nobil instrument muzical. Aşa o fi, eu ştiu doar că sunt impresionată că Oraşul Viorilor este un oraş din ţara mea, ştiu doar că plâng dacă ascult vioara vorbind. Nu am fost să vizitez vreun magazin cu viori, regret enorm că timpul nu mi-a permis. Eram în vizită la prietenii noştri, ştiam că pot vedea multe lucruri interesante, însă m-am concentrat asupra „castelelor”, nu de alta dar parcă presimţeam că mă voi enerva puţin.

Cazaţi la Hunter Vip - vezi impresii, în prima seară am savurat bucatele de La Han - vezi impresii iar dimineaţa am pornit spre Castelul Huszar, aflat la câţiva km de centrul oraşului. Am trecut printr-o zonă dezolantă:(, oamenii sărmani îmi păreau asistaţi social. Case triste, prunci desculţi, adulţi fericiţi, acesta era peisajul din Apalina.

Cică la Alapina asta ar fi trăit un diplomat regal-princial (mor după denumirile astea :) nobiliare) Gyulai Pal de Apalina. Sângele era tot roşu, staţi calmi. Ăsta a decedat, dar are moştenitori care au foame de bani.

Acum nu mai trăieşte nici castelul, nici măcar gardul, a fost schilodit în vreo şase luni de adulţii de v-am pomenit mai devreme, ăia fericiţi;).

Am aflat că avea un parc superb care se întindea pe 15 ha, cu arbori deosebiţi, rari, cu un lac superb, acum e doar o glumă cu ruine şi buruieni. O bucată din faţada cândva măreaţă se ţinea de aer ca să nu cadă.

Până acum doi ani clădirea era toată dar încet, încet, oamenii cu îndeletnici nocturne au devastat-o.

Nu trebuie să ajungeţi neapărat la bucata de zid rămasă, puteţi privi doar cartierul în care se află şi veţi înţelege totul.

Castelul Huszar a funcţionat o perioadă ca unitate de învăţământ pentru persoanele cu nevoi speciale, până acum câţiva ani a fost chiar locuit. De-a lungul timpului a avut mai mulţi deţinători, a fost folosit ca şi clădire pentru birouri.

A fost scos la vânzare cu mulţi euro atunci când avea coloană vertebrală, acum eu nu l-aş lua nici gratis, din cauza împrejurimilor colorate :D.

Proprietarii s-au mutat în Ungaria, nici că le pasă de ceea ce a fost odată mândria oraşului. Directorul școlii de vi-a-vis a hotărât mutarea gardului castelului din nuș ce motiv, odată cu această mișcare inteligentă, a început marea devastare, fiecare și-a însușit cărămizi, pietre și alte minuni de pe acolo.

Cine mi-a povestit? Păi... omul care mi-a descuiat...

De la zid am plecat spre Târgu Mureş, în localitatea Gorneşti. Pe partea dreaptă, după un parc pentru pitici, am parcat în faţa unei proprietăţi protejată cu un lacăt.

Castelul Teleki, ne-a întâmpinat mut. Dar, citisem eu pe net că dacă suni la un număr de pe acolo, ai mari şanse să cunoşti un om deosebit, un domn care-ţi va deschide lacătul şi te va introduce în lumea lui.

C dorea să plece, eu m-am învârtit până am găsit afişul cu număr, am format şi m-am declarat încântată de tot ceea ce a urmat :)).

Înconjurat de o vegetaţie bogată, bine întreţinut, alb, construit în stil baroc-spunea domnul, cu un petic de apă şi o grădină englezească, Teleki mi-a părut mai mult un conac. Domnul ne-a spus că în Transilvania castelele nu sunt fastuoase, oamenii de acolo nu dispuneau de foarte mulţi bani.

Cert e că acest castel avea picioare, avea viaţă :). Acest descendent al familiei Teleki ne-a încântat urechile şi ochii, ne-a povestit şi noi am ascultat cu plăcere, vă redau şi eu la rându-mi câteva idei.

Castelul are 365 de ferestre, 52 de încăperi, parcul din dotare este „original englezesc”, clădirea are o formă de U cu o cupolă foarte mare în zona centrală.

Bunicul ghidului nostru a fost arheolog, a participat la câteva săpături şi descoperiri împortante pentru castel.

Cum eu la pietroaie sunt paralelă, vă pot spune despre copaci, arbuşti şi gazonul bine întreţinut, vă pot spune că nuanţele de verde cu umbrele aferente se răsfăţau pe iarbă şi pe băncuţele puse din loc în loc.

Doi copaci interesanţi mi-au fost prezentaţi de ghid. Un „stejar turn" care creşte ca un plop, nu cu ramurile la orizontală, copac din secolul XVIII care creşte încet, 160-180 de ani spunea domnul. Al doilea copac interesant este un ginko biloba, un copac arhaic adică masculin „din fericire”, pentru că cel feminin are fructe cu un miros neplăcut, insuportabil. Frunzele acestui mascul sunt o trecere între răşinoase şi foioase, toamna ele se colorează în culoarea aurului şi cad absolut toate într-o noapte friguroasă, formând un covor viu, auriu. De-aici şi denumirea de Golden Tree.

După spectacolul verde, păşim în interior şi vizităm doar o parte a castelului, diferite săli cu amprentă din perioada barocă unde tavanul era o încântare de amestec de plante şi animale imaginare ce face trecerea de la secesiune la sc XX. Secesiunea asta e o separare de vechile tipare, o mişcare de desprindere de la arta învechită la o identitate nouă, a cuprins artişti din diferite domenii, am tradus pe limba mea :D, pentru cei neştiutori, aşa ca mine.

Revin la castelul meu... Candelabrele de Murano încă mai aveau o parte din piesele originale, înălţimea camerelor este de 4,80-6,30 metri. Am trecut printr-un hol unde sunt expuse poze din diferite perioade ale castelului. Pe pereţii camerelor sunt foto de la familiile care au locuit acolo. Nu de la alea descendente, ci de la oameni obişnuiți, ca noi. De ce, cum, în ce fel?

Păi la Teleki se organizează tabere pentru copii, studenţi, cercetaşi, artişti. Tablouri ale unor oameni talentaţi sunt expuse pe pereţii unor încăperi. Acolo „se țin” baluri, nunţi, conferinţe, manifestări diverse, concerte.

Teleki Laslo a început construcţia, Iosef fiul a continuat-o, nepotul la fel, în 30 de ani a fost finalizat totul. Au fost 13 descendenţi, de la ambii fii. Am putut vedea arborele geneanologic pe câteva panouri. Acum, urmaşii trăiesc pe 4 continente şi 13 ţări.

După naţionalizare, castelul a fost folosit ca sanatoriu pentru copiii care proveneau din familii bolnave de TBC.

Ultimii proprietari au fost duşi cu forţa la Târgul Mureş, au locuit în pivniţa unei clădiri.

Am păşit pe un hol cu o frumoasă expoziţie cu covoraşe pentru rugăciune, covoraşe de diferite forme, mărimi şi culori.

În camera cu picturi în ulei, pe pereţi, am văzut o poză din anul 1991, de când clădirea era sanatoriu.

În ultimele două camere vizitate am putut admira obiecte originale, decorul era din trecut, foarte cald, emana o tristeţe apăsată. Aceste încăperi din urmă erau încuiate, la vizita noastră castelul era plin cu prunci de diferite vârste. Copiii erau însoţiţi de profesori, pictau, desenau, creau diferite aranjamente florale, făceau ca totul să prindă viaţă, râsetele lor îmi răsună şi acum în timpane :)).

Era o mare veselie şi gălăgie acolo, lumea părea mai bună, mai blândă, viaţa părea că e lipsită de pete şi e roz, e delicată. Unde-s copii e lumină şi speranţă, fără ei poate că n-ar mai fi zâmbet pe pământ.

Câte suspine ascund zidurile şi grădinile Castelului Teleki? Cât de greu „apasă nepăsarea” unui stat vis-a-vis de comorile sale? Greu de spus:(.

Teleki nu e încălzit pe timp friguros, instalaţia nu funcţionează deşi există calorifere. În permanenţă locuieşte o familie care are grijă de castel.

Teleki nu percepe taxă de vizitare, vrea promovare, se promovează singur, deţine un caiet în care mi-am lăsat şi eu semnătura pentru a-mi exprima recunoştinţa faţă de cei care vor să supravieţuiască cu orice chip. Prin acele semnături se ţine o evidenţă a numărului de turişti care îi trece pragul. Se poate cumpăra un pliant micuţ, cu câteva rânduri scrise în română şi maghiară.

Salut un descendent Teleki, respect tot ceea ce face, jos pălăria pentru limba română imperfectă dar perfectă din gura domnului.

Vă invit cu drag să-i faceţi o vizită, nu veţi regreta, va fi super încântat, aşa cum am fost şi noi.

Tot de la Domnul am aflat de...

După un prânz delicios acasă la prietenii mei, mergem spre Gurghiu, Bornemisza Castel, o glumă de conac, normal.

Ridicat în mai multe etape, fostă şcoală silvică, muzeu de vânătoare (şi cu trofeele lui Teleki Samuel), bibliotecă, depozit, acest castel se află în proprietatea Consiliului Judeţean Mureş şi este o mândrie de împărăţie a şobolănimii mureşene <:-P

Principele Rakoczi a construit prima clădire, Bornemisza Janos a comandat terminarea şi reamenajarea castelului, la care s-a adăugat o capelă şi un turn cu ceas.

Distrusă de ţărani în 1848, reabilitată de familia Bornemisza, fost castel de vânătoare, fostă şcoală cu 50 de elevi care se pregăteau să devină specialişti cu profil cinegetic, acest loc este încă o palmă dată nouă, oamenilor de rând, din partea celor care deţin hăţurile în ţara asta»:(.

Totul e în paragină, există un paznic la intrare, nici ăla nu s-a deranjat să iasă, l-am scos eu din cuşcă :D. Nu se percepe taxă de vizitare, ar fi culmea să fi fost. Locul nu e semnalizat, am bâjbâit după o tentativă de tablă pusă aiurea, doar să deruteze turiştii.

În schimb, există un parc dendrologic impresionant, pentru el am fost acolo. Cât o mai sta în picioare nu ştiu, poate-l taie pentru lemne de foc. Parcul zic.

Ne-am plimbat printre sutele de specii de plante, unele exotice, printre copaci uriaşi. A fost o încântare.

După mutarea şcolii silvice în alt loc, degradarea şi-a întins aripile şi a cotropit clădirile.

Eu cred că e bântuit castelul, de unul Rudolf, un descendent care s-a sinucis din lipsă de preocupare, de idei, de dragoste:(.

Ne-am mai plimbărit prin curtea neîngrijită, şerpi nu am zărit, am dat şi peste câteva morminte, căteva statui cioplite de ploi şi vânt, am înjurat niţel şi ne-am văzut de drum, doream ceva viu după atâta doliu de prin castele, am mers la Sovata, aveam inima cât un purice...

Castelele astea sunt mai mult conace, din punctul meu de vedere. Cum, necum, sunt o valoare a zonei, mai erau câteva de vizitat dar am renunţat, îmi era teamă. Ele sunt parte din istoria noastră ca ţară, fac parte din trecutul nostru, sunt locuri care pot fi reabilitate, resetate cu fonduri nerambursabile, sunt locuri valoroase care ne reprezintă.

Sunt milioane de pietre prin alte ţări, jumătăţi de statui şi jumătăţi de pereţi -cică muzee, pentru care am plătit mulţi euro să vizităm aiurea. Ălora le pasă de ţara lor, de venitul adus la buget, nu visează la bani necuveniţi, nemunciţi, fac reclame tuturor stâncilor. La noi, gustul amar provocat de cei responsabili cu degradarea ţării este prezent în fiecare colţ de oraş sau sat.

Aceasta e umila mea părere, descriere în premieră pentru mine acest gen, am dorit să vă invit să vizitaţi Reghin, eu sigur o voi mai face, vreau să văd ce mai găsesc degradat prin judeţ dar şi să admir oraşul care dă viaţă lemnului, să-i salut pe cei născuţi cu darul de a modela, de a „construi” sunetele care mângâie simţurile.

Câteva acorduri minunate vă rog https://youtu. be/P0YCWZnpoO0

---

VIZUALIZĂRI: 3991 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI