În căutarea... zăpezii !!!

TIPĂREȘTE

Ştiu că de abia s-a încheiat vara dar ce ziceţi, nu vă este dor de puţină... zăpadă? Nu de alta dar am câteva „restanţe” – din păcate, timpul avut la dispoziţie în ultima perioadă m-a obligat să rămân în urmă cu postările pe site. Dar... mai bine mai târziu decât niciodată.

După destul timp în care din diverse motive am stat departe de crestele montane, a venit şi momentul să revenim pe poteci iar debutul de sezon al drumeţiilor ar fi trebuit să aibă loc, conform planurilor noastre, pe la sfârşitul iernii. Din acest motiv, aleseserăm un munte respectiv un traseu care să-l putem străbate şi pe zăpadă. De altfel aceasta era şi una din dorinţele noastre (să mergem prin nămeţi), cealaltă fiind aceea de a avea parte de vreme bună – cer senin. Din păcate, condiţiile meteo ne-au obligat să amânăm de mai multe ori această drumeţie, astfel că de abia în luna aprilie am reuşit să ajungem pe cărările Ciucaşului. E drept că nu am mai avut parte exact de ceea ce ne-am fi dorit dar chiar şi cu zăpadă mult mai puţină, existentă doar la altitudini mai mari, am preferat să respectăm „itinerariul” stabilit iniţial astfel că am avut parte de o excursie cât se poate de relaxantă.

Drumul ce l-am parcurs de această dată se constituie din două trasee turistice dintre cele mai uşor accesibile (din munţii Ciucaş), ce în sezonul cald cu siguranţă sunt cele mai frecventate de turişti. Acestea se parcurg uşor, au un grad de periculozitate extrem de scăzut (ca să nu zic aproape inexistent), sunt destul de scurte şi cu mici excepţii nu necesită un efort fizic deosebit.

Chiar dacă traseul ales de noi se putea străbate fără nici o problemă într-o singură zi (ba chiar e mult o zi), totuşi am decis să petrecem două zile pe munte, să lenevim cât putem de mult, aşa ca o tură de reacomodare :). Asta am şi făcut, am trândăvit ca niciodată, atât în zona muntelui Chiruşca şi a Tigăilor cât şi pe drum şi ţin să precizez încă de pe acum că în cele ce urmează voi lua în calcul timpii de mers efectiv nu şi toate pauzele şi devierile ce le-am făcut – cu toate acestea, intervalele de timp ar fi cel puţin duble şi nu cred că ar mai avea vreo relevanţă. Acestea fiind spuse, să pornim la drum.

Drumeţia noastră a început din drumul naţional 1A (Braşov – Cheia – Ploieşti), din locul numit Podul Berii – imediat după ce se coboară serpentinele (pe direcţia de deplasare dinspre Braşov), unde în stânga şoselei se ramifică un drum forestier. În ultima perioadă, această zonă a început să fie cunoscută şi sub denumirea de „La Fabrica de apă”, deoarece de câţiva ani aici funcţionează o staţie de îmbuteliere a apelor minerale. De altfel, aceasta poate fi considerată principalul punct de reper în localizarea zonei. Şi, între noi fie vorba, cine ştie, poate în viitorul apropiat „fabrica” se va transforma în „fabrici”. Vom vedea... !!!

Traseul turistic marcat cu cruce albastră (CA) se suprapune în totalitate cu drumul forestier de care spuneam mai devreme, ce face legătura între DN 1A şi cabana Vârful Ciucaş. Cu mici excepţii (ultima porţiune), în mare parte traseul este foarte uşor de parcurs, şerpuind prin pădure de-a lungul văii Berii, altitudinea crescând aproape nesimţitor făcând astfel ca şi efortul fizic să fie destul de redus.

După ce am plecat la drum, am lăsat în urmă fabrica de apă apoi după câteva minute de mers am trecut de ramificaţia cu un alt traseu turistic – ce face legătura prin valea Pârâului Roşu cu zona cabanei Muntele Roşu (despre acesta am povestit în acest articol). Puţin mai sus însă pe partea opusă a drumului (pe stânga) am găsit un mic lac sau mai bine zis o baltă, loc numai bun pentru... o pauză şi pentru câteva poze, mai ales că în jurul luciului de apă erau o mulţime de brânduşe şi ghiocei.

Despre ce a urmat prea multe nu ar fi de spus totul rezumându-se la o plimbare în natură. Deşi drumul era uscat, pe albia văii şi pe alocuri prin pădure, treptat a început să apară şi zăpada, grosimea acesteia urmând a creşte odată cu altitudinea. Ajunşi în dreptul unei stânci ce se înalţă falnic în stânga drumului şi care poartă numele de Turnul Căprioarei, am urcat o scurtă pantă puţin mai accentuată ce precede un mic platou (folosit ca şi parcare), după care în câteva minute am ajuns la o bifurcaţie de trasee – de aici se ramifică poteca pe care urma să coborâm a doua zi. Timpul de mers până în acest punct: o oră şi un sfert. După alte aproape zece minute de urcuş mediu am poposit la cea mai cunoscută sursa de apă din Ciucaş şi anume Fântâna lui Ioan.

Mai departe, de la fântână şi până în poiana unde este amplasată cabana Ciucaş, aspectul drumului a căpătat alte valenţe: panta a devenit destul de accentuată şi binenţeles, mai solicitantă fizic. Pentru cine nu ştie, cu ani în urmă în această zonă exista doar o potecă însă odată cu reconstruirea cabanei s-a realizat şi drumul de acces către aceasta. Lucrarea a fost şi a rămas una destul de anevoioasă, terenul punând mari dificultăţi – pământul se surpă în unele porţiuni, mai ales la topirea zăpezilor şi în urma unor ploi însemnate cantitativ. De altfel, la acea vreme pe traseu chiar exista un utilaj care mai mult ca sigur era folosit pentru repararea căii de acces (nu lucra în acel moment dar se vedeau destule urme făcute de acesta). Şi încă ceva: pe porţiunea cea mai înclinată, drumul a fost „pavat” cu traverse din beton, cel mai probabil pentru a uşura accesul auto. Chiar şi aşa, în condiţii meteo nefavorabile, ca să urci pe acolo e nevoie de o maşina zdravănă şi de un şofer meseriaş, cu mult tupeu.

Revenind la noi, nu aş putea spune că nu am simţit urcuşul, înclinaţia dar mai ales noroaiele drumului (era perioada topirii zăpezilor) punându-ne puţin la încercare capacitatea de efort. Într-un final, după ce în ultima parte drumul ne-a condus în două mici serpentine, după vreo trei sferturi de oră socotite de la Fântâna lui Ioan intram în curtea cabanei, însoţiţi de „comitetul de primire” ieşit în întâmpinarea noastră – doi frumoşi pui de ciobănesc caucazian, prietenii noştrii pe timpul şederii la cabană. Aici se încheia prima parte a drumeţiei noastre.

Despre cabana Vârful Ciucaş am scris deja un articol distinct (vezi impresii) însă profit de ocazie pentru a vă aduce la cunoştinţă câteva noutăţi – observate sau doar... aflate. Vă spuneam în acel review că urmează a se construi o piscină şi a se amenaja o pârtie de schi. Ei bine... !!!

Fiind singurii turişti cazaţi în acea perioadă, am putea spune că am fost „privilegiaţi”. Am avut ocazia de a-l cunoaşte pe patronul cabanei, un om de toată isprava, modest şi foarte deschis la discuţii, care nu doar că ne-a povestit despre cele deja realizate şi despre planurile de viitor, ci chiar ne-a arătat hărţi, schiţe cu ceea ce are de gând să amenajeze la cabană şi în imediata vecinătate a acesteia. De la dânsul am aflat că deocamdată a renunţat la piscină însă intenţionează să facă un teren de sport cu utilităţile aferente (nocturnă, grupuri sanitare, duşuri). De altfel, la acea dată lucrările erau începute, spaţiul dedicat acestuia fiind deja nivelat şi împrejmuit. Cât despre pârtia de schi, numai de bine... sau nu! Lucrările au fost şi aici demarate – s-a construit o mare parte a unui teleschi şi pe unde a fost nevoie s-au făcut modificări / nivelări de teren. Se pare însă că celor de la Mediu nu le-ar fi plăcut nu ştiu ce „chichiţe” şi au decis ca deocamdată să oprească proiectul. Oricum, ni s-a spus că tot ceea ce este nesesar pentru pârtie este deja achiziţionat (instalaţie pe cablu, ratrak) şi că ar trebui să fie doar o chestiune de timp (şi eventual de bani) până când domeniul schiabil va fi gata. Sper că îmi aduc bine aminte de ceea ce am văzut pe schiţe şi să nu mă înşel atunci când spun că vor fi trei pârtii şi două instalaţii pe cablu.

Şi încă ceva: se doreşte creşterea numărului de spaţii de cazare prin construirea unor căsuţe de tip camping, intenţia fiind ca acestea să aibă formă de butoi (asemenea intrărilor în cabană) şi să fie amenajate rustic. Cam atât despre cabană, vom vedea dacă aceasta va rămâne la prezentul stadiu sau dacă până la urma se va numi „Complexul Vârful Ciucaş”. Acestea fiind spuse, revin la drumeţia noastră.

A doua zi, după câteva ore în care am făcut destule cărări prin zăpada de la poalele Tigăilor, a venit momentul să ne luăm bagajul şi să o luăm la vale. Pentru început am coborât pe acelaşi drum pe care urcaserăm, astfel ca mai întâi am trecut de zona cu traverse apoi de Fântâna lui Ioan şi după aproape jumătate de oră de luptă cu noroaiele, am ajuns la bifurcaţia de trasee (de care menţionam mai devreme) din apropierea Turnului Căprioarei, intersecţie unde urma să părăsim drumul forestier de pe valea Berii.

Ghidaţi mai departe de bandă galbenă (BG), ne-am orientat spre stânga lăsându-ne pe izvor şi după aproximativ o sută de metri am părăsit firul apei şi am intrat în pădure, într-un urcuş uşor pe versantul stâng al văii. Încetiniţi puţin de zăpadă, alternând urcuşurile cu mersul pe curbă de nivel, depăşind şi câteva vâlcele, după aproape trei sferturi de oră socotite din momentul în care schimbaserăm marcajul, am ajuns pe o culme într-o mică poiană - la acea vreme plină de ghiocei, loc numai bun pentru un popas. De aici am început coborârea, una uşoară, poteca foarte bine conturată înscriindu-se mai întâi prin pădure apoi traversând o scurtă fâşie de păşune (valea Pârâului Roşu) şi din nou o „perdea” de pădure, urmând să iasă în vasta poiana de la Muntele Roşu, să se intersecteze chiar la lizieră cu un alt traseu turistic ce face legătura cu muntele Gropşoarele respectiv culmea Gropşoarele – Zăganu (găsiţi aici detalii despre acest traseu) şi după o altă coborâre pe păşune, să jungă în faţa cabanei Muntele Roşu. Din culme până aici ne-au fost necesare aproximativ zece minute.

De la cabana Muntele Roşu şi până la drumul naţional 1A se poate coborâ fără probleme folosind integral drumul de acces auto. Traseul marcat scurtează puţin timpul de mers urmând acest drum doar în prima jumătate, în cea de-a doua părăsindu-l şi intrând prin pădure, nedepărtându-se însă prea mult de acesta. Defapt, cărarea doar coboară de-a dreptul evitând astfel o serie de serpentine ale căii de acces auto. Şi încă ceva: înainte ca poteca marcată să se abată pentru prima dată prin pădure, la un moment dat în dreapta drumului se ramifică un drum forestier. Chiar dacă nu există indicatoare sau marcaje turistice, intersecţia este uşor de localizat (e singura) iar ca punct de reper s-ar putea menţiona bariera ce blochează intrarea maşinilor pe acel drum care, şerpuind în mici serpentine prin pădure, face legătura cu Podul Berii (locul de unde a început excursia noastră). Acest drum este defapt fosta cale de acces către cabana Muntele Roşu iar străbaterea lui nu implică un efort fizic ridicat şi necesită aproximativ o jumătate de oră la urcare repectiv 15 – 20 de minute la coborâre. Revenind, noi am evitat această variantă şi am continuat să ne orientăm după BG.

Trecuse puţin peste jumătate de oră când coborârea noastră de la cabană până la DN 1A luase sfârşit. Nu acelaşi lucru se poate spune despre traseul marcat cu BG. Ştiu că acesta traversează şoseaua şi se continuă până în Cheia dar cum direcţia noastră era cu totul alta... vă las să descoperiţi singuri şi să îmi povestiţi şi mie cum arată acea porţiune :).

Cam aici se încheie drumeţia noastră, prima din acest an în care ne-am propus să ne întoarcem „serios” pe cărările de munte. Aşa cum spuneam şi la începutul articolului, cele două trasee despre care tocmai v-am povestit sunt foarte frecventate de turişti şi destul de uşoare aşa că le recomand tuturor celor dornici de o plimbare la munte. Şi cu asta... cred că a venit momentul să mă retrag însă voi reveni căci mai sunt destule poteci de străbătut şi ca de fiecare dată se va povesti despre ele şi aici, pe AmFostAcolo.ro, cu speranţa că deşi uneori lungi, poate şi plictisitoare pentru unii colegi, descrierile mele vor fi de folos cuiva, cândva.

Toate cele bune şi cărări însorite!

---

VIZUALIZĂRI: 1471 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI