Vrbnik, micuțul giuvaer al insulei Krk

TIPĂREȘTE

După ce prima zi am petrecut-o integral în Baška vezi impresii (deși inițial am zis că după-masă ne-om urni un pic prin împrejurimi, dar ne-a furat atmosfera și-am rămas loco), a doua dimineață ne-am urcat în sfârșit în mașină și-am pornit în explorare. Era limpede că timpul n-avea să fie chiar cel mai bun prieten al nostru, deci trebuia (ca de multe alte ori; of!) să selectăm. Și să ne relaxăm deopotrivă, că doar suntem în vacanță! ???? Ne-am schițat în minte un oarece traseu, lăsând însă inspirației de moment calea deschisă, așa cum procedăm deseori în ultimul timp, mai ales că dimineața debutase cu un cer înnorat, iar evoluția vremii părea imprevizibilă.

La capitolul „musai!” aveam trecut, pe primele locuri, micuțul sat tradițional Vrbnik. Și, pentru că nu era deloc departe de noi, am zis să începem chiar cu el. Din Baška, am urmat drumul înapoi cale de vreo 15 km până la bifurcație: stânga spre capitala Krk, dreapta la Vrbnik. Șoseaua este îngustă, impecabil asfaltată și mărginită de-o parte și de alta de ample culturi de viță-de-vie; dealtfel, pe lângă valoarea sa istorică și... instagramabilă, Vrbnik este celebru pentru soiul special de struguri albi ce se cultivă pe colinele din juru-i, numit Žlatina (aveam să încercăm și noi în zilele următoare produsul fermentat finit; un vin sec, ușor aspru, companion perfect pentru pește sau fructe de mare).

Vrbnik este spectaculos pentru că stă cocoțat pe o stâncă înaltă de aproape 50 m ce se prăbușește abrupt în apele mării. Privit din cer, orășelul îți dă impresia unei cochilii de melc a cărei parte superioară s-a erodat, lăsând la vedere străduțele intens curbate, îmbârligate, susținute de clădiri vechi de culoarea mierii; iar din punctul cel mai de sus răzbate spre cer turla-cloptniță a vechii biserici. Privit pe hartă, Vrbnik are o formă relativ triunghiulară, cu una din laturi întinzându-se între port (vest) și golfulețul adânc, adăpostind plaja Zgribnica (est). În vârful opus se află parcarea publică (zona 1; 15 kuna/oră) și intrarea principală în orașul vechi.

Deși destul de devreme, n-a fost chip să găsim vreun loc liber, așa că am cotit-o, la nimereală, la dreapta. Și da, a fost cu noroc, căci drumul urcă ușor și se termină în parcarea uriașă a plajei (zona a 2-a, 10 kuna/oră) . Totuși, recomand a se ajunge cât mai de dimineață, deoarece peste vreo oră și ceva, când ne-am întors, deja nu mai aveai loc să arunci un ac nici măcar aici! Totuși, ca variantă de rezervă, vă mai dau un pont: hotelul Argentum, din apropiere, închiriază și el eventualele locuri rămase libere în parcarea proprie.

Ne-am întors la pas pe șosea, pe care am părăsit-o spre dreapta cu prima ocazie, în direcția aproximativă a centrului vechi. Destul de curând, primele cu care am făcut cunoștință au fost vechile ziduri de apărare ale orașului, aflate într-o oarece stare de degradare, dar frumos împodobite, ici și colo, de vegetație. Pentru noi pare doar „iarbă” , însă un mic panou explicativ bilingv ne atrage atenția că ar fi vorba de fapt de clopoțelul istrian (campanula fenestrellata subsp. istriaca), o plantă endemică specifică țărmului istrian estic, poalelor muntelui Velebit și câtorva insule din golful Kvarner, al cărui „spectacol” azuriu poate fi admirat în perioada sa de înflorire, de la mijlocul lui mai până la finele lui iunie.

Străduțele înguste, pietruite, ușor urcătoare, ne conduc printre clădiri vechi de secole, în stare de conservare mai mult sau mai puțin bună, multe din ele adăpostind în prezent case de oaspeți, mici taverne sau magazinașe cu suveniruri. Unele, mai răsărite un pic, poartă plăcuțe explicative și denumiri precum dvor (palat), titlu cam pompos pentru starea lor actuală (cum ar veni, fură cândva reședințe nobiliare). Baćin Palace, spre exemplu, numit după un duce din sec. 14, trecut apoi în proprietatea puternicei familii Frankopan, a „evoluat” de la statutul de închisoare pentru criminalii ce-și așteptau sentința la moarte la cel de... restaurant (aruncăm și noi o privire dincolo de cadrul de piatră al intrării, spre terasa din curte). Sau Palatul Ducal, cea de-a doua reședință Frankopan din Vrbnik, care a funcționat până în 1480, an ce a marcat sfârșitul domniei celei mai influente familii nobilire croate pe insulă (și care în prezent pare să fie în stare de hibernare; clădirea, vreau să zic).

Am dat și de un mic muzeu etnografic, o casă istorică originală, numită Stara Verbanska Kuća, datând din sec. 15-16, locuită neîntrerupt până în urmă cu aproximativ 35 de ani, când s-au stins ultimii ocupanți, un cuplu vârstnic fără moștenitori. Casa a fost restaurată în 2017 datorită unei inițiative private și poate fi vizitată gratuit, ilustrând modul de trai al unei familii croate obișnuite.

Labirintul de străduțe poate fi un pic îngrijorător, dar urmând mereu direcția urcătoare, n-ai cum să greșești, el te va depune, în sfârșit, în fața Bisericii Adormirea Maicii Domnului (sau, pur și simplu, Sf. Maria, în unele ghiduri). Este biserica parohială a orășelului, ridicată de locuitori pe ruinele uneia mai vechi, de sec. 9-10, din care se păstrează încă fragmente de zid cu inscripții glagolitice (Vrbnik fiind dealtfel un mare depozitar de documente scrise în acest limbaj pre-slav, dar și sediul primei tipografii de pe teritoriul Croației).

Am găsit biserica deschisă, am vizitat-o, fără să rețin nimic deosebit, în afara unui frumos vitraliu cu temă marină. Pe urmă ne-am abătut atenția asupra turlei din vecinătate, separată de biserică și – așa cum s-a întâmplat adesea în istorie, ridicată ulterior (1527), în stil renascentist. Încăperea de la parter găzduiește un adevărat lapidarium și, în același timp, de aici se pot cumpăra bilete dacă vrei să te cocoți până-n vârf (2 euro bucata). Cum ne place cocoțeala, am zis hai. Maaare greșeală, nu recomand defel! În primul rând, nu-i un drum ușor deloc, scările sunt înguste, abrupte și alunecoase, cam în genul celor din vechile biserici fortificate din Transilvania noastră. Pe urmă, distanța dintre ultima treaptă și platforma superioară e de aproximativ juma de metru, mie-una mi s-a părut periculos și nu m-am încumetat, preferând să fac drumul înapoi. Iar sus (căci Tati a fost curajosul familiei) – bomboana de pe colivă – micile deschizături sunt acoperite cu plasă de sârmă, abia zărești ceva prin ele, despre niște poze mai acătări nici nu poate fi vorba! Nu recomand, timp și bani pierduți. (O să vină și rândul unei cocoțeli pe care o s-o recomand, o să vedeți...)

Fiind în punctul cel mi înalt al stâncii, de aici toate drumurile coboară. Coborâm și noi, dar numai parțial, spre stânga, în direcția portului (e și o mică plajă acolo), mai mult ca să facem ceva poze, pe urmă ne întoarcem. Ultimul obiectiv pe care vrem musai să-l atingem este klančić sau cea mai îngustă străduță din lume (pe bune?!). Cu lățimea sa minimă de doar 43 cm, n-am habar dacă într-adevăr o fi cea mai cea, dar cu siguranță e destul de amuzant să te strecori prin acest pasaj, printre vechile ziduri scorojite!

De ieșit, ieșim din orașul vechi pe „strada principală” , pe acolo pe unde ar fi trebuit să intrăm dimineață dacă am fi găsit loc în parcarea publică. Desigur, din Vela Vrata (Poarta Mare, pe sub care am fi trecut dacă ne-am fi teleportat în trecut), n-a mai rămas nimic, doar un mic panou turistic care să amintească de ea. Bine și atât... Lăsând în urmă vechea capelă Sf. Martin (1561) și apoi micuța, dar cocheta biserică Sf. Anton de Padova (1671), ieșim în sfârșit în zona zero turistică, de unde nu avem decât de urcat agale pe șosea, spre parcare.

Între timp, norii s-au risipit în mare parte, razele soarelui deja încep a arde nemilos, ziua se îndreptă vertiginos spre miezul său... Ar merge la fix un pic de bălăceală și ne bate un gând să coborâm la plaja Zgribnita; pe de altă parte, ne cheamă drumurile și preferăm să le dăm ascultare...

(va urma)

Vrbnik, un adevărat „cuib de vulturi” este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe insulă, cu siguranță! În același timp, un loc încărcat de istorie, bine conservat și autentic în același timp.

---

VIZUALIZĂRI: 1480 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI