Altă încercare eșuată de excursie, sau... nu faceți ca noi; canionul Dimosari

TIPĂREȘTE

Într-o altă zi, tot cu vreme mai capricioasă, (era vineri 13, ce naiba!) am zis să mergem să vizităm canionul Dimosari, din partea de sud-est a insulei.

Acesta e descris (cam cu copy/paste) în multe saituri de prezentare a insulei drept „cele mai frumoase și cu peisaje diverse chei din insula Evia. Cu o vechime de 2000 de ani (aici cred că e vorba de fapt despre vreo referire la vechimea sa ca traseu urmat de oameni, că doar nu au cheile numai două milenii?!?). Cursul pârâului Dimosari traversează niște chei cu o vegetație bogată și verde în inima sălbăticiei muntelui Ohi. E în special umbrit de platani, stejari, măslini bătrâni și peri sălbatici. ”

Dacă e parcurs dinspre Karystos, lungimea sa este de circa 10 km; se urcă 174 m și se coboară 1100 m (ca altitudine). Deci nu e deloc un drum ușor, fie și pe traseul de coborâre. Oficial se face în vreo 4 ore jumate, dar practic dacă reușiți să îl parcurgeți în 6 e bine. Evident, cu pauze de tras sufletul, baie în cascade și /sau lacuri, poze etc.

Ei, citind eu toate astea, mi-am făcut curaj și am ales să mergem cu mașina până la sătucul (aproape) părăsit Lenosei apoi de acolo urma să urcăm cât am fi simțit noi că ne e confortabil.

Am pornit la drum pe o vreme relativ frumoasă (dar prognoza era cam de ploaie, și n-a fost prea greșită), însă pe măsură ce intram în munte îndreptându-ne spre coasta de vest cerul se acoperea tot mai mult și se simțea neliniștea (dar oare când o fi fost liniștit pe perioada șederii noastre acolo?!?) vântului care spulbera praful de la marginea drumului și agita crengile copacilor.

Am ajuns destul de bine până la răspântia spre Lenosei, am oprit și am făcut câteva zeci de metri pe jos să văd cum e drumul mai departe. E vorba despre un drum tipic de țară grecesc: de pământ bătătorit, îngust (că lat nu se poate numi) de vreo cel mult doi metri jumate... dar în stare foarte bună și având din loc în loc degajări unde s-ar fi putut strecura două mașini una pe lângă alta. Așadar am zis că merită să mergem până la capăt. Oricum, pe jos nu era un cine știe ce câștig - deși e pe malul pârâului Dimosari, drumul e mult mai sus față de firul apei pe majoritatea lungimii sale, peisajul neavând aici ceva prea deosebit.

OK. Ajungem la sătuc, lăsăm mașina lângă poarta unei case unde era ceva mai mult loc, să nu încurcăm nicicum drumul și pornim la drum, cu rucsăcelul în spate.

Și mergem noi ce mergem, trecând pe uliță prin fața curților cam goale - doar câteva oi într-una din ele, iar în altă parte, un căluț se uita curios după noi, de parcă nu mai văzuse oameni de ceva vreme...

Și chiar, oameni nu erau absolut deloc. Din punctul ăsta de vedere, chiar era un sat pustiu.

Totuși mai există câteva case bine întreținute, cu ceva grădinuță de legume în față... chiar arătau frumos. Case tipice de sat de-al lor, nimic modern aici.

Ajungem în capătul uliței (și al satului), și aici o mare surpriză: o poartă închisă ne barează trecerea. În stânga, o văioagă cu arbori crescuți de-a valma printre bolovanii ce acoperă o vale de pârâu secată. O îngrăditură delimitează o zonă unde se pare că se țin cai, dar atunci nu era niciunul acolo. Am sărit pârleazul și am explorat puțin locul - nimic care să ne indice încotro să mergem de aici. Și nici un semn pe undeva care să dea vreo idee, indiciu, orice. Mai ne sucim puțin, apoi pornim înapoi.

Mă uit pe GPS - eram la locul potrivit. Mă uit pe hartă (aveam una oferită de fiica patroanei de la hotel) - aceeași concluzie. Pe harta asta, pe spatele ei, erau și niște „pătrățele” în care erau descrise locuri bune de vizitat, Dimosari printre ele. Și minune! apare pe drum un băiat (sincer, cam avea mutră de prostu' satului, dar fiind singura făptură omenească...) și mă duc la el și-i arăt pătrățelul și-l întreb: „spre chei? ” el răspunde „păi pe-acolo (barieră) la deal”.

„Păi... e barieră” zic; el: „păi treci mai departe”!

„Pe lângă bisericuță”? „Da! ”.

Evident, discuția de nai sus s-a purtat în general în limbaj mimico-gestual și cu vreo două trei cuvinte ce mai prindeam și eu din limba greacă. Aici am redat o traducere cât mai apropiată a celor vorbite.

OK, ne întoarcem sărim gardu', trecem și de barieră, ajungem la bisericuță (era ceva mai sus pe delușorul de la capul satului) și după ce trecem și de ea... surpriză! alt gard care bara drumul. Și tot fără nicio explicație, fără nimic.

Mă gândesc - băi, o fi ăla prostu' satului, da' nici cu mine nu mi-e rușine. Oare chiar asta o fi spus, să mergem pe-aici, sau dădurăm prin curțile oamenilor?!?

În fine, fără alte idei, am făcut iar cale întoarsă și când să plecăm ne încrucișăm cu un cuplu de francezi. Am reușit să-i lămurim și pe ei că nu prea se știe pe unde se poate continua traseul din dreptul acela încolo și... asta e. Ne-am întors.

Am aflat ulterior de la un băiat ce ne-a servit masa la o tavernă la care am oprit pe drumul de întoarcere să ne mai potolim foamea care era faza acolo: toate gardurile și barierele alea erau puse ca să nu treacă animalele dintr-o parte în alta, nu ca să nu lase turiștii. Dar fără vreo inscripție lămuritoare, au reușit să ne facă să ne întoarcem. Am mai poposit puțin pe plaja Agios Dimitrios (vezi impresii) să privim furia valurilor mării Adriatice Egee - e ceva fantastic, forța naturii pură, mirosul de apă de mare, de alge, de nisip ud... stropii ce te șfichiuie pe față. Dacă pe uscat te simți așa mic în fața... mării - oare cum o fi în larg?

În fine, a fost o tentativă, poate data viitoare vom avea mai mult noroc. Se fac și excursii cu ghid - poate vom merge cu un grup din ăsta, de-o fi să mai ajungem pe-acolo. Eu aș vrea.

Linkuri utile:

====

karystion.gr/en/travel-ex ... iting/dimossari

drumul urmat de noi

---

VIZUALIZĂRI: 5272 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI