Herculane: Gara Imperială de ieri, Gara de azi

TIPĂREȘTE

În majoritatea topurilor întocmite de diverse publicații sau feluriți blogeri în domeniul feroviar, și anume al celor mai frumoase gări românești, se numără neapărat și Gara Herculane. Strâns legată de istoria stațiunii balneoclimaterice cu același nume începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Gara Herculane constituie un exemplar constructiv deosebit în rândul arhitecturii feroviare de pe meleagurile românești. Din păcate, pe peronul romantic se mai plimbă azi doar „Istoria”.

Am mai trecut de câteva ori pe lângă ea în viteză, aruncându-i o privire rapidă. Luna trecută am decis să opresc 30 de minute pentru a admira această bijuterie arhitectonică desprinsă parcă dintr-un basm cu împărați și prințese. Astfel voi avea termen de comparație între vechi și nou fiindcă tot s-a scris prin presa anului 2018 despre iminenta restaurare a gării.

Poziționare. Componentă a Magistralei CFR 900 (București - Timișoara) stația de cale ferată Herculane se află poziționată lângă șoseaua E70, la circa 5 km distanță de centrul vechi al stațiunii și 300 m de confluența râului Cerna cu râul Bela Reca. În Gara Herculane încă mai opresc zilnic câteva garnituri feroviare care circulă pe ruta națională București – Timișoara și pe ruta locală Orșova – Caransebeș. Din gară și până în stațiune trebuie să luați un microbuz sau un taxi, dacă nu doriți să mergeți pe jos. Dacă sunteți cu autoturismul și vreți să vizitați gara, găsiți o parcare încăpătoare vis-a-vis.

Scurt istoric. Viitorul general al armatei prusace Helmuth von Moltke vizitează la 1835 băile Mehadiei (cum se numeau pe atunci) și ne lasă o descriere artistică a zonei: Cu cât înaintăm mai sus pe Valea Cernei, cu atât este mai frumoasă regiunea. Deasupra vărsării râului Bela-Reka, urmărind cursul Cernei, ajungem într-o vale umbrită de stânci maiestoase care se înalță către cer. Apa are o culoare verde-marin închisă, dantelată de spuma albă în eternă mișcare și zgomot în locurile unde cursul apei trece peste blocuri de stâncă; cărările pădurii care se ridică până spre culmi, cărări colorate de frunzișul galben, portocaliu și brun al toamnei. Stâncile negru-albăstrui, care se înalță vertical deasupra înălțimilor împădurite și a căror frunți sunt învelite în sensul strict al cuvântului în nori, toate acestea sunt într-adevăr priveliști maiestuoase. Dacă comparăm așezarea Băile Herculane (Mehadia, pe atunci – n. n.) cu Teplicz, Warmbun, Marienbad sau Karlsbad, sunt convins că în privința frumuseții naturale întâietatea o ocupă Băile Herculane.

În aceast areal geografic de o frumusețe tulburătoare romanii sunt cei care ridică primii numeroase terme și clădiri anexe profitând de existența izvoarelor naturale. Abia în secolul al XVIII-lea, sub stăpânirea austriacă, stațiunea reapare pe hartă, construindu-se masiv instalații balneare, case de oaspeți, cazarme, poduri etc. Călătorii străini vor scrie, mai ales în veacul al XIX-lea, despre noile construcții și beneficiile curative ale izvoarelor.

Dezvoltarea zonei din punct de vedere urban, militar și medical a condus la o îmbunătățire permanentă a căilor de comunicație. Astfel, între 1834-1846 se construiește drumul rutier între Caransebeș și Orșova (trasat din 1808), iar în 1879 se deschide tot tronsonul de cale ferată Timișoara – Orșova, având legături spre teritoriile românești și Budapesta. Savantul Nicolae Iorga scria în cartea dedicată „Neamului românesc din Ardeal și Țara Ungurească”, publicată în 1906: O linie de accelerat duce de-a lungul munților înalți ai hotarului la Orșova dunăreană, la Media sau Mehadia noastră și la locurile de trecere în România. Înainte de deschiderea drumului de fier călătorii veneau la băi cu căruțe și trăsuri. Orientalistul Julius Heinrich Petermann vine de la Orșova la Băile Mehadia cu doar vreo 25 ani înainte de apariția căii ferate, în 1852 utilizând următorul mijloc de transport: … ne-am închiriat una dintre trăsurile obișnuite pe aici, adică o căruță cu un coviltir ce consta din rogojini de paie. Tot în aceasta se aflau iarbă și trifoi și deasupra o pernă de piele, ce ne servea drept băncuță.

Originala gară din Herculane este inaugurată în primăvara anului 1878 o dată cu deschiderea porțiunii de cale ferată ce mergea până la Orșova.

Cum arată Gara Herculane în toamna anului 2018

După ce parcăm autovehicolul vis-a-vis, traversăm șoseaua foarte circulată și pătrundem direct pe peronul gării. Aveam să descoperim clădirea proiectată de inginerul feroviar Auguste De Serres – Wieczffinski, reprezentând un stil baroc vienez. Internetul ne informează că edificiul ar fi asemănător cu un castel de vânătoare din apropierea Vienei aparținând împărătesei Maria Tereza a Austriei – detaliu preluat de toate categoriile de site-uri. Această informație nu este însă confirmată documentar, ca de altfel și precizarea apărută pe ici-colo că ar fi vorba de un pavilion de vânătoare. Inginerul Serres a ajuns director de dezvoltare a liniilor ferate la celebra firmă austro-ungară StEG, pe proprietățile căreia s-a format ulterior complexul siderurgic de la Reșița.

Descoperim mai întâi peronul flancat de coloane în stil roman, acoperit de o pergolă încărcată de vegetație. În fața clădirii sunt amplasați mai mulți stâlpi ornamentați servind drept suport pentru flori. Fațada dinspre șine seamănă cu un mic palat, corpul placat cu cărămidă roșie alternând cu trei deschideri centrale în arc de cerc și două laterale, drepte (în camera din dreapta este biroul Șefului Gării – un personaj „cu greutate” în alte epoci). Ce alte elemente interesante observăm pe peron, în afara colonadelor: pe fațada gării este fixat un ceas Paul Garnier, comandat la Paris la firma care poartă numele celebrului ceasornicar francez (history-computer.com/Calc ... ts/Garnier.html). Caracteristic acestui tip de ceas feroviar este ilustrarea cifrei „4” prin patru liniuțe. Alt obiect interesant este termometrul produs de firma Kecskeméti din Timișoara, o afacere de familie întemeiată în 1821 care s-a ocupat până în 1949 de comercializarea articolelor optice și foto, radio, instrumente medicale și electrice etc. Termometrul este funcțional, indicând în mod real gradele Celsius din aer.

Pătrundem în interior unde un mic antreu este delimitat de sala circulară printr-o pereche de coloane de marmură care oferă un aspect solemn încăperii. Pe pereții din stânga și dreapta se află două mozaicuri monumentale realizate de artistul lugojean Diodor Dure în 1968. Este vorba despre o scenă care îl reprezintă scene de vânătoare și o compoziție cu elemente populare românești (două tinere îmbrăcate în costum popular, soarele, flori, păsări) Tot în antreu, pe perete se află alt orologiu Paul Garnier care este legat de ceasul exterior (nefuncționale).

Spațiul circular e luminos, înconjurat de ferestre mari care oferă suficientă lumină naturală, pe jos există un mozaic cu forme geometrice. Cupola găzduiește o frescă împărțită în mai multe registre de raze aurii, în fiecare compartiment fiind reprezentate ființe mitologice și o formă repetitivă. Personajul Hercule este cel mai deteriorat, tencuiala începând să cadă. Inscripția „Ad aquas Herculi sacras ad Mediam” („Apele sacre ale lui Hercule de la Mediam”) referitoare la b[ile Mehadia; i consemnată prin anul 153 este azi înscrisă pe cupolă. De asemenea anul pictării frescei: 1968, acțiune la care au participat artiștii: Diodor Dure, Leon Vreme și Romul Nuțiu.

De o „frumusețe interbelică” beneficiază și corpurile de iluminat: candelabrul central (12 abajururi mici și 1 mare) și 6 surse laterale – un fel de talgere de cântar. Mi-a plăcut și ghișeul de bilete cu micuța tejghea de lemn, lucioasă de la atingerile miilor de călători. Pe una din laturi există o mică sală de așteptare dedicată Clasei I (încuiată).

Elementele care nu își au locul în interiorul acestei gări seculare sunt scaunele de plastic (cunoscutele scaune roșii din gările românești) și automatul de cafea. Ele strică armonia arhitecturală a designului interior. Gara nu mai este utilizată efectiv, ea este deschisă doar pentru vizitatorii dornici să vadă un frumos monument istoric. Casa de bilete, poșta și personalul gării se află într-o clădire alăturată, construită în același stil, dar mult mai târziu (parțial dezafectată și aceasta). Între cele două clădiri se află cea de-a doua colonadă acoperită cu iederă.

Am admirat Gara Herculane și dinspre șosea, loc de unde observăm foarte bine sala circulară și cupola acoperită cu solzi colorați, aranjați geometric. Două scări de piatră facilitează accesul către platforma pe care e așezată bijuteria arhitecturală; un vas ceramic de mari dimensiuni e amplasat pe stâlpul central al platformei (se observă o asemănare a acestuia cu fântâna arteziană din salonul de cură balneară din interiorul Băilor Imperiale Austriece). Sticla ferestrele e personalizată cu imaginea lui Hercule. Păcat că această clădire emblematică e „înghesuită” de o serie de chioșcuri unde se vând produse alimentare și băuturi.

Concluzii. Frumoasa construcție feroviară, colorată, cu elemente arhitecturale deosebite încântă orice călător care iubește calea ferată și nu numai. Vizitatori de peste tot se opresc de multe ori câteva minute pentru a admira și fotografia Gara Herculane. Ea arată bine încă, dar la o examinare mai atentă se observă lipsa de îngrijire și nevoia unei reabilitări. În vara acestui an presa a scris despre o iminentă restaurare a gării (expressdebanat.ro/gara-mo ... de-caile-ferate), dar deja e toamnă și nu am observat nici o mișcare în acest sens. Totuși, vă invit să poposiți câteva clipe pe peronul de la Herculane, să admirați interiorul gării și frumoasele elemente decorative.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 2809 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI