Zwolle - Groningen. Lecția de desen

TIPĂREȘTE

Nu am scris până acum nici un review despre un muzeu de artă. Şi cum sunt în Olanda voi povesti despre... Nu vă speriați. Nu scriu despre un muzeu din Amsterdam. Deja există câteva review-uri foarte bune şi nu vreau să reiau o poveste deja spusă. Am sa relatez ce se poate vedea în două muzee olandeze, Groninger Museum şi Museum de Fundatie din Zwolle.

Fiind in Amsterdam şi "beneficiind" de vreme urâtă, am apelat de bunăvoința căilor ferate olandeze (de fapt o strategie de marketing) şi cu mai puțin de 15 euro am cumpărat un bilet, care normal costă 50 euro, valabil într-o zi de weekend. Am ales să plec la Groningen, în nord, deoarece la ultima vizită, neavând prea multe parale în buzunar, n-am putut să văd muzeul de artă. Am pornit furtunos din Amsterdam Centraal, de fapt locomotiva a pornit, eu stând comod cu tableta în brațe. Trenul părea să zboare, viteza arătată pe display-ul din vagon depăşind 120 km/oră, numai că nu oprea doar în fiecare gară, în fiecare stație, ci la fiecare băț. Chiar m-am întrebat nu cumva ies bieții oameni lângă şină şi fac cu mâna la mecanic să-i ia şi pe ei? Oricum în ritmul ăsta, 140-stop, 140-stop, am ajuns la Zwolle conform orarului.

Soarele mi-a zâmbit ştrengăreşte de după niste nori şi n-am rezistat mult şi am sărit pe peron. Mai fusesem în Zwolle cu mai mulți ani în urmă şi aveam o idee despre oraş. Pornind însă la drum cu pictura în suflet şi-n simțiri, am pus cap-compas pe Muzeul Fundației, despre care doar citisem. Orientarea a fost facilă, indicatoarele aproape că te trăgeau de mână. Clădirea, inițial sobră cu fronton şi coloane, căci fusese sediul tribunalului, avea acum pe acoperiş o ditai gogoaşa bleu, sclipicioasă. Vă rog, să nu-mi spuneți că sunt învechit, obtuz la ideile inovatoare şi originale din arhitectură şi artă în general, că nu văd aspectul incongruenței dintre clasic şi modern. Dacă vouă vă place, OK. Dar eu tot gogoaşa o consider.

Dupa intrarea triumfală pe uşă am fost preluat din zbor de o domnişoară care m-am invitat la casa de bilete. De parcă singur n-aş fi fost în stare s-o găsesc. Dar aşa sunt olandezii duminica, amabili. Cu biletul achitat am început să analizez colecția, având camera foto în brațe, că era dezlegare la fotografiat. Mai întâi maestrul Mondrian, cu doua tablouri în care n-am recunoscut stilul lui inconfundabil. Adică nu erau dreptunghiurile ălea roşii, galbene, albastre, albe, negre, pe care le ştie toată lumea. Era ceva mai inteligibil, chiar dacă titlurile menționau toate culorile folosite, de parca s-ar adresa unor daltonişti (ex. Şir de unsprezece plopi în roşu, galben, albastru şi verde). Apoi Andre Derain, cu o fătucă dezbracată. Şi însărcinată. Sau poate burta proemientă era de la prea mult fast-food. Nu mă mai leg de nuduri, că am vazut la Orsey ce succes avea "Facerea lumii". Chagall nu m-a impresionat de loc, acelaşi stil de pictură pe care n-am înțeles-o niciodată, cu o casă țărănească sub un cer albastru închis, da' închis de spuneai că vine uraganul Katrina. Prefer oricând vitraliile lui de la Sf. Ştefan din Mainz. Picasso prezenta o femeie oarbă, urâtă bineînțeles, că-i mai uşor de desenat. Şi dezbrăcată până la bust. Ca să rămân la femei despuiate, continui cu Rodin, care nu mai prezenta opere în 3D, ci 2D, o acuarelă. Tabloul era înrămat şi cu geam protector, astfel că am reuşit să-mi suprapun silueta reflectată în geam, iar fotografia obținută mă arată practic pe mine, nu tabloul. Nu putea să lipsească din colecție Gerard ter Borch, fiu al oraşului Zwolle. Sunt mai multe tablouri ale lui, dar mai greu de fotografiat, din cauza luminii care se reflectă. Dacă fața alungită a lui Max Jakob pictată de Modigliani nu mi-a plăcut de loc, în schimb chipul foarte expresiv desenat în creion de Van Gogh a fost la polul opus. Şi am lăsat spre sfârşit o lucrare semnată de Turner (tocmai văzusem filmul despre el), intitulată "Nori şi apă", care mi se pare mai impresionistă decât "Răsărit de soare" a lui Monet. În gogoaşa de pe acoperiş, unde este spațiu expozitional şi braseria muzeului, era o expoziție a unui pictor olandez, destul de cunoscut, de ei, Jan Cremer. Artă mai suprarealistă. Să-mi spuneti dacă vă place, da' să nu stau cu "Dicționarul de neologisme" în brațe să înțeleg ce-ați spus. O scurtă tură prin oraş, că încă mai era soare, şi vroiam să fotografiez vechea poartă a oraşului, Sassenpoort, şi direcția gară.

Cum oraşul Groningen nu mi-e chiar străin, iar soarele îşi făcea siesta în spatele unor uriaşi nori pufoşi, am intrat direct la muzeu. Extravaganta clădire a muzeului de artă este în apropierea gării, şi datorită formei şi culorilor nu poate fi trecută cu vederea decât de Stevie Wonder. Nu m-am dus chiar cu toată inima la muzeu, ştiindu-i profilul, artă modernă şi contemporană. Am vizitat câteva astfel de muzee, la Eindhoven, Maastricht, Stedelijk din Amsterdam, şi nu m-au atras prea tare. Despre Stedelijk chiar a scris kmy în 2011, şi am văzut că nu sunt singurul care nu-s deschis către nou De data asta însă la Groningen era şi o expoziție cu lucrări aduse din Germania, de la galeria din Dresda.

Van Dijk venise cu Sf. Hieronymus, iar Rembrandt cu "Răpirea lui Ganymede", pictată în 1635 şi "Portretul unui om purtând bereta cu perle", pictat în 1667, cu doi ani înainte de a muri. Francezii erau reprezentați de Watteau, cu "Sărbatoarea dragostei", de fapt o petrecere mai imorala într-un cadru idilic, iar spaniolii de Velasquez cu portretul unui bătran, având lanț de aur la gât, şi privirea arogantă, adaug eu. Tabăra italiană era mai bine reprezentată şi în pictori şi ca număr de lucrări. Guercino avea două tablouri, cu evangheliştii Luca şi Marcu, Guido Reni deasemenea două, Isus purtând coroana de spini şi Sf. Hieronim, Luca Giordano, tot cu Sf. Hieronim, şi Canaletto. Nu vă grăbiți. Ştiu că sunt doi Canaletto, unchi şi nepot. Antonio Canal, unchiul, avea două peisaje din Veneția, cu Canal Grande văzut de pe Podul Rialto, respectiv Palazzo Balbi, iar nepotul, Bernardo Bellotto, mai umblat prin lume, cu imagini din Dresda, Verona şi iar Dresda.

Terminând cu marii maeştri, trec la perioade mai recente. O altă expoziție este dedicată comemorarii a 70 de ani de la moartea unui pictor din Groningen, H. N. Werkman (1882-1945). Tipograf şi pictor, autor al revistei De Blauwe Schuit în anii de ocupație germană, el a fost arestat de Gestapo şi executat cu trei zile înainte ca trupele canadiene să elibereze Groningenul. Expoziția prezintă alături de opere ale artistului, reviste, scrisori şi chiar o presă manuală de tipărit la care Werkman a lucrat.

Ies din muzeu mulțumit. Afară, cum spunea Coşbuc "nu e soare, dar e bine". Alerg şi prind un tren chiar înainte cu un minut să plece. Asta da coordonare. Amsterdamul mă aşteapta înnorat.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2657 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI