Sus, pe creste si prin defileu

TIPĂREȘTE

Intotdeauna mi-au placut Muntii Trascaului. Sunt usor accesibili, foarte spectaculosi si dau posibilitatea si drumetilor fara pretentii sa simta c-au ajuns pe o inaltime, fara a-si fi dat sufletul pentru asta. Subliniez, celor fara pretentii dar obligatoriu cu un minim antrenament.

Cheile Turzii se inscriu in aceasta categorie, a locurilor bune de batut cu pasul, fie ca alegi sa treci prin defileu, fie te plimbi pe crestele care-l strajuiesc de-o parte si de alta. In rest, locul e unul din „paradisurile” amatorilor de escalada si a parapantistilor.

Facand parte din prima categorie, ne-am hotarat si noi la inceputul verii, sa cunoastem locul respectiv, pe care altminteri il admiraseram doar de la distanta, de pe soseaua care ne duce adesea la Cluj.

Despre Chei

Cheile Turzii sunt formatiuni calcaroase aflate la extremitatea estica a Muntilor Trascaului, datand din Jurasic, adica de pe vremea dinozaurilor. S-au format prin eroziunea stancilor, produsa de raul Hăşdate, un afluent al Ariesului. Cheile se intind pe o lungime de aproximativ 1300 m, iar inaltimea cea mai mare este in jur de 200 m, pornind de la baza.

Locul a fost declarat rezervatie naturala inca din anul 1938, primele monografii scrise despre acesta, datand din 1937. Flora si fauna cuprind numeroase specii alpine rare, insecte, pasari si animale mici. Aici se afla o multime de pesteri, prin care unele inchise vizitatorilor, pentru a nu conturba coloniile de lilieci care vietuiesc in ele.

Cum ajungi acolo

Cheile Turzii se afla la o distanta de aproximativ 14 km de Turda si poti ajunge acolo cu masina, pe DN75 Turda-Campeni.

Venind din directia Campia Turzii, trecem prin comuna Mihai Viteazu, iar cand ajungem la indicatorul catre satul Cheia facem dreapta si intram pe drumul care ne duce catre Cheile Turzii. Drumul e destul de bun, nu e problema sa-l parcurgi cu orice fel de masina. Strabatem satul si trecem pe langa cariera, apoi mai urcam pe dealuri maxim 2 km si ajungem pe culme, de unde vedem Cheile, in toata splendoarea lor.

Ne aflam de fapt la iesirea din Chei, caci intrarea se considera a fi in partea opusa, inspre satul Petrestii de Jos. Oriunde ai fi nu conteaza, le poti strabate prin defileu sau poti alege un alt traseu.

Odata ajunsi pe culmea dealului, gasim un teren gol, neamenajat, dar unde se poate parca fara probleme. Nu sunt prea multe masini la ora cand ajungem noi si speram ca din cauza caldurii anuntate, sa nu se aglomereze nici mai tarziu.

Hotaram sa nu lasam masina aici, ci sa coboram de pe deal pe un drum de pamant si piatra, cu panta destul de mare, pentru a ajunge pina la cabana de la poalele Cheilor.

Mergem cu grija fiindca drumul este destul de rau si ne gandim ca daca vine o ploaie, e imposibil sa-l mai urci indarat. Nu e cazul insa, ziua se anunta a fi senina si aproape caniculara.

Ajungem jos si admiram peisajul cu iarba verde, multi copaci, dar si multa lume asezata la umbra. Sa fi fost deja prin Chei si sa fi obosit? Nu stim, cert este ca oamenii sunt dotati cu pături, scaunele, masute, de-ale gurii si tot ce mai trebuie. Fiecare isi tine masina aproape, spre a fi mai la indemana ceea ce se afla inauntru, CD-playerele, eventual. Deocamdata e liniste insa, se aud doar voci si tipetele copiilor care se joaca.

Ne indreptam catre cabana si constatam ca aceasta e aproape in paragina. Langa cabana se poate insa parca, e umbra si vreo 3-4 masini. Oamenii stau pe o terasa, discuta si beau bere. Pe iarba, alaturi, un grup de tineri isi incalta ghetele, semn ca vor porni la drum.

Trasee turistice

Incercam sa ne orientam si noi, eventual, sa descoperim marcaje. Vedem locul unde pare a fi intrarea in defileu, intrebam oamenii care stau pe terasa si ei ne confirma. Intentia noastra insa, nu e doar o trecere prin defileu, ci sa urcam pe creste, eventual sa facem un tur al acestora.

Vedem in sfarsit indicator destul de vechi, dar care contine toate explicatiile necesare, inclusiv marcaje. Se poate face turul crestelor (marcaj cu punct rosu), ceea ce inseamna un parcurs de cca. 4-5 ore. Ne hotaram pentru acest traseu, cu rezerva ca odata ajunsi sus, putem sa renuntam la intoarcerea pe celalalt versant si sa venim prin defileu.

Ne incaltam ghetele, luam rucsacul si aparatul de fotografiat si pornim sa urcam pe Dealul Sândului, adica versantul din dreapta cum privim noi, de-aici dinspre iesirea din Chei.

Din primii metri incepem sa urcam pieptis, cu soarele deja arzand deasupra capului. Continuam asa cateva zeci de metri, dar din fericire incep sa apara tufisurile, din ce in ce mai dese si astfel suntem un pic mai feriti.

Ne oprim din cand in cand in luminisuri si privim in jos. Pe masura ce urcam, peisajul de jos se micsoreaza si se largeste, iar ochii nostri cuprind o panorama tot mai mare. Vedem drumul pe care am coborat din parcare pina la cabana, iar jos de tot se vad masinile si lumea iesita la iarba verde.

Privind in sus, incercam sa descoperim creasta spre care urcam, dar e prea devreme inca. In paralel vedem cum se desfasoara celalalt versant acoperit de copaci pina la o altitudine egala cu cea la care ne aflam, dupa care, mai sus, incepe stanca.

Urcam in continuare si ajungem intr-un luminis, pe un fel de platou. Aici, multe pietre prin iarba, mult soare si un grup de tineri care probabil au urcat inaintea noastra. Ne salutam cu ei, noi ne asezam iar ei pornesc mai departe. Soarele arde deja tare si ne e foarte sete.

Luam cateva guri de apa, facem cateva poze si admiram panorama ce ni se dezvaluie. Din cauza caldurii, aerul pare ca tremura atunci cand privim in departare, iar linia orizontului e acoperita de o nebuloasa. Oricum, privelistea e splendida.

Privim la celalat versant si descoperim intrarea intr-o pestera. Pe o stanca in apropiere, un steag tricolor flutura in bataia vantului. Pretutindeni e liniste si pace, iar asta ne convine de minune.

Nu mai putem zabovi insa, din cauza caldurii. Ne ridicam si pornim mai departe spre culmea crestei, dar realizam ca de-aici nu vom mai avea parte de umbra, fiindca copacii au disparut lasand loc pajistii intesate de pietre.

Ajungem in punctul cel mai inalt al crestei si din nou ne oprim sa admiram peisajul. Privim la versantul paralel si vazand ca este la fel de golas, incepem sa ne intrebam daca e bine sa ne intoarcem pe-acolo sau prin defileul umbrit de copaci. Vom hotari cand vom ajunge la capatul crestei pe care ne aflam.

Pina acum, cu exceptia celor trei tineri intalniti, aici sus nu suntem decat noi. E foarte liniste si foarte curat. Din fericire nu sunt gunoaie, n-am vazut PET-uri, cutii ori urme de foc, obisnuitele urme ale „civilizatiei”. Ne bucuram sa constatam ca natura s-a pastrat virgina aici, dar asta e si un semn ca lumea prefera lejera plimbare prin defileu, in locul urcusului pe stanca. Marcajele de pe traseu arata proaspete, asa incat nu e greu deloc sa te orientezi.

Dincolo de prapastia care ni se casca ca picioare e o stanca pe care se afla o cruce, asa numita „a Sândulestilor”. Ne gandim la cum s-ar putea ajunge acolo, cand deodata, cineva se apropie si parca citindu-ne gandurile ne spune ca ne poate conduce pana pe stanca, daca dorim.

Omul e descult, poarta pe cap o palarie cu boruri largi care-l fereste de soarele naucitor si un tricou pe care scrie „Salvamont”. Intram in vorba cu el si constatam ca e o adevarata enciclopedie a locului, dar nu numai. In timpul cat ne povesteste despre Apuseni, ne conduce pe o poteca accidentata, jos in râpă.

Il urmam ca grija, mai ales eu, uitandu-ma tot timpul pe unde calc, cu teama sa nu alunec, dar si la picioarele lui goale care calca hotarate pe stanca. Ma gandesc ca ar fi capabil sa coboare si sa urce pe stanca descult chiar si noaptea, ori cu ochii inchisi. Si totusi, ce echipament de salvamontist e asta?!

Ma dumiresc de indata ce urcam pe stanca si ajungem la Crucea Sândulestilor, caci aici se gaseste rucsacul lui plus tot echipamentul necesar, statie de emisie-receptie, telefoane mobile, cordeline si ghetele de munte. Aha, asa mai vii de-acasa.

Stam o vreme pe stanca si facem poze in zare, in timp ce tipul ne povesteste in continuare despre Chei si despre activitatea lui acolo. Aflam astfel ca aceasta Cruce a Sandulestilor, a fost initial una din lemn, plasata acolo prin anii '45 dar ulterior, in urma unui accident in care era sa-si piarda viata un turist, crucea a fost smulsa, cazand de pe stanca in vale. A fost inlocuita ulterior, dupa vreo 30 de ani, cu actuala cruce metalica.

E interesant ce spune si interesanta e si privelistea din zare, cu intrarea in chei, cu satul mic, la poalele stancii, cu muntii din zare si portiunea de autostrada care duce la Cluj.

Ne luam ramas bun de la salvamontist si coboram iar in râpă, spre a urca inapoi pe creasta. El ramane acolo, in asteptarea unui grup de drumeti cu care ne intersectam pe poteca. Constatam cu regret ca desi am discutat despre asta, nu i-am luat numarul de telefon. Pacat, ar fi fost util, pentru ca omul cunostea Muntii Apuseni in detaliu.

Ne consolam cu ideea ca-l vom intalni data viitoare cand vom reveni pentru a urca pe celalat versant. Deocamdata insa, hotaram sa coboram si sa ne intoarcem prin defileu.

Coborarea de pe Dealul Sândului e lunga, frumoasa si destul de dificila. De ce? Pentru ca orice coborare de pe munte sau stanca e mereu dificila, iti solicita cu totul alte grupe de muschi decat la urcare si in special, genunchii. Daca nu stai bine cu genunchii si cu articulatiile picioarelor in general, risti sa trebuiasca sa te asezi cu picioarele tremurand si sa nu te mai poti ridica.

Coboram panta abrupta vreme indelungata pina cand dam iar de copaci, apoi de tufisuri si in sfarsit, incepem sa auzim sunetele din vale. Grupuri de turisti se indreapta dinspre sat, catre intrarea in defileu si multi dintre ei tipa pentru placerea de a-si auzi ecoul.

Ne asezam pe iarba si asteptam cu rabdare sa intre in defileu si sa ia distanta. Pare a fi un grup de elevi de scoala, veniti cu profesorii in excursie. Gata de-acum cu linistea ne-am spus, va fi destul de aglomeratie in defileu.

Ajungem si noi in la intrarea in defileu, cand ni se pare ca s-au mai rarit grupurile. E racoare aici datorita raului si umbra se inteteste pe masura ce inaintezi.

Suntem ajunsi de o familie cu copii si un frumos Golden Retriever, care a zburdat in fata si in spatele nostru, tot timpul cat am traversat defileul. Asta nu ne-a deranjat, in mod evident :) Din cand in cand, spre deliciul tuturor, se arunca cu pleoscaind in apa, apoi incepe sa inoate stropind totul in jurul lui.

Urmam cursul apei la vale, privind in jurul nostru la stancile care urca pur si simplu din apa. Peisajul este grandios! Din cand in cand, mici urcusuri, pe trepte natural sapate in stanca, apoi din nou, cale de cateva zeci de metri, drumul peste piatra slefuita de milioanele de pasi si anotimpuri care au trecut peste ele. Pe peretele de langa noi, vedem din cand in cand, marcajul cu punct rosu pe care l-am urmat si sus, pe creasta.

De cateva ori, acolo unde poteca se termina brusc, parca izbindu-se de stanca, schimbam partea de mers si trecem raul pe punti din lemn care balanseaza sub greutatea noastra. Astfel avem ocazia sa vedem cum ambele maluri sunt la fel de salbatice si de spectaculoase. Din loc in loc, unde poteca se ingusteaza si traseul devine dificil, ne agatam cu mana de cablurile fixate in stanca si astfel suntem siguri ca nu vom aluneca.

Dincolo de rau, pe stanca dreapta precum peretele, la altitudini diverse, vedem cativa alpinisti urcand spre creasta. Au dimensiuni minuscule, de-aici de jos, si daca n-ar fi hainele si castile colorate, cu greu i-am fi putut observa. Ne atrag atentia insa, grupuri de drumeti care stau cu gaturile intinse, uitandu-se in sus catre creasta si astfel, privim si noi prin lentila aparatului de fotografiat si observam temerarii agatati de stanca.

Pina la iesirea din defileu, avem ocazia sa mai vedem alpinisti fie urcand, fie la baza stancii, pregatindu-se de escalada. Intr-un astfel de loc, o familie formata din parinti si un copilas de vreo cateva luni, purtat in spate intr-un fel de rucsac, de catre tatal sau, se pregatesc de urcus. Nu putem decat sa-i admiram, dar nu uitam placutele comemorative vazute mai devreme pe stanca, care marcheaza locurile unde alpinisti foarte tineri si-au pierdut vietile.

Trecem pe langa un izvor, un firicel de apa ivit direct din stanca, unde o multime se inghesuie sa bea apa sau s-o adune in sticle. Ne facem loc cu greu printre acestia, caci poteca e foarte ingusta si alunecoasa din pricina apei si ne continuam drumul.

Iesim treptat din defileu si ne dam seama de asta vazand cum stancile pierd din inaltime si pina la urma dispar, lasand loc frunzisului des. In fata noastra nu mai avem poteca din piatra si dintr-o data ne trezim calcand pe pamant.

Intalnim iar un grup format din parinti cu un copilas in brate, totii cu casti si rucsaci de care atarna cordeline, semn ca si acestia merg la escalada.

La capatul potecii, aproape de iesire, un mic adapost din lemn, in care se afla cineva. Realizam ca aici trebuie sa platesti biletul de intrare in defileu, asa ca ne oprim si intrebam cat costa. Omul ne spune mirat ca am platit la intrare, dar noi il contrazicem, caci am intrat pe la celalalt capat, unde nu era nimeni care sa vanda bilete.

„Ei, nu-i nimic, platiti alta data”, ne spune el, binevoitor. Insistam si aflam ca pretul unui bilet e de 3 lei/ persoana si ca banii merg intr-un fond de administrare a rezervatiei naturale. In final, platim 6 lei si ne gandim c-ar bine ar fi daca cei care vand bilete in astfel de locuri, n-ar mai fi atat de „binevoitori”.

Sigur, omul o facuse cu buna intentie, dar in felul acesta cum se vor strange bani in fondul de administrare a rezervatiei? Pina la urma ce inseamna 3 lei pe care-i dam ca sa ne bucuram de locul tocmai vizitat? Pot insemna o foarte mica contributie pentru amenajarea popasului turistic si redeschiderea cabanei spre exemplu, ori pentru intretinerea marcajelor traseelor turistice sau stiu eu, pentru amplasarea de cosuri de gunoi in zona sau infiintarea unui centru de informare a vizitatorilor cu tot ce tine de el, inclusiv toalete... Exemplele pot continua, deoarece chiar daca pretul biletului e mic, sunt din ce in ce mai multi turisti care vin aici.

Am vazut multe astfel de locuri frumoase in Apuseni, dar din pacate, dincolo de frumusetea naturala a acestora, omul nu si-a adus si propria-i contributie...

Urcam cateva trepte si iata-ne reintorsi de unde am plecat, in dreptul cabanei parasite. Pe terasa din vecini, in continuare veselie si mai aglomeratie decat fusese de dimineata.

Ne asezam la o masuta cu scaune din piatra, langa terasa cu bere si ne asternem sa mancam. Poti lua mici si bere, apa si sucuri de la chioscul care aprovizioneaza terasa, dar preferam mancarea de acasa, care intotdeauna e mai buna cand o mananci afara, la aer, in natura.

Intr-un tarziu, dupa ce ne odihnim picioarele si scapam de ghete, ne urcam in masina si plecam spre casa. E deja dupa amiaza si afara sunt 32 de grade.

Urcam dealul pe drumul anevoios cu pietre, trecem pe langa multimile de oameni intinsi pe iarba sub copaci si ajungem in parcarea din varful dealului. Ne oprim aici si facem ultimele poze cu Cheile, apoi ne asternem la drum.

Astfel am incheiat o zi excelenta, in care ne-am bucurat ca exista astfel de colturi din natura, pe jumatate salbatice si ca am intalnit aici un om care cu mare dragoste de munte, ne-a povestit lucruri interesante si nestiute despre Apuseni.

Mergeti sa vedeti Cheile Turzii cand aveti ocazia, plimbati-va prin defileu sau urcati pe creste, savurati aerul proaspat si frumusetea salbatica a locului!

---

VIZUALIZĂRI: 4073 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI