Prin sălbăticia Văii Latoriţei

TIPĂREȘTE

Curge Lotru absent printr-o vale tot mai largă şi, brusc, după un cot de stâncă, ȋn avale de Valea Măceşului, ȋi sar ȋn spinare apele repezi ale amantei sale, Latoriţa. Aceasta este cel mai important afluent al său, doamna sa. Aprigă şi ȋncorsetată de o vale cu o geometrie nu tocmai armonioasă, Latoriţa se prelinge pofticioasă pe sub podul pe care aşteptam ȋn maşină, cu semnalizarea stânga pornită. Ȋi las pe cei doi ȋndrăgostiţi ȋn spate să se tăvălească prin albia cu bolovani şi pornesc spre satul Ciunget cu destinaţia finală Lacul Petrimanu.

Ȋmi aduceam aminte de un reportaj realizat de Tvr3, văzut pe Youtube, despre zona respectivă, ȋn care cabanierul, Ion Niţă cred, cu un farmec deosebit depăna poveşti ȋn faţa microfonului. Zonă atât de frumoasă ȋncât chiar Sadoveanu a vrut să scrie despre ea, dar din păcate s-a oprit ceva mai ȋncolo şi n-a mai apucat. Peisaje impresionante, stânci ameţitoare, albastru marin… toate curgeau aşa de frumos din gura dumnealui, dar poate nu chiar cu aceste cuvinte. Bătuse monedă mai mult pe nişte „baterii ȋncărcate”. Ȋn fine. Aveam totuşi 25 de kilometri ȋnainte. Dacă te grăbeşti, manevrezi volanul unei maşini puternice şi scopul drumului tău este punctul final, vei ajunge ȋn mai puţin de o oră. Dacă nu te grăbeşti, ai o maşină de clasă medie, iar scopul este atât Lacul Petrimanu, cât, mai ales, drumul până la el, atunci faci mai mult de o oră.

După doar câţiva kilometri ajungi ȋn satul Ciunget, ale cărui case sunt risipite pe dreapta drumului. Cam plicticos, ȋnsă doar la suprafaţă, pentru că, oricine ştie, ȋn subteran sunt chestii de te trec fiorii. Acolo este un punct nevralgic al amenajării hidroenergetice Lotru. Sub clădirea cea rotundă de tip ozn, la peste 100 de metri adâncime sub strada pe care goneşti, se află o ditamai excavaţie plină de turbine. La ȋnceputul anilor ’70 a fost pusă ȋn funcţiune. Din lacul Vidra apele „cad” ȋn cap printr-o galerie taman acolo ca să joace megawaţii la reţea, deasupra. Nici nu te dezmeticeşti bine din evlavia care te cuprinde ȋn faţa grandioasei construcţii că dai cu nasul de cheile Latoriţei. Prima porţiune.

Ca prin farmec versanţii sar ȋn sus la 500 de metri diferenţă de nivel, iar valea parcă vrea să te strângă de gât cu cei 20 de metri lăţime ai ei. Maşina ȋncepe să se bălăngăne şi trebuie să schimbi a doua dacă nu vrei să ai doar caroseria la ȋntoarcere. Drumul se strică brusc, iar după ce o bucată de drum asfaltul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu tine, nu durează mult şi se ascunde de-a binelea. Strada decade pe neaşteptate la rangul de drum forestier pe care doar anumite maşini merg cu a treia. Unde mai pui că ȋncepuse să plouă. Prin mijlocirea parbrizului aburit am reuşit să văd cuverturi mari de molidişuri pe ambii versanţi ai văii. Stânci necioplite se aplecau fără delicateţe deasupra drumului ȋngust. Uneori câte o piatră colţuroasă de 100 de kilograme ȋţi răsărea ȋn faţă şi trebuia s-o ocoleşti cu grijă. Temperatura cobora treptat, ploua. Drumul era numai bălţi. Rău a fost că nu-ţi dădea seama cât de adânci sunt gropile. Pe unele porţiuni ieşeau sâmburi ascuţiţi de piatră din pământ. Undeva avusese loc o mare alunecare de roci venind din dreapta, peste care un utilaj probabil că a nivelat „noul” drum. Albia era atât de aproape că o atingeai cu mâna.

Tot priveam termometrul de la bord. Dacă la Brezoi, ȋn urmă cu o oră şi ceva fusese soare şi arătase peste 20 de grade, aici aproape de lacul Petrimanu arăta 10. Se făcuse de-a dreptul frig, ziceai că-i toamnă. Problema era că tropăitul picăturilor de ploaie ȋn parbriz cam „bătea” tocmai la vezici. Dar unde să opreşti, dreapta pereţi verticali din susul cărora te putea plesni la numele tatălui o piatră sau grohotişuri fără buruieni mari, la stânga malul abrupt şi alunecos al râului. Dar am ȋmbărbătat pasagerii cu perspectiva binefăcătoare a cabanei Tudor Petrimanu, care se cam lăsa aşteptată. Ca să-mi iau gândul mi-am imaginat poveşti de altădată, ziceam că nu mai plouă şi reuşeam să văd prin parbriz culmi d’alde Târnovu, Fratoşteanu, Turcinu. Cum la stâne atacau urşii, iar ciobanii făcuseră hârtie la stăpânire şi trimiseseră delegaţie la Bucureşti ca să vină vânători. Vedeai leşuri de oi cu beregata sfârtecată, câini ciobăneşti care fugeau cu coada ȋntre picioare, ciobani bătrâni care nu mai puteau pune geană pe geană. Şi vine o ceată de vânători, toţi unul şi unul, cu pene de fazan la pălărie, cu cartuşiere la piept, cu puşti sticlind ȋn soare. Şi ciobanii făceau pe hăitaşii pe vreo culme din zonă, poate din munţii Căpăţânii sau Parâng sau Latoriţei. Urlau, dădeau cu bâta ȋn copaci, ȋn pietre, câinii scheunau, urşii se zvârcoleau prin ascunzişuri gata să iasa afară. Şi sta vânătorul cu arma la ochi când apare din spatele zmeurişului o dihanie cât vita şi ȋncepe să-i fie frică, strâge patul armei, picioarele ȋi tremură, atât de frică ȋncât … Nu mi-a plăcut deznodământul poveştii.

Picăturile băteau la parbriz mai abitir. Barajul Petrimanu era pe dreapta, dar am forjat ȋnainte. Pe stânga apare ȋn sfârşit cabana, cel puţin aşa mi se părea. Opresc, cercetez mai bine prin parbrizul aburit, dar nu se vedea nicio mişcare. Era o construcţie probabil legată de amenajarea hidroenergetică. Mai merg puţin şi ajung ȋntr-adevăr la cabana Tudor Petrimanu. Am oprit ȋn dreptul primei clădiri, am ieşit cu umbrela ducându-mă la cea de-a doua clădire, unde se vedea cineva. Am mângâiat din ochi un foişor văzut acolo ȋn curte, acoperit ȋn părţi, unde mă gândeam că o să mâncăm ce ne adusesem pentru masa de prânz. Ȋnveşmântat ȋn stropi de ploaie pentru că, la repezeală, nimerisem umbrela copilului, una mică, intru ȋn curte şi sunt bucuros că dau cu ochii chiar de domnul cabanier care arăta ȋntocmai cum ȋl văzusem ȋn reportaj pe internet.

¬ Bună ziua. Putem să stăm şi noi puţin aici, o juma de oră? zic arătând foişorul acela. Proprietarul se scarpină ȋn cap ca Gherasim pe puntea „Speranţei” ȋnainte să spună ceva.

¬ Aveţi rezervare, vă cazaţi? ȋntreabă.

¬ Nu, am venit doar aşa până aici. Putem să ne ducem şi noi puţin până la toaletă? spun şi arăt cu mâna cabana.

¬ Vreţi să comandaţi ceva? spune. Eram atât de prins cu găsirea unei „toalete” pentru ceilalţi pasageri, că la mine nu era problemă de locaţie, ȋncât n-am prins sensul vorbelor lui decât după aceea. Câti sunteţi? ȋntreabă.

¬ Păi eu cu soţia, mama şi copilul.

¬ Uitaţi, acolo e! arată cu mâna cealaltă parte a drumului. Mă uit ȋntr-acolo şi nu văd absolut nimic, ȋn ciuda ochiului de criminalist. Era doar drumul care ȋnainta şi conifere unul lângă celălalt.

¬ Cum adică acolo?

¬ E o toaletă acolo, sunt nişte trepte, e amenajată, tot, are apă.

Nu ştiam dacă nea Niţă cabanierul sau cum l-o fi chemând ȋşi bate joc de mine sau nu. Ploua şi nu aveam chef de glume. Am intrat ȋn jocul lui şi am mers ȋnainte spre nicăieri. După vreo douăzeci de paşi am văzut, ȋntr-adevăr, un acoperiş de gheretă aflat la ȋnălţimea drumului, până la care erau vreo zece „trepte”. M-am ȋntors supărat, fără să-l mai privesc, şi m-am dus la maşină, umilit şi ruşinat. Am dat să deschid ortiera gândindu-mă cum să-i spun soţiei şi mamei că trebuie să se ducă ȋn cocina aia. Tocmai când ȋmi descleştam dinţii să le dau vestea, cabanierul strigă la mine de la el din curte, de la 20 de metri, mă mir cum de l-am auzit prin şiroaiele de ploaie.

¬ Doamnele pot să se ducă colo sus, spune şi arată partea dinspre drum a cabanei.

După ce am tras maşina ȋn faţa porţilor celei de-a doua cabane, fetele au urcat ȋnăuntru, iute sub umbrele, iar eu cu juniorul am mers mai ȋn faţă lângă oribilul veceu dintre brazi. Cu umbrela cea mică a copilului deasupra capului, fără să ştiu cum o nimerisem iar pe aceea, am coborât cu grijă prin şiroaiele de ploaie, numai ca să cercetez şi ca să am ce povesti mai târziu. Pe scurt era un veceu dezgustător cu o gaură asemenănătoare cu cele de prin autogările vechi. Era ȋntr-adevăr o chiuvetă ca vai de ea deasupra căreia spânzura o ţeavă de polipropilenă venind de niciunde, erau şi ceva muşte bezmetice, dar bâzâitul lor nu se auzea. De sub podeaua suspendată era un ogaş care ducea drept spre apă, totuşi era ceva distanţă până acolo. Singurul lucru bun a fost că, timp de câteva secunde, mi-am odihnit ochii pe albastrul marin al lacului Petrimanu, raiul păstrăvilor, care se ȋntrezărea printre brazi. N-am mai stat prin preajmă, ne-am oprit ȋn capul barajului unde am servit masa chinuiţi ȋn maşină, am pozat locul şi am pornit ȋnapoi. La un kilometru ȋn avale am observat cascada Apa Spânzurată, care, ȋn mod bizar, nu avea apă. Desigur, ploaia s-a oprit ȋn scurt timp. Când am ajuns la Gura Latoriţei aproape că se risipiseră norii de furtună.

---

VIZUALIZĂRI: 1167 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI