AmFostAcolo, la cetatea din legende

TIPĂREȘTE

INTRODUCERE

Câţi oare nu aţi auzit de tragicul destin al domniţei Ruxandra - fiica domnitorului Vasile Lupu, câţi nu aţi auzit de legenda conform căreia mama domnitorului Ştefan cel Mare îşi trimite fiul rănit în luptă înapoi pe câmpul de bătălie pentru a muri pentru ţară, ori câţi nu aţi auzit de cei nouăsprezece viteji plăieşi ce au ţinut piept întregii oştiri poloneze condusă de Sobieski? Că una poate e mai mult, celelalte mai puţin adevărate, toate aceste povestiri au totuşi ceva în comun: o cetate.

După vremuri îndelungate şi de mult apuse în care zidurile de piatră au protejat viaţa ori au oferit moartea, au rezumat cu frumuseţea dar şi cu ura, cu bunăstarea dar şi cu declinul, peste ”cenuşiul rece” s-a aşternut liniştea şi uitarea, doar negura timpului lăsând urme adânci asupra măreţei construcţii ce cândva fusese una dintre cele mai renumite cetaţi ale Moldovei.

Anii au trecut şi a venit vremea când această cetate a revenit la viaţă renăscând parcă din propria cenuşă, de această dată nu pentru a-i mai proteja pe cei adăpostiţi între ziduri ci pentru a proteja o parte din istoria unui neam cu un trecut zbuciumat de nenumăratele bătălii duse pentru apărarea pământurilor strămoşeşti.

CUPRINS

Scurt istoric (informaţii extrase din pliante şi panouri informative)

Despre originile cetăţii, de-a lungul timpului au existat mai multe ipoteze însă în urma efectuării cercetărilor arheologice s-a stabilit că fortificaţia ar fi fost construită în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391). De altfel, prima atestare documentară datează din anul 1395 fiind vorba despre un act de cancelarie emis înaintea bătăliei de la Hindău de către Sigismund de Luxemburg – regele Ungariei, aflat la acea vreme într-o campanie militară de cucerire a teritoriilor din Moldova.

Cetatea şi-a cunoscut perioada de glorie în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), acesta fiind şi cel care a dispus întărirea capacităţii de apărare prin supraînălţarea vechilor ziduri, construirea celor patru bastioane şi a zidului ce au format curtea exterioară, săparea pe partea de nord şi nord-est a unui şanţ mai adânc şi mai larg decât cel deja existent, plus realizarea podului de acces în formă de arc, toate aceste lucrări fiind executate în perioada dintre bătălia de la Podul Înalt (ianuarie 1475) şi cea de la Valea Albă (iulie 1976).

Odată cu dominaţia otomană, cetatea şi-a pierdut din importanţă fiind parţial distrusă în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568). A urmat mai întâi refacerea din prima domnie a lui Ieremia Movilă (1595-1600), deschiderea porţilor la 1600 în faţa oştilor conduse de Mihai Viteazul, după care fortificaţia a trecut prin mai multe distrugeri şi refaceri succesive. După ce în 1646 a fost reparată şi transformată de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) în mănăstire, după distrugerea parţială din 1675 în vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), după asedierea din anul 1691 de către oastea poloneză condusă de către regele Ioan Sobieski, în anul 1717, din ordinul lui Mihai Racoviţă (1716-1726), cetatea a suferit o ultimă distrugere, pierzându-şi definitiv importanţa militară şi fiind lăsată în paragină.

Chiar dacă de-a lungul vremii s-a mai încercat protejarea a ceea ce mai rămăsese din măreaţa construcţie, de abia în perioada 1968-1972 au fost efectuate primele lucrări de reconsolidare a zidurilor rămase. Punctul de cotitură l-a constituit însă anul 2007, atunci când a fost demarat un amplu proiect ce a vizat atât reconstrucţia şi reamenajarea integrală a cetaţii cât şi efectuarea unor lucrări adiacente, printre care modernizarea aleii de acces, amenajarea unor parcări, montarea unor sisteme de iluminat, etc... Doi ani mai târziu lucrările au fost finalizate astfel că din data de 4 iulie 2009 cetatea Neamţ şi-a redeschis porţile, recăpătându-şi măreţia şi faima de odinioară, de această dată însă nu ca obiectiv politico-militar ci ca monument istoric şi obiectiv turistic.

Localizare

Cetatea este amplasată pe colina denumită Culmea Pleşului, în extremitatea de nord-vest a oraşului Târgu-Neamţ. Adresa oficială a obiectivului este: Aleea Cetăţii nr. 1 iar coordonatele GPS după care se poate identifica locaţia sunt: 47.214447 / 26.343393 – atenţie însă, aceste cifre sunt doar pentru localizarea pe hartă, nu şi pentru a vă facilita accesul cu maşina, folosind un aparat GPS (acelea le voi menţiona mai jos).

Acces

Despre cum se ajunge în zona nord-vestică a oraşului mi-e greu să explic în detaliu şi nici nu cred că are rost – cu siguranţă, fiind vorba despre un obiectiv turistic atât de bine cunoscut, fiecare se va descurca la faţa locului, fie ajutat de indicatoare, fie de localnici. Iar pentru cei care folosesc un aparat GPS, coordonatele ce le pot folosi sunt următoarele: 47.210752 / 26.345196. Trebuie menţionat că în principiu accesul cu maşina se face doar până la baza colinei pe care este amplasată cetatea. Zic „în principiu” deoarece există drum până sus, ba chiar mai mult, chiar la baza zidului estic există şi o mică parcare amenajată însă nu v-aş putea spune dacă şi în ce condiţii este permis accesul cu maşina până în acea zonă.

Referitor la parcarea maşinii, deşi există şi câteva spaţii mai mici, fie pe lângă unităţile de cazare sau restaurante, fie chiar în locul de unde începe aleea ce urcă la cetate, personal vă recomand ”parcarea mare”, aflată pe strada Stadionului – de altfel, şi coordonatele mai sus menţionate o să vă ghideze exact la această parcare principală ce deserveşte obiectivul turistic.

De la baza colinei până la cetate, accesul este facilitat de o alee lungă de aproximativ jumătate de kilometru. Aceasta şerpuieşte în mici serpentine prin pădure, unele porţiuni fiind destul de înclinate şi totodată solicitante fizic pentru cei neobişnuiţi cu efortul. Totuşi, drumul nu este atât de greu de străbătut iar pe parcursul său există şi posibilitatea de a face mici pauze, în special pentru a ne îmbogăţi informaţiile de cultură generală, asta datorită faptului că de-a lungul aleii, din loc în loc există amplasate panouri informative. Astfel avem ocazia de a afla printre altele, informaţii despre Parcul Naţional Vânători – Neamţ, despre animalele şi păsările ce trăiesc în pădurile din împrejurimi, despre plantele şi arborii ce formează vegetaţia şi nu în ultimul rând, despre literatură, mai exact despre scriitorii ce de-a lungul timpului au aşternut pe hârtie rânduri întregi dedicate acestei zone cu frumuseţile sale.

Chiar înainte de a ajunge la capătul aleii, se găseşte un ultim panou de informare turistică, care spre deosebire de toate celelalte, este informatizat. Acest panou prezintă o harta complexă a Parcului Naţional Vânători – Neamţ, alăturată unui monitor cu ecran tactil, cu ajutorul căruia se pot căuta informaţii despre parcul naţional şi diverse puncte de interes turistic, acestea din urmă fiind în acelaşi timp semnalizate şi pe hartă prin leduri colorate, astfel: „culoare albă pentru punctele de observaţie, rezervaţii, puncte de belvedere, zone cu biodiversitate ridicată; culoare galbenă pentru puncte fixe (hoteluri, pensiuni, mănăstiri, centre sociale, etc.); culoare albastră pentru trasee turistice şi benzinării” – extras din instrucţiunile de folosire.

Program de vizitare

În prezent, programul de vizitare afişat pe saitul oficial al acestui obiectiv turistic este următorul - Luni: închis; de marţi până duminică: program de vară (aprilie-septembrie) - orele 10.00-18.00, program de iarnă (octombrie-martie) – orele 09.00-17.00. Probabil o fi cel real însă personal, înainte de mă îndrepta către această destinaţie, aş contacta telefonic reprezentanţii obiectivului pentru o eventuală confirmare a acestui program şi aş proceda astfel după ce la vremea vizitei noastre am constatat că exista o mică neconcordanţă între informaţiile oficiale şi cele reale, în sensul în care conform saitului oficial al cetăţii, aceasta era deschisă vizitatorilor de marţi până duminică între orele 10.00 – 18.00 (programul de vară) iar la faţa locului era menţionat că cetatea este defapt deschisă zilnic între orele 09.00 şi 18.00 (vezi şi imaginea P01).

Tarife

Referitor la acest aspect, ca o părere personală, îmi permit să afirm că în raport cu ceea ce se oferă vizitatorului şi în comparaţie cu alte obiective turistice, preţul biletelor de intrare este cât se poate de acceptabil, ca să nu zic destul de mic. Astfel, pentru adulţi biletul costa 5 lei iar pentru preşcolari, elevi şi studenţi 3 lei. Cei care doreau să facă fotografii în interiorul cetăţii ar fi trebuit să achite o taxă de 10 lei – am folosit această esprimare („ar fi trebuit”) deoarece din câte am înţeles şi observat, la sfârşit de săptămână, când afluenţa turistică era ridicată, se cam trecea cu vederea plata acestei taxe.

Că tot vorbim de costuri, cei care doreau să plece de la cetate cu un suvenir aveau de scos din buzunar de la câţiva până la câteva zeci de lei, având de ales între magneţi, ilustrate, pliante, cărţi ori reproduceri ale unor obiecte medievale (în special arme). O parte dintre acestea se puteau achiziţiona de la comercianţi, din micul bazar amenajat în zona de unde începe aleea de acces către cetate, altele se puteau găsi la casa de bilete a cetăţii.

Tur de vizitare

Ca de obicei, am să încerc să fac şi o descriere sumară a ceea ce înseamnă vizitarea acestei cetăţi. Înainte de toate însă, ţin să precizez că acest obiectiv turistic ar putea fi structurat în trei părţi şi anume podul de acces, curtea exterioară (implicit fortificaţiile ce o formează) şi fortul muşatin (principala formaţiune a obiectivului sau mai bine zis, cetatea propriu-zisă).

Practic, turul începe deja înainte de a intra în cetate, mai exact de lângă casa de bilete, acolo unde se intră pe podul de acces ce face legătura cu poarta principală. Intrarea pe pod este prevăzută cu un sistem de turnicheţi. Podul a fost realizat în vremea lui Ştefan cel Mare, are formă de arc şi este suspendat pe unsprezece piloni de piatră, ce au înălţimi variate. Atunci când a fost construit, între ultimul pilon şi zidul cetăţii exista o parte mobilă care acţionată de scripeţi, se putea ridica la nevoie. Odată cu renovarea cetaţii, s-a renunţat la acel segment mobil astfel că în prezent întreg podul este fix.

După traversarea pasarelei am intrat în curtea exterioară, formată şi încadrată de cele patru bastioane şi zidurile de legătură, toate acestea de asemenea ridicate din ordinul domnitorului Ştefan cel Mare, pentru creşterea capacităţii de apărare a vechii fortificaţii muşatine. Imediat cum am păşit în această curte am şi făcut o primă oprire, pentru a vedea ceea ce cândva constituia „Capcana cu trapă”. Binenţeles că în ziua de azi nu a rămas decât o groapă suficient de adâncă şi bine securizată cu gratii - astfel încât să fie evitate eventuale accidente, care pe lângă faptul că este menită să arate ce însemna o „cursă de şobolani”, mai are un scop şi anume acela de a colecta bani. Să îmi fie cu iertare dar eu unul nu am înţeles nicicum acest obicei cu aruncatul banilor în fântâni, gropi sau... habar nu am ce alte astfel de locuri. Da, ştiu, am auzit explicaţii, cum că „Aşa se face”, că „Pentru noroc”, că „Pentru îndeplinirea dorinţelor” şi lista poate continua, însă pe mine nu că nu m-au convins absolut deloc, ba chiar le consider nişte banalităţi fără logică. În fine, fiecare are convingerile sale aşa că să lăsăm deoparte această temă şi să continuăm povestea.

După ce am văzut trapa-capcană, ne-am îndreptat către „Intrarea Pricipală în Timpul lui Ştefan cel Mare (Sec. XV)”, deasupra căreia la exterior străjuieşte o veche stemă a Moldovei. Înainte însă de a păşi pe podeţul ce facilitează accesul în curtea interioară, am mai făcut un scurt popas pentru a citi cele scrise pe panourile informative amplasate chiar lângă poartă, acestea prezentând un scurt istoric al obiectivului vizitat – de menţionat că în afară de limba română, textul este scris în limba engleză şi limba franceză. Şi încă ceva: binenţeles că deşi eram nerăbdatori să intrăm în cetate, nu ne-am putut stăpâni curiozitatea şi am aruncat o privire şi peste zidurile bastionului, admirând de la înălţime împrejurimile.

Odată trecuţi prin tunelul ce traversează zidul gros de piatră, am ajuns în curtea interioară a cetăţii sau mai bine zis, în interiorul fortului muşatin. După ce am trecut de poartă, impresionat fiind de ceea ce vedeam, încă din prima clipă m-a încercat un sentiment de bucurie şi de mulţumire că cetatea fusese renovată şi arăta atât de frumos. Totodată, ca de obicei când mă aflu în astfel de locuri, m-a cuprins şi un fior încercând să îmi imaginez câte şi mai câte atrocitaţi s-au întâmplat aici de-a lungul secolelor, câţi viteji şi-au dat ultima suflare vărsându-şi sângele pe zidurile cenuşii ce se înălţau în jurul nostru. Greu de imaginat; am oftat şi am mers mai departe!

Revenind la curtea interioară, chiar ne-a plăcut cum a fost amenajată şi cum arată: gazon, alei pavate cu piatră, plus atracţia principală şi anume „Fântâna”. Despre aceasta nu ne sunt oferite prea multe informaţii, aflând doar că a fost menţionată într-un jurnal întocmit în 1691 de către unul din secretarii regelui polonez Ian Sobieski, repectiv în Cronica Anonimă a Ţării Moldovei – unde se face referire la baricadarea în cetatea a austriecilor în anul 1717, şi că a fost investigată parţial în timpul primelor lucrări de restaurare. Şi încă ceva: aş vrea să vă fac o dezvăluire dar parcă ceva mă reţine să vă spun... ce am văzut în fântână!:)

După plimbarea prin curte, a venit rândul să vizităm şi expoziţia interioară. În total, muzeul este alcătuit din douăzeci şi unu de spaţii expoziţionale, dispuse pe trei din cele patru laturi ale fortului muşatin, respectiv pe cea de vest, cea de sud şi cea de est. Chiar dacă sălile sunt numerotate, practic această numerotare are doar un caracter orientativ neexistând un circuit de vizitare impus, fiecare vizitator putând decide în ce ordine şi de câte ori le vizitează sau cât timp alocă fiecăreia. Ar mai fi de menţionat că (cel puţin, la data vizitei noastre) nu toate sălile erau deschise publicului, din totalul de încăperi, paisprezece fiind deschise, două închise şi alte cinci (una dintre acestea doar temporar) având un regim semi-deschis, în sensul în care se puteau vedea însă fără a se permite accesul în interior, printre motive fiind acela al spaţiului destul de restrâns dar mai ales cel al protejării obiectelor expuse. În continuare, rând pe rând în ordinea numerotării oficiale, o să vă spun câte ceva despre fiecare sală, date care împreună cu imaginile ataşate, poate vor ajuta să vă faceţi o idee despre ceea ce înseamnă în prezent acest obiectiv turistic.

Prima încăpere în care am intrat a fost „Turnul de Nord-Vest”. Deşi din câte am înţeles de la un angajat al muzeului, turnul este amenajat integral (nu doar la primul nivel), ba chiar există şi o terasă la limita superioară a zidului de vest, accesul pe scările turnului este interzis din motive de siguranţă, astfel că publicul are ocazia să vadă doar sala de la intrare, mai exact o cameră unde sunt amplasate panouri informative - textele şi imaginile prezentând câteva informaţii despre obiectivul vizitat, şi care face trecerea către sala cu numărul doi.

„Sala de Sfat şi Judecată” este una dintre cele mai mari încăperi ale cetăţii. Pe lângă panourile informative amplasate pe pereţii sălii şi care prezintă în cuvinte şi imagini istoricul cetăţii, aici mai putem admira şi alte exponate, cum ar fi steagurile moldoveneşti agăţate deasupra ferestrelor bolţite, sau diverse alte obiecte expuse în vitrine - într-una dintre acestea sunt câteva documente, steme, vase de lut, ghiulele de piatră şi vârfuri de suliţă, o alta ne prezintă patru arme medievale (o secure, o spadă, un buzdugan şi un bici de luptă) iar cea de-a treia protejează poate cel mai atractiv exponat al încăperii – o armură în mărime naturală. Centrul sălii este dominat de o masivă masă din lemn, înconjurată de douăzeci şi patru de scaune. Un aspect negativ (zic eu) al acesui spaţiu expoziţional l-a constituit prezenţa unui proiector şi a unui ecran, acestea potrivindu-se ca „nuca în perete” la decorul din jur – totuşi existenţa acestora m-a lăsat să deduc însă că sala probabil este folosită şi în prezent, pentru diverse dezbateri, prezentări, etc.

Vizita a continuat cu „Sala de Trecere”, o încăpere de dimensiuni reduse, unde atenţia ne-a fost atrasă de vitrina ce prezintă straiele unui oştean răzeş. Camera are un nume reprezentativ, făcând legătura cu „Iatacul”, sală unde nu sunt prezente alte exponate ci doar panouri informative, de unde aflăm câte ceva despre dregătorii cetăţii. Tot din Iatac putem vedea şi „Camera de Taină”, o cămăruţă aflată în Turnul de Sud-Vest al cetăţii, încăpere amenajată astfel încât să-şi prezinte scopul – o veche sobă de teracotă, o masă, scaune şi câteva persoane (binenţeles manechine) aflate la un pahar (a se citi „cană”) de vorbă (şi nu numai:) ), au menirea de a ne transpune parcă în vremuri trecute, atunci când aici aveau loc întâlniri şi discuţii neaccesibile oricărui muritor de rând. Şi încă un amănunt: am precizat că această cameră se poate vedea din Iatac deoarece este una din cele cu regim semi-deschis, accesul în interior fiind interziz – uşa este blocată cu gratii de fier.

După ce am văzut şi Camera de Taină, am făcut cale întoarsă şi după ce am străbătut în sens invers succesiunea de camere aflate pe latura vestică a cetăţii, am revenit în curte însă doar pentru câteva momente, timp în care ne-am îndreptat spre o altă uşă ce avea să ne deschidă calea către „Sala Armelor”, aflată la demisol, la un nivel inferior celui pe care tocmai îl părăsiserăm – practic, sala se află sub cele deja vizitate. Şi această încăpere este destul de mare iar aici, pe lângă panouri informative (normal că textele şi imaginile prezentate au legătură cu specificul sălii) putem vedea şi arme, unele expuse în cele două vitrine de pe pereţii laterali ai încăperii – în fiecare vitrină sunt trei spade şi un scut, altele într-o (hai să-i zicem) dioramă, ce prezintă câţiva soldaţi din Oastea Mică. Trebuie să recunosc faptul că deşi mi-a plăcut expoziţia, parcă totuşi mi-aş fi dorit ca numărul exponatelor să fie mai mare; dar... e bine şi aşa.

Reveniţi în curte, am urcat treptele ce ne-au dus pe „Terasa de Sud”, de unde se poate admira în voie oraşul Târgu-Neamţ şi nu numai. Poate ar mai fi de menţionat că ne putem bucura de acea privelişte superbă datorită faptului că a existat strălucita idee ca în timpul lucrărilor de restaurare a cetăţii, zidul de sud să nu fie reconstruit în întregime.

După scurta pauză de pe terasă, turul a continuat cu vizitarea camerelor amplasate pe latura estică a fortului muşatin, mai exact cele de la etaj (aproximativ la acelaşi nivel cu terasa). De menţionat că sălile de pe această latură a cetăţii sunt împărţite pe două (sau chiar trei) nivele – defapt în total sunt patru însă la cel inferior (la demisol) nu există decât o sală (de aceea am făcut referire la „chiar trei”) iar cel superior nu este accesibil publicului.

Respectând numerotarea oficială, următorul spaţiu inclus în circuitul de vizitare ar fi „Neagra Temniţă”, amplasată în Turnul de Sud-Est. Din motive de conservare, temniţa (şi turnul) nu este însă deschisă publicului iar despre aceasta aflăm câteva informaţii doar după ce intrăm în următoarea încăpere, denumită simplu „Cameră... Plăieşi!”. Aici putem vedea, acoperită de gratii, o mică deschizătură în podea şi o foarte mică parte din temniţă (fiind vorba despre o groapă, presupun că ştiţi deja ce era înăuntru:) ), despre care aflăm că în trecut îi găzduia pe „trădătorii, criminalii, diverşii infractori periculoşi”, care nu erau executaţi dar care aveau să-şi găsească sfârşitul „prin înfometare, frig şi întuneric”. Totodată aflăm că în prezent, în încăperile temniţei există „rămăşiţele pământeşti ale câtorva zeci de anonimi din evul mediu, care s-au descoperit pe aceste locuri cu prilejul cercetărilor arheologice”. Revenind la sala cu numărul 8 adică cea în care ne aflam, aici exista o expoziţie foto-documentară ce ne-a oferit ocazia să vedem cum arăta cetatea înainte de refacere dar şi multe imagini surprinse în timpul lucrărilor de restaurare.

Camera care urmează este „Spaţiu de locuit” iar la vremea vizitei noastre se afla în curs de amenajare. Nu ştiu sigur dar din câte am înţeles de la faţa locului, această sală este folosită pentru prezentarea unor expoziţii temporare, astfel că există perioade când este închisă.

Sala cu numărul 10 găzduieşte „Paraclisul Sf. Nicolae”. În principiu, interiorul este unul tipic unui paraclis, poate însă ar fi de remarcat contrastul între roşul predominant al catapetesmei şi cenuşiul pereţilor de piatră, cele două vitrine unde sunt expuse câteva obiecte şi cărţi bisericeşti, şi nu în ultimul rând, stema Moldovei ce este încrustată pe scaunele de pe lateralele sălii.

Următoarea încăpere este tot un „Spaţiu de Locuit” dar care arată mai degrabă ca un balcon suspendat deasupra camerei de la nivelul inferior – care de altfel este una cu regim semi-deschis. Mai exact, este vorba despre „Camera Pârcălabului”, care deşi este amplasată la nivelul curţii, uşa de acces este blocată astfel camera putându-se vedea doar de la nivelul superior. Ce am văzut acolo? O imagine cu domnitorul Ştefan cel Mare, un steag modovenesc, câteva arme, o masă şi un scaun, toate acestea împreună cu două manechine refăcând imaginea unei întâlniri între conducătorul cetăţii şi unul dintre supuşii lui. Revenind la etaj, din locul unde ne aflam am traverat un scurt hol. De menţionat că de aici exista şi o cale de acces către etajul superior, unde se găseşte „Camera Domniţelor”, intrarea era însă blocată – probabil aşa era şi pe vremuri, la domniţe având trecere doar Ştefan, un renumit expert în „domeniul” ăsta:).

Holul ne-a condus către următoarea cameră, aflată în „Turnul de Nord-Est”. La fel ca în cazul celui de nord-vest, se poate vedea doar sala de la nivelul curent, accesul către cele superioare fiind blocat. După ce am văzut şi această încăpere unde textele şi imaginile de pe panourile informative sunt dedicate episodului „Sobieski şi românii”, am făcut cale întoarsă căre Terasa de Sud, de unde am coborât la nivelul curţii urmând a vizita „Spaţii pentru provizii (azi Lapidarium)”, o succesiune de trei săli aflate la demisol, chiar sub terasă. Aici, pe lângă fragmente de piatră, există şi o expoziţie foto-documentară ce prezintă oraşele dar mai ales fortificaţiile Moldovei: Cetatea de Scaun de la Suceava, Cetatea Albă, Cetatea Nouă a Romanului, Cetaţile Hotin, Orhei, Chilia, Tighina, Soroca, etc.

Am revenit în curte şi am trecut, pentru o ultimă „rundă”, din nou pe latura estică, acolo unde la nivelul curţii prima încăpere găzduieşte „Bucătăria”. Ne-a impresionat soba cu patul de lângă ea, masa cu scaunele, vasele şi alte obiecte specifice spaţiilor de gătit, deşi toate le-am admirat din uşă deoarece şi bucătăria este o cameră cu regim semi-deschis, la fel ca şi următoarea încăpere de altfel, mai exact „Camera de Provizii”, dotată ca „la carte” cu diverse butoaie, putini, buchete de plante uscate şi alte obiecte ce se regăsesc într-un astfel de loc.

Următoarea sală este „Monetăria”, amenajată probabil „în amintirea” celei clandestine care a funcţionat cândva în cetate. Aici, printre altele ne sunt prezentate în texte şi imagini informaţii despre unelte, materiale folosite şi tehnica de realizare a monedelor. Pe lângă cele două vitrine unde sunt expuse vase înscripţionate şi monede, mai există încă două încastrate în pereţii laterali, unde sunt prezentate replicile unor diverse monede medievale din aur Din păcate, sticla acestor ultime două vitrine era foarte aburită şi prin ea nu se putea vedea prea bine.

Ultima sală vizitată a fost „Închisoarea”, aflată tot pe latura de est dar la demisol. Imediat cum am coborât am zărit mai întâi (agăţate de perete) cheile lacătelor, apoi gratiile ce delimitau răul de bine. În spatele lor, manechine înlănţuite, cu trupuri însângerate, lanţuri, şobolani şi alte cele ce completează „decorul” încearcă să reproducă imaginea unei vechi închisori şi condiţiile extrem de vitrege la care erau supuşi cei închişi. Nu este o imagine prea plăcută dar sugestivă. Odată văzută şi această sală, vizitarea spaţiilor interioare era încheiată.

Reveniţi în curtea interioară, ne-am îndreptat către ieşire însă pentru a ajunge în curtea exterioară, de această dată nu am mai trecut prin aceeaşi poartă folosită la intrare ci am preferat „Intrarea din Timpul lui Petru I Muşat”, poartă amplasată pe latura nordică a fortului muşatin.

Şi cu asta, turul nostru de vizitare a luat sfârşit aşa că... putem să o luăm de la capăt?;) Sau măcar să recapitulăm?:P Acum că mă uit în urmă, încep să-mi dau seama de ce aveam impresia că parcă nu mai răzbesc cu scrisul la articolul ăsta. Nici prin cap nu-mi trecea la început, că o să ajung să scriu atâtea rânduri. Nu mai lungesc povestea şi trec mai departe la...

ÎNCHEIERE

Până să ajung la faţa locului îmi doream foarte mult să văd această cetate. Acum, după ce am vizitat-o, îmi doresc la fel de mult să o revăd. Chiar merită, chiar este un obiectiv turistic ce nu trebuie ocolit, de aceea vă recomand că în cazul în care sunteţi (şi poate doar numai) în trecere prin oraşul Târgu-Neamţ, să nu rataţi o vizită la cetate. Iar dacă nu aveţi drum prin zonă, vă sfătuiesc să faceţi totuşi cumva să ajungeţi măcar o dată în aceste locuri care merită să se regăsească în lista destinaţiilor turistice ale fiecăruia dintre noi.

Toate cele bune şi pe curând!

---

VIZUALIZĂRI: 3582 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI