GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Insula Ioaninei (sau despre cum ne-am luat doctoratul în „Ali Pașa”)
Când a scris despre ea, prietena noastră Carmen Ion i-a spus insula fără nume. Pentru că așa e, chiar nu are nume, ceea ce e greu de imaginat din partea grecilor, care se pricep ca nimeni alții să atribuie o poveste fiecărei pietre. Unii îi zic Nissi, dar nici ăsta nu e tocmai un nume, căci nissi înseamnă tocmai insulă în grecește, sau mai degrabă insuliță. La fața locului, în Ioanina, am întâlnit peste tot denumirea de Insula Ioaninei, pur și simplu: locul de îmbarcare către Insula Ioaninei, Muzeul lui Ali Pașa de pe Insula Ioaninei, vechile mânăstiri din Insula Ioaninei...
Tati ar fi sărit - cât pe ce! - într-un vaporaș chiar în după-amiaza în care am ajuns, dar l-am tras înapoi de mânecă: las' că mergem mâine, e prea târziu acum, să nu găsim închise toate cele...
A doua zi dimineață, vizităm obiectivele din cetate, predăm apoi camera la Kastro Guesthouse și ne facem socoteala că am putea întârzia plecarea cu vreo 2 ore, cât să explorăm un pic și insulița. Locul de îmbarcare e destul de aproape și vaporașele pornesc tot la fiecare 30 de minute. Ne îmbarcăm primii, așa că putem să ne alegem locurile, eu pe dreapta, Tati pe stânga, să nu ratăm nimic din peisajul înconjurător. Vasul se umple numaidecât cu un grup numeros de adolescenți, care se vor dovedi pe timpul traversării mult mai preocupați de gadget-urile personale decât de ambientul extern! ;)
Biletul costă 2 euro de persoană și până la insuliță nu facem mai mult de 10-15 minute. Micul port ne întâmpină cu o tavernă, o cafenea și un magazin de suveniruri. A! și cu o inscripție turistică bilingvă (greacă/engleză) despre cine este și ce vrea locul în care tocmai am debarcat. Insula Ioaninei se află în partea nord-vestică a Lacului Pamvotis, fiind locuită permanent din sec. 16; se zice că primii săi locuitori ar proveni din Mani, din Peloponezul sudic. Totuși, prezența umană pe insulă a fost atestată cu vreo 3 secole anterior, când, după cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204, câteva familii aristocrate s-au refugiat la Ioanina și, drept mulțumire, au ridicat primele două mânăstiri bizantine în zona vestică a insulei, ambele închinate Sf. Nicolae.
Mai târziu, în sec. 15, este menționat Ermitajul Sf. Pantelimon, construit în partea de est; o alunecare de teren se pare că a distrus în mare parte așezământul, dar biserica și chiliile au fost renovate rapid. Nu departe, la începutul sec. 16, frații călugări Nektarios și Teofanis au ridicat Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul (Ioannis Prodromus).
Sec. 16 a fost considerat „secolul de aur” pentru așezămintele creștine de pe insuliță. Vechile mânăstiri cu hramul Sf. Nicolae au fost restaurate și pictate, ocazie de a se remarca diverși artiști locali aparținând școlii de pictură bizantină a Greciei nord-vestice. În același timp, Mânăstirea Eleousa a fost adăugată patrimoniului religios și cultural al insulei. Secolele următoare au venit cu donații de la diverși cetățeni din Ioanina și din alte zone ale Greciei sau chiar ale Europei, astfel că vechile locașuri au devenit importante centre culturale, deținând biblioteci și seminarii valoroase. În plus, s-au adăugat alte edificii creștine, precum Mânăstirea Metamorfosis, Mânăstirea Profetului Ilie și biserica Koimesis (Adormirii Maicii Domnului), ultima fiind până în prezent biserica parohială a insulei.
Toate mânăstirile sunt protejate prin lege. Primele 2, cele mai vechi, sunt deschise publicului în fiecare zi, începând cu ora 9 și până la apus; pentru vizitarea celorlalte, e nevoie de aprobarea anterioară a Diocezei Ioaninei. Chiliile Mânăstirii Sf. Pantelimon adăpostesc azi Muzeul lui Ali Pașa și al Perioadei Revoluționare, iar în vechile chilii ale Mânăstirii Sf. Ioan Botezătorul funcționează Centrul de Informații al Lacului Pamvotis.
Locuitorii Ioaninei au iubit dintotdeauna insulița, chiar și pentru ei aceasta fiind un loc exotic; veneau aici „iarna pentru vânătoare, iar vara pentru o gură de aer proaspăt”. Ne grăbim s-o descoperim și noi, mai ales că nu avem prea mult timp la dispoziție...
Harta pe care am primit-o de la hotel nu e cine știe ce, dar suficientă cât să ne facem o idee. Singura așezare a insuliței se află în partea sa nordică și există un drum circular (mai mult o alee) care înconjoară insula. Principalul obiectiv turistic, Muzeul lui Ali Pașa, e undeva în stânga, dar lăsăm „puhoiul” s-o ia într-acolo și noi ne orientăm ușor dreapta, în direcția vechilor mânăstiri. Timp de câteva minute străbatem străzi înguste pietruite, mărginite de ambele părți de case scunde, văruite într-un alb orbitor. Ici-colo, câte o pată de culoare, reprezentată de plantele verzi sau ghivecele cu flori ce decorează intrările caselor sau pervazurile ferestrelor. Liniștea e aproape deplină, atmosfera patriarhală și atât de tihnită... Ce păcat că vacanța ni se apropie de final!...
Ajungem într-o piață, centrul localității pesemne, dacă judecăm după nelipsitul platan. Dăm o raită printr-o incintă care ne așteaptă cu porțile deschise, dar nu prea avem ce vedea aici; școala și grădinița sunt pustii, copiii sunt și ei în vacanță. Ne continuăm drumul și curând ieșim dintre casele de locuit. Ce ziceam eu despre Aegina că e o insulă de jucărie?! - asta e jucăria jucăriei! Probabil că nu ți-ar trebui mai mult de 2-3 ore ca s-o înveți ca pe propriul buzunar...
Aleea urcă puțin, cu lacul de-acum în dreapta. Ajungem în dreptul unei construcții paralelipipedice de piatră, cu două niveluri. O altă inscripție bilingvă însoțită de ilustrații explicative ne indică faptul că am ajuns la Mânăstirea Filantropinos, prima dintre cele două așezăminte străvechi, de sec. 13, purtând hramul Sf. Nicolae. Numele i se trage de la cel al familiei care a construit-o. Există izvoare scrise care atestă faptul că Mihail Filantropinos, preot și Mare Maestru al Diocezei din Ioanina, a restaurat mânăstirea în 1291-92, ceea ce înseamnă că ea exista de ceva vreme; se pare că portretul acestui Mihail chiar se păstrează pictat într-una din nișe. Forma prezentă a mânăstirii s-ar datora renovărilor ulterioare, din sec. 16, când acoperișul de lemn a fost înlocuit cu unul din piatră, iar zidăria interioară repictată.
Pătrundem dincolo de poarta veche, dreptunghiulară, de lemn, într-un tărâm încă și mai încărcat de pace decât cel pe care tocmai l-am părăsit. Curtea pietruită este umbrită de coroana generoasă a unui copac, al cărui trunchi este înconjurat de ghivece cu flori. De asemenea, alte ghivece sunt presărate din loc în loc, inclusiv de-o parte și de alta a intrării arcuite în biserică. Pășim timid, din partea chiliilor nu se ghicește nicio mișcare și nu găsim pe nimeni nici în semi-întunericul răcoros al bisericii, înafara sfinților care ne privesc impasibili din fresce. Altarul mi se pare destul de simplu (lucru care îmi place la o biserică, nu prea înțeleg rostul zorzoanelor într-un templu al smereniei), iar pictura este cu adevărat minunată! Și destul de bine întreținută. Da, biserica asta veche chiar e un loc în care poți simți surâsul lui Dumnezeu!...
Aleea urcă lin în continuare și după doar vreo sută și ceva de metri întâlnim și a doua -b]Mânăstire Sf. Nicolae, numită și Dilios sau Stratigopoulos, după familia ce a ctitorit-o după aceeași „rețetă” ca în cazul celeilalte. Despre familia Stratigopoulos aflăm că a fost una dintre cele mai longevive din Ioanina, la conducerea căreia s-a aflat pentru multă vreme; de exemplu, Simon Stratigopoulos și fiul său, Pavlos, au fost printre cei ce au predat cetatea Ioaninei turcilor în 1430, fiind menționați în firmanul de cucerire. În mod surprinzător însă, găsim încuiată ușa bisericii și trebuie să ne mulțumim doar cu povestea citită de pe panoul de la intrare (ce ne prezintă și imagini din interior) și cu câteva priviri aruncate zidurilor vechi, construite din brâuri alternante de piatră și cărămidă roșie.
Ne tragem un pic sufletul chiar pe micul platou din fața mânăstirii, admirăm panorama îndepărtată a Ioaninei dincolo de apele lacului și pornim înapoi, cu oarece regret, căci ne-ar fi plăcut să mai hălăduim puțin (de exemplu, să dăm ocol insulei).
Revenim în piața școlii, pe care de data asta o ocolim prin dreapta. Ei da, se pare că toată acțiunea cam pe aici se află: magazine de suveniruri, vreo două cafenele, chiar și o tavernă drăguță la umbra unor copaci, pe malul lacului. Dar pe noi ne interesează să vizităm repejor Muzeul lui Ali Pașa și al Perioadei Revoluționare și să nu ratăm plecarea următorului vaporaș către Ioanina...
Nu mai știu exact cât am plătit pentru muzeul ăsta, din grabă am uitat să fotografiez, 2 sau 3 euro de persoană, în tot cazul. Pătrundem în curtea înverzită și înflorată a Mânăstirii Sf. Pantelimon, lăsăm în stânga o căsuță de piatră cu două niveluri pe jumătate văruită în alb, iar un indicator ne arată în dreapta grotele în care s-au adăpostit locuitorii insulei în timpul bombardamentelor din al doilea război mondial. Vechea biserică a mânăstirii este încă în picioare, dar frescele exterioare abia se mai ghicesc, iar înăuntru este aproape beznă. În fața muzeului, organizat precum spuneam în fostele chilii, ne atrage atenția tunul lui Ali Pașa, împreună cu ghiulelele de rigoare și citim că e unul din cele peste 250 de tunuri „făcute cadou” de către Regele George al Angliei „Leului din Epir” pentru a-și înzestra fortificațiile. La vremea respectivă, aceste tunuri reprezentau tot ce era mai inovativ în materie.
Clădirea muzeului e din același film, micuță, din piatră, cu două niveluri. Niște trepte de piatră duc la etaj, într-un fel de cerdac mărginit de balustradă din lemn. Înainte de a intra, citim pe repede-înainte povestea tumultoasă a Leului de Ioanina, zis și Pașa din Tepelenë, după orașul albanez unde a văzut lumina zilei. În mare, o știm, dar constatăm că aici are o latură ceva mai...romanțată, să zicem. Prima dată mă mir și-mi amintesc de sindromul ăla ciudat din sfera psihiatrică, ăla care explică de ce victima ajunge să empatizeze cu agresorul său. După ce termin de citit zic da, ok, poate că așa o fi fost, în fond niciun om nu e 100% rău, sigur a făcut și chestii pentru care grecii se cuvine să-i păstreze recunoștință...
Ali Pașa a domnit 32 de ani (1788-1822) asupra Epirului, o regiune amplă ce cuprindea cea mai mare parte a Albaniei de azi, Macedonia până la Salonic, Peloponezul, nordul insulei Evia, Tesalia și o parte din Skopia (zona Ohridului). Se remarcase de foarte tânăr drept căpetenie a unei grupări albaneze, iar faptele lui de arme, caracterizate printr-o mare cruzime, au făcut ca treptat să câștige încrederea Marii Porți care i-a încredințat guvernarea unei importante părți a Imperiului Otoman.
Deși aspru, grecii l-au perceput ca pe un cârmuitor drept, așa că l-au sprijinit în multe demersuri, mai ales că Ali Pașa a permis ca limba oficială să fie în continuare cea greacă. Sub domnia sa, s-au construit multe biserici creștine și nicio moschee și el însuși s-a cununat în religia ortodoxă cu o grecoaică aprigă, Kira Vassiliki. A întărit fortificațiile vechi și a ridicat altele noi. A construit porturi, drumuri și poduri, a drenat mlaștini pentru a face loc culturilor agricole, a deschis mine. În timpul său, Ioanina a cunoscut o înflorire fără precedent, devenind un important centru economic, cultural și politic. Marile puteri europene se întreceau în a-i câștiga favorurile și alianța, iar nenumărate personalități intelectuale ale sec. 19 l-au vizitat: Lord Byron, Alexandre Dumas, Lamartine, Goethe. Una peste alta, era tocmai genul care inspira admirație și teamă!
Ali Pașa a devenit din ce în ce mai puternic și mai influent în zonă; umblau zvonuri chiar că intenționa să-și creeze un stat independent... Ei, și zvonurile astea au ajuns și la urechea sultanului, care de îndată a dat un firman prin care Ali Pașa era declarat trădător și deci bun de scurtat de-un cap. 18 luni le-au trebuit trupelor de ieniceri conduși de Hursit Pașa ca să asedieze Ioanina în mod repetat și să-l captureze într-un final pe Ali Pașa (tot în urma unui șiretlic). Nu insist asupra poveștii, cert e că aici, într-una din chiliile de la etaj ale Mânăstirii Sf. Pantelimon s-a ascuns Ali Pașa și aici a fost ucis de turci cu gloanțe care au fost trase de jos în sus, prin plafonul încăperii...
Muzeul expune diverse artefacte, tablouri ale vremii care îl prezintă pe Ali în diverse ipostaze, obiecte de decor, vase, arme; în mare, încăperile de la etajul superior încearcă să reproducă ambientul în care temutul cârmuitor și-a petrecut ultimile zile. Un loc de cinste revine celebrei kariofilli, pușca acoperită cu argint încrustat a lui Ali, arma lui preferată. Se pare că a fost făcută într-un atelier din Ioanina și are scrise pe ea atât numele destinatarului, cât și anul de fabricație (1804). Cât despre cine a plătit meșterul, aici sunt multe speculații: ba că un grup de negustori care vizau anumite favoruri, ba că însuși Regele Angliei, cu ocazia stabilirii în același an a misiunii diplomatice engleze în Ioanina... Cert e că Ali Pașa iubea foarte tare armele și obișnuia să poruncească a fi expuse prin toate încăperile prin care locuia, dar mai ales în cele în care își primea oaspeții ;).
Desigur că punctul de interes cel mai tare este zona din podea în care se păstrează, sub sticlă securizată, urmele gloanțelor care l-au ucis pe Ali Pașa!
Nivelul inferior al clădirii este dedicat mai ales luptei revoluționarilor epireni. De reținut ar fi o colecție frumușică de costume naționale de ambele sexe. Există și un manechin îmbrăcat cu o ținută care se pare că i-a aparținut Kirei Vassiliki, precum și superbe bijuterii de aur și argint ale acesteia.
La întoarcere, poposim câteva minute și în clădirea din dreptul porții, pe care inițial o ignorasem. La intrare, pe o plăcuță roșie scrie: „Înecarea... ” În semi-întunericul uneia din săli este reprodusă cu ajutorul unei bărci și a câtorva manechine scena celebră a înecării fecioarelor din Ioanina. Pe un ecran rulează un film documentar pe un fond sonor tânguitor. Se spune că Ali Pașa avea un harem impresionant, de sute de femei și că ar fi râvnit chiar și la logodnica fiului său, frumoasa Kira Frosini. Aceasta s-ar fi împotrivit temutului stăpân, care a hotărât s-o pedepsească poruncind a fi băgată într-un sac și aruncată noaptea în lac. Odată cu ea, și-ar mai fi găsit sfârșitul alte 17 fecioare, vinovate de vini imaginare... E greu de zis dacă lucrurile s-au petrecut chiar așa. Atmosfera e însă destul de lugubră, deci mai bine plecăm...
Ajunși înapoi în micul port, constatăm că am mai avea timp chiar și de o cafea sau o bere, dar ne mulțumim să cumpărăm doar un pet de apă rece, alergătura pe insulă ne-a cam deshidratat. Ne-a plăcut mult pe insuliță, ne minunăm să constatăm câte am reușit să vedem în decurs de o oră! Plus că acum - vorba 'ceea - suntem doctori în „Ali Pașa”! :)
Trimis de crismis in 18.11.17 18:41:18
- A fost prima sa vizită/vacanță în GRECIA
10 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (crismis); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
10 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Mutat în rubrica "Insula Ioaninei (Muzeul Ali Pașa etc), IOANNINA" (nou-creată pe sait)
@crismis: Ce frumos ai spus "jucaria jucariei"!
Imi si imaginez spatiul acela mic-mic, asa, ca pentru papusi, sau pentru pitici! Iar peisajele sunt superbe!
@Zoazore: E un loc minunat, m-a uimit pacea și liniștea de acolo, nefirești parcă, dacă ne gândim că tocmai plecaserăm dintr-un oraș destul de vibrant. Îmi place să-mi amintesc de căsuțele alea albe, decorate cu flori...
@crismis: Frumoasă Kira, frumos ai mai povestit
Ce loc liniștit. Știi, mai bine că nu are nume, e un fel de “insulă tăcută”, o tăcere ascunsă ce-și strigă povestea doar prin imagini.
Felicitări!
@krisstinna: Ai dreptate, poate că asta au și urmărit locuitorii insulitei, să trăiască în liniște, să nu știe nimeni de micul lor paradis. Cred că și Ali Pașa tot ceva de genul o fi gândit, de s-a ascuns acolo... Dacă cineva n-ar fi avut ideea de a instata muzeul în vechea mânăstire, probabil că locul ar fi rămas cvasi-necunoscut pentru majoritatea turiștilor scotocitori, ca noi...
@crismis: Minunat si este ca o gura de aer si de soare intr-o zi mohorata.
Felicitari, votat cu mare drag.
@mishu: Mulțumesc, Mishu, mă bucur că povestea mea ți-a amintit de vară și de soare!
@crismis:
N-am ajuns acolo, stii, am ales Perama. Dar acum m-am plimbat si cu tine pe insulita, dupa ce m-a dus si Carmen. Se spune ca seara este superb sa stai la o masa acolo pe malul apei si sa privesti Ioannina. De la vizita mea la Ioannina, regret că am ales să stăm acolo doar o noapte și nu două.
Si foarte frumos articolul tau, exact pe gustul meu. Dar chiar asa, se da doctorat la UMF si la disciplina Ali Pasa?! ????
@elviramvio: He, he, la UMF se dă doctorat la orice! Mă rog, știi și tu, asta cu "virusul Grecia" e boală grea, trebe să faci scoală serioasă ca să (ți) -o tratezi!
Mă bucur că ai dispoziția să mai citești pe ici-șa! Eu, când am probleme serioase, mă deprim total, nimic nu mă mai scoate din ale mele. Decât când reușesc să mi le rezolv.
Seară minunată! Și da, e de revenit la Ioanina!... Chiar așa: or fi pensiuni și pe insuliță?!
@crismis:
Păi îmi spăl talașul din calota craniană citind pe aici când pot și iată că am o seară ce mă lasă să-mi fac plăcerea. Am ales Grecia????, tema serii aceasta!! Partea aceea începe să se așeze cumva, după șoc începi, dacă vrei, îți impui și mai ales dacă găsești oameni serioși, să gestionezi problema. Asta e, Și mâine e ozi, știi tu replica!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Feb.2020 Ioanina. Un oras, o insula, un nume - Ali Pasa — scris în 22.03.21 de micutzu din PITEşTI - RECOMANDĂ
- Aug.2017 Insula fără nume — scris în 22.09.17 de Carmen Ion din BUCUREșTI - RECOMANDĂ