Rana pământului – Groapa Ruginoasa - Apuseni

TIPĂREȘTE

Groapa Ruginoasa este situată în Apuseni, mai exact în Munţii Bătrâna iar ca şi amplasare administrativă ea se află pe teritoriul comunei Pietroasa din judeţul Bihor şi este cam la 1km de localitatea Vârtop care localitate la rândul ei aparţine de comuna Arieşeni, judeţul Alba. De Vârtop bănuiesc faptul că tot poporul a auzit iar dacă nu este bine de știut că acolo este locul unde se află pârtia de schi, renumita și cea mai veche, unde se deplasează populația doritoare de a practica sporturi de iarnă, atunci când spune, de fapt, că merge la schi la Arieșeni.

La Groapa Ruginoasa se ajunge pornind din localitatea Arieşeni, pe drumul principal, spre Vârtop şi după ce se iese din Vârtop, cam la 500 de metri, urmează, pe şosea, prima curbă la stânga de 180 de grade, din zecile care vor urma dacă veţi continua drumul spre Ștei. Acolo veţi vedea un panou care vă îndreaptă spre o potecă ce urcă pe munte, panou pe care sunt scrise mai multe informaţii despre acest frumos obiectiv. Veţi mai fi informaţi că sunt doar 800 de metri şi ca timp estimativ cam 20 de minute de mers. Chestia cu minutele raporate la distanță este discutabilă dar părerea mea este că e valabilă doar pentru localnici sau excursionişti experimentaţi echipaţi corespunzător. Dacă sunteţi din categoria orăşeni cu familie, dublaţi sau triplaţi timpul necesar funcţie de condiţia fizică şi de media greutății corporale calculată per individ. Ultima chestie este cam complicată, mai simplu și mai pe șleau spus este că dacă sunteți grași pregătiți-vă sacul cu gâfâituri și oftaturi prelungi.

Poteca, marcată turistic cu dungă roşie, intră printre brazi şi vegetaţie iar la început are un urcuş destul de lin. „Super! am zis, ajungem acolo destul de repede”. Eram în pădure iar undeva în dreapta curgea un mic pârâuaş. Cam după 100 de metri poteca a început să-şi arate „colţii”, la început presărând pietre în drumul nostru şi mai apoi înclinându-se ameninţător de tare. Ce părea la început o plimbare prin parc s-a transformat într-o piatră de încercare fizică.

Locul pământului bătătorit a fost luat de pietre mari iar poteca a continuat, de parcă era prea simplu aşa plină de pietre, și prin pârâu. A urmat o adevărată reprezentaţie de echilibristică şi abilităţi de căţărare, fiecare dintre noi căutând trasa cât mai adecvată condiţiei fizice proprii, încercând să ne păstrăm echilibrul și evitând a ne aluneca piciorul care în cel mai fericit caz urma să se răcorească în apa rece a pârâului. După câteva zeci de metri am lăsat pârâul în dreapta iar poteca a devenit din nou din pământ bătătorit, plină de pietre şi rădăcini de copaci exterioare, care ne-au ajutat foarte mult la urcat, panta abruptă a potecii continuând fără milă. Eram în pădure iar lumina înconjurătoare, deşi era soare afară, datorită culorii solului şi trunchiurilor copacilor, difuza o tentă roşiatică, de basm. Urcând continuu ne era imposibil să ne dăm seama unde suntem, singurele direcţii vizibile fiind înainte în sus şi înapoi în jos. Din când în când mai vedeam cerul.

Şi când am zis că am trecut tot ce era mai greu a urmat cea mai dificilă porţiune a traseului: poteca se continua trecând peste nişte bolovani imenşi pe care era imposibil să-i ocolim aşa că a trebuit să ne căţărăm pe ei pentru a ne continua drumul. Trecerea peste aceştia a fost destul de neplăcută pentru că, datorită pantei foarte abrupte, aveai senzaţia că bolovanul pe care ai sprijinit piciorul pleacă de sub tine şi o ia la vale. De pe bolovani a fost singurul loc unde am avut, pentru prima dată, vizibilitate în toate direcţiile.

Trecând de porţiunea cu bolovani, poteca se continuă prin pădure, cu crengi şi pietre, lumina alternând de la verde la alb şi roşiatic funcţie de copacii care o flancau. Într-un final am ieşit din pădure, poteca a devenit din pământ şi mai apoi din iarbă, brazii s-au „îndepărtat”, retrăgându-se parcă speriaţi în spate, lăsând loc unei întinderi de iarbă şi invitându-ne, parcă smeriţi, să vedem grozăvia care le ameninţă implacabil eterna existență.

Am continuat drumul mergând pe potecă printr-o vale ce se forma între două creste, o şa între două culmi – Vârful Ţapu în stânga şi Vârful la Trei Morminţi în dreapta, capătul potecii, uşor în urcare, fiind invizibil și creând senzaţia că aceasta se termină în cer, în depărtare linia orizontului foarte îngustă, vizibilă între brazi, retezând-o parcă precum o secure de doborât brazii.

Ne-am apropiat, cu paşi tot mai mici şi mai rari, de marginea ce părea o culme şi ne aşteptam ca după ea să vedem partea de coborâre a muntelui dar când am ajuns la câţiva metri de margine, ce ni s-a deschis înaintea ochilor, ne-a lăsat fără cuvinte. O groapă imensă, foarte adâncă, foarte abruptă dar şi foarte lată, de o culoare preponderent roşiatică care parcă domina tot spaţiul. O grozăvie, un monstru flămând, care părea că devorează, fără şanse, tot ce întâlneşte în cale, pietre, copaci, munte, transformând peisajul şi totul dimprejur într-o „rană deschisă”. Un cancer!

Şi pentru ca imaginea să fie completă, pe marginea gropii, „agoniza” un trunchi, ce amintea odată de un falnic copac, şi a cărui zile parcă erau numărate, cu o parte din rădăcinile uscate atârnând deasupra genunii asemenea unui monstru hidos din filmele cu extratereştri. Priveliştea unică trezea sentimente contradictorii pe cum întorceai capul: era impresionantă prin întinderea ei, înfricoşătoare prin dezastrul produs, minunată prin unicitate şi dătătoare de speranţă de viaţă prin copacii şi brazii crescuţi pe pantele prăpastiei.

Privind în groapă se vede o vale pe care, atunci când plouă, curge un torent de apă care în prăvălirea lui furioasă a erodat muntele formând valea care, în acel moment, era fără apă. Mai târziu am aflat că în acel loc este obârşia văii intitulate Valea Seacă. Sentimentul ciudat, privind în jos pe margiea rîpei, este că priveşti cu mii de ani în urmă şi cu o fărâmă de imaginaţie ai senzaţia că revezi toate erele geologice ale pământului. Iar natura, se pare că dinadins, ne-a dat o mână de ajutor, prin faptul că văile adânci laterale care duc toate spre valea principală, realizează creste ascuţite ce coboară şi ele în jos, spre vale, forma crestelor amintind de primele arme primitive ale omului: vârfurile de silex. Spectaculos!

De pe marginea gropii priveliştea este spectaculoasă, mai ales dacă ai noroc de cer senin, în depărtare văzându-se, printre brazi, Pietrele Galbenei iar mai încolo Cetăţile Ponorului şi Platoul Padiş. Tot pe margine, vântul suflă foarte tare, înspre groapă, vrând parcă să „tragă” înăuntru şi să „înghită” pe oricine se apropie prea tare de marginea ameţitoare. Mare atenţie la marginea gropii deoarece, din cauza eroziunii solului de sub vegetaţia de deasupra, s-a format o margine subţire, înşelătoare cunoscută în alpinism sub termenul de surplombă. Astfel, dacă te apropii prea mult de margine, există posibilitatea ca malul subţire să se rupă sub greutatea corpului. Aveţi mare grijă de copii.

Culoarea predominantă a solului din groapă este roşiatică, de aici și numele acesteia dar mai sunt şi nuanţe de violet sau cafeniu. Pe marginea ei se văd şiruri de brazi, a căror culoare verde contrastează puternic cu pământul din groapă, şi care parcă îşi aşteaptă cuminţi şi resemnaţi destinul de a fi „înghiţiţi” de imensa genune. Privită în amănunţime, cu indulgenţă şi imaginaţie, aceasta seamănă cu „Grand Canion” din USA, dar în miniatură.

Am admirat îndelung acest fenomen unic şi spectaculos după care am pornit uşor spre vale. Acolo sus, pe potecă, am văzut şi un şarpe, mic, care a fugit speriat de noi. Aşa că cei sperioşi să fie pregătiţi şi pentru o astfel de întâlnire. Coborârea a fost mai rapidă dar tot a durat mai mult de 20 de minute.

La coborâre, când am ajuns în zona cu pietre a potecii, din neatenție și distras fiind de frumusețea peisajului, am călcat pe lângă o piatră și m-am zgâriat pe picior de un colț al acesteia. O durere ascuțită m-a fulgerat până în creier. Am stat câteva minute pe loc să-mi treacă durerea, m-am spălat cu apă, după care am continuat coborârea mult mai atent. Și în timp ce coboram, ușor șchiopătând, gândul îmi zbură la imensa groapă roșiatică, rană în trupul pământului: ”Oare pe el îl doare? ”

Lucruri de luat aminte:

- Echipament ușor, haine comode;

- Pantofi sport cu talpă joasă sau bocanci de munte;

- Apă de băut;

- Atenție mare când sunteți pe lângă groapă, mai ales la copii.

---

VIZUALIZĂRI: 8529 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI