Halki, insula păcii și a prieteniei (Island of Peace and Friendship)

TIPĂREȘTE

Ați putea să vă întrebați ce e cu titlul de faţă și v-aș răspunde să nu vă gândiți că acesta ar fi un slogan pompos de marketing turistic al autorităților locale, ci, pur și simplu, așa a botezat-o UNESCO în 1983 în dorința de a o face cunoscută pe această „liliputană” din arhipelagul Dodecanezelor care să poată oferi condiții cel puțin la fel de bune ca și suratele ei mai mari și mai vestite. Este promovată și ca insula „antistress” datorită faptului că în ultima vreme mai mulți poeți, scriitori, oameni de cultură, artiști, cupluri romantice, pelerini găsesc locul ca fiind ideal pentru relaxare și reîncărcarea bateriilor într-un cadru natural dominat de liniște și calm.

Obișnuiți ca aproape de fiecare dată, în vacanțele din Grecia, să facem o croazieră pe mare, în timp ce ne aflam în vacanță în Rhodos, ne-am orientat asupra insulei Halki, având în vedere că ni s-a părut cel mai ușor de făcut, insulița fiind situată practic la 6 km sud-vest de Rhodos. Din Rhodos se pleacă cu ferry spre toate insulele și insulițele Dodecaneze, prin urmare aveam posibiltatea să alegem ba Symi, ba Tilos, ba Nissyros, ba Astypalia, etc., dar cum în Symi fuseserăm în iunie de pe țărmul turcesc - vezi impresii, ne-am gândit la Halki ce părea pentru noi destinația ideală pentru o excursie de o zi.

De aceea, chiar a doua zi de cum sosiserăm în Rhodos, n-am mai stat pe gânduri și, de la prima agenție care ne-a ieșit în cale în timp ce ne îndreptam spre centrul capitalei, am achiziționat excursia cu 25 €/persoană, cu plecare ziua următoare. Spre Halki se pornește cu ferry din vestul Rhodosului, din portul Skala Kameiros, iar distanța este parcursă de ambarcaţiune într-o oră. Până în port am fost transportați cu un autocar care a adunat toți turiștii dornici să viziteze mica insulă, pe noi culegâdu-ne fix la orele 08,00 din faţa hotelului Lomeniz.

Așadar, Halki este insulița al cărei nume derivă de la cuvântul cupru, (halkos în greacă), pe insulă existând de-a lungul vremii mai multe mine de extracție a acestui metal. Este situată în dreptul promontoriului din vârful căruia tronează castelul Monolithos din Rhodos, la 40 km sud-vest de capitala Rhodos. Până să ajungem la Halki, am trecut pe lângă țărmul unei insule și mai mică, pe nume Alimia, subordonată lui Halki, în prezent nelocuită, în schimb existând, în apropierea ei, foarte multe crescătorii de midii și pește, așa-numitele fish farm.

Halki are o suprafață de numai 37 kmp, cu o formă aproximativ rectangulară, măsoară 34 km de coastă, și este o insulă, eminamente, muntoasă și excesiv de aridă. Colinele sale abia depășesc 500 m altitudine, dar sunt golașe și de nuanță arămie, culoare ce îi accentuează uscăciunea. În zilele noastre nu mai are decât vreo 400 de locuitori, ceea ce o face una dintre cele mai slab populate insule din Grecia.

Deține, în prezent, un singur sat locuit, Nimborio, poziționat pe partea de est, care este și port și capitală, deopotrivă. În trecut, insula avea drept capitală un alt sat, Chorio, situat la vest, spre interiorul insulei, la 3 km de Nimborio, cocoțat pe dealuri. Pe parcursul secolului al XIX-lea a a început să fie treptat abandonat, astfel că în anii '60 ai veacului trecut, nu mai avea niciun locuitor. Aceștia fie s-au mutat în Nimborio, fie au emigrat în Florida, SUA, unde au întemeiat o comunitate închegată.

Insula Halki nu are surse naturale de apă, apa este adusă din Rhodos, iar cea de la robinet este amestecată cu apa de mare, așa încât rezultă un gust destul de sărat al acesteia. Desigur și cea de la ploi este foarte valoroasă cu atât mai mult cu cât aici plouă destul de rar, fiind păstrată cu sfințenie în cisterne. Nici energie electrică proprie nu are, aceasta vine prin cabluri subacvatice, din Rhodos, iar dacă se întâmplă vreo întrerupere a alimentării cu energie, poate dura câteva ore până să se remedieze.

În insulă nu există transport în comun, în general am văzut doar câteva mașini și ceva mai multe scutere. Din port, există un fel de taxi care face curse spre Chorio și mănăstirea Sfântului Mihail, atunci când este solicitat contra a 10€/persoană dus-întors.

Deși, sursele istorice nu sunt tocmai bogate pe tema insuliței Halki, se poate spune că istoria ei a urmat cam același curs cu cea a Rhodosului, în umbra căreia a stat, suprapunându-se, în general, cu cea a „insulei-șefă” sau cu cea a insulelor din sud-estul Egeei.

Halki a fost locuită încă din epoca preistorică, iar mai târziu, în perioada elenistică se afla sub controlul adminstrativ al cetății Kameiros, unul dintre orașele-stat ce alcătuiau Hexapolis, liga celor șase orașe dorice. În următorul mileniu a făcut parte din Imperiul Roman și, apoi, din cel Bizantin, iar istoria insuliței va fi strâns legată de cea a Rhodosului. În secolul al XIV-lea, cavalerii de Rhodos au dăruit Halki familiei de nobili Assanti din Ischia drept mulțumire. Familia Assanti a construit pe ruinele vechiului acropolis fortăreața ce domină împrejurimile din vârf de colină. După un asalt catastrofal al venețienilor din secolul următor, Marele Maestru al cavalerilor ioaniți, Pierre D'Aubusson, a reconstruit castelul pentru a-și recăpăta funcția defensivă de altădată, lucru confirmat de stema marelui maestru prezentă pe zidurile groase ale fortăreței. Totuși, insula va fi cucerită de otomanii lui Soliman Magnificul odată cu Rhodosul, adică în 1522, sub a căror dominație a rămas până în 1912. A urmat ocupația italiană ce a durat până în 1944, o scurtă perioadă britanică până în 1948, după care revine la Grecia-mamă după mai bine de patru sute de ani de influență străină.

Trebuie spus obligatoriu că Halki a avut o perioadă de înflorire maximă între secolele XVII-XIX când locuitorii săi se ocupau, pe lângă clasica construcție de vase, cu pescuitul bureților de mare, afacere ce s-a dovedit foarte profitabilă pe-atunci, din moment ce toate vilele ridicate pe dealurile dimprejurul portului, construite în stil neoclasic, una mai frumoasă ca alta, dovedeau bunăstarea locuitorilor. Populația insulei din acele vremuri era și de douăzeci de ori mai mare față de cea din prezent. Cum bureții de mare n-au mai adus prosperitate în perioada ce-a urmat, iar motoarele cu aburi au revoluționat construcția de nave, insula a început să decadă, Chorio a fost părăsit, iar multe dintre casele odată celebre, au fost părăsite, căzând în ruină. În plus, se pare că în ultima perioadă de guvernare turcă și italiană, se pierduseră multe dintre privilegiile acordate insulelor dodecaneze în timp.

Sursă de informare:

https://www.rhodesguide.com/dodecanese/? p=14&sp=1&ssp=3

Nu există birou de informații turistice în port, dar există un mic oficiu poștal în fața căruia există un panou informativ cu ceea ce se poate vizita sau face pe insulă. Din acest punct de vedere, pe tot parcursul zilei, am fost plăcut impresionată să văd că toate obiectivele sunt bine semnalizate prin indicatoare, săgeți sau plăcuțe cu două-trei vorbe despre fiecare, așa încât turistul să-și poată face o imagine asupra acelui loc/obiectiv.

Obiectivele insulei sunt, evident, cele două sate: Nimborio și Chorio, castelul cavalerilor Sf. Ioan ce veghează de pe un pinte de stâncă deasupra fostului sat Chorio și mai multe mănăstiri existente în insulă, dintre care cea mai cunoscută este cea a Arhanghelului Mihail (5 km nord) ce găzduiește o frumoasă icoană a sfântului, precum și mănăstirea Sf. Ioan Alarga, cu chiparosul său uriaș, din capătul vestic al insulei.

Noi ne-am făcut repede un program încercând să cuprindem portul și fostul sat ca ținte principale şi, musai, castelul ioaniților, de unde citisem că se surprind imagini de vis asupra împrejurimilor. Ne-am decis să începem cu Chorio, satul părăsit și cu fortăreața, apoi să ne întoarcem în port unde aveam să petrecem timpul rămas până la ora de plecare (16,00).

După ce ne-am îndepărtat un pic de port, angajându-ne pe un drum asfaltat, nesperat de bun, dăm de cea mai frumoasă plajă a insulei: Podamos. Ocupă un mic golf semicircular, foarte frumos. Este singura plajă de nisip din insulă, se pare că cea mai bună, fiind bine organizată cu șezlonguri, umbrele, duşuri, vestiare, are în spate o tavernă de soi care a devenit obiectivul principal al excursiei unor turişti ruşi care au „înţepenit” acolo.

Cei trei km străbătuți în urcare și pe arșiță, ne-au obosit, dar nu excesiv, aşa încât după o oră eram la intrarea în Chorio. Satul era dispus pe etaje până aproape de castelul ioaniţilor şi, astăzi, arată ca ruinele oricărui sit arheologic de pretutindeni, adică nu prea a mai rămas nimic de el, cu excepţia bisericuţelor sale, menţinute în stare relativ bună. În jur, nici ţipenie de om. Din când în când vedeam mașina gen microbuz ce urca anevoie ducând turiștii dornici la mănăstirea Panormitis, situată ceva mai la înălțime de Chorio. La fel, vedeam în depărtare cele trei mori de vânt care nu mai sunt funcţionale din preajma portului.

Noi ne-am lansat pe poteca pietruită, fără balustrade, dar în stare relativ bună, care urcă pieptiș la castelul din vârf. Pe măsură ce ne cocoțam, ne mai opream să facem fotografii, fiindcă peisajele spre mare deveneau din ce în ce mai frumoase. Pe drum, după câteva biserici în ruină, am întâlnit la un moment dat, și vestigiile Tronului lui Zeus și al zeiţei Hekate şi ale zidurilor solide ale Palaiokastro, despre existența cărora citisem pe panourile informative. Indicatoarele către fortăreață ne-au arătat cum să ne cățărăm fără să ne încurcăm, iar odată ce am intrat, am remarcat că cetatea medievală fusese restaurată în 2013 și arăta destul de bine pe interior. În incinta sa, se remarcă biserica Agios Nikolaos, dar cel mai tare te lasă cu gura căscată panorama ce se deschide de acolo de sus. Peisajele îți taie, pur și simplu, respirația!

Castelul (kastro) este simbolul insulei și l-am putut zări chiar de când eram pe ferry, cocoțat pe o culme semeață.

Reveniți în port, după încă o oră de mers pe jos, ne-am dat seama că trebuie să colindăm în Nimborio la stânga și la dreapta portului. Nimborio este satul cu așezare amfiteatrică, fiind construit într-un golf semicircular natural, pe dealurile ce-l înconjoară. Satul a fost întemeiat de locuitorii coborâți din Chorio care au fost în stare, la mijolcul veacului al XIX-lea, să-și învingă teama de pirați și să se așeze la țărm, ridicând acele case minunate în stil neoclasic, simbol al prosperității acestora. Casele seamănă foarte bine la arhitectură cu cele din Symi, sunt zugrăvite în culori pastelate și de regulă au parter și etaj, adică sunt destul de spațioase. De fapt, Halki pare, dacă vreți, o Symi la scară mai mică, dacă se poate spune așa. Astăzi multe dinte case nu mai aparțin localnicilor, ci britanicilor sau altor persoane cu dare de mână care s-au stabilit pe insulă sau au fost transformate în hoteluri B&B sau studiouri pentru turiști.

Cele mai reprezentative clădiri din Nimborio sunt primăria și biserica Ag. Nikolaos, construită în 1861 care se mândreşte cu cel mai înalt turn-clopotniță din Dodecaneze și care deține un superb mozaic alb-negru în curte. Tot în port, am mai văzut un alt turn vechi, cu ceas care nu arăta bine ora. Acestea se evidențiază de cum te apropii de insulă, fiind destul de impunătoare.

În preajma portului Nimborio, în plimbările noastre, am remarcat că apele mării, deosebit de curate și de cristaline, aveau unele dintre cele mai frumoase nuanțe de albastru pe care le-am văzut. De-o parte și de alta a portului, la țărm, sunt presărate taverne ce îmbiau turiștii cu tot felul de promoții și sloganuri în dorința de a-i atrage. Pe străduțe, casele sunt îmbrăcate în bougainvillea și e o adevărată plăcere să încerci să le imortalizezi. În dreapta portului, se reabiltează și se reconstruiește un hotel foarte mare, Artanassa, aproape de acesta am dat de o clădire împărțită între autoritatea portuară și poliție. Magazine sunt doar vreo două cu tot felul de mărfuri, bănci deloc, doar un singur bancomat în port lângă oficiul poștal.

Și fiindcă trecuse de ceva vreme ora mesei și eram înfometați de-a binelea, ne-am oprit la una dintre tavernele din port, așezate cu fața la mare, care ni s-a părut a fi mai tradițională, deși numele ei ne amintea de marea noastră (Black Sea). Am mâncat foarte bine, destul de ieftin pentru Grecia, iar preparatele au fost delicioase, primind și desert din partea casei. Am comandat kalamari prăjiţi, salată grecească, am băut vin de casă, alb, sec.

După masa copioasă, am ars ceva calorii bătând aleile din al doilea rând față de port în răstimpul scurt ce-l mai aveam la dispoziție până la venirea vasului care urma să ne culeagă din port și să ne ducă înapoi în Rhodos.

Cam așa s-a desfășurat ziua petrecută în Halki, noi ne-am declarat mulțumiți că reușiserăm să mai cunoaștem alte plaiuri elene, deși izolate, pline de pitoresc și farmec.

La final, vă voi spune că iubesc Grecia, chiar dacă probabil știți deja acest lucru, și sunt bucuroasă că acest articol este cel de-al 100-lea pe care-l dedic țării miturilor și legendelor şi vorbeşte despre o insulă aproape necunoscută nouă.

Halki este insulița care se luptă din răsputeri să supraviețuiască în această lume turistică, mare și destul de crudă şi nemiloasă, fiind ajutată să reziste de farmecul său și de oamenii moderni ai zilelor noastre care caută și locuri mai deosebite, lipsite de aglomerație care să le asigure intimitate și discreție. Se pare că în ultima vreme se pune tot mai mult accentul pe potenţialul turistic al insuliţei, în detrimentul pescuitului, ocupaţia de milenii a oamenilor locului. Turismul este încurajat prin acordarea unor privilegii şi facilităţi grecilor ce vor să facă investiţii în Halki, fiind posibil ca-n viitor insulița să-și câștige un loc bun pe piața turistică din Grecia.

Dacă aveți posibilitatea, vizitați Halki, după cum doriți, fie în treacăt așa cum am făcut și noi, fie puteți să vă bucurați de liniștea și serenitatea sa, într-o ședere mai lungă.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=8fIwoXF23Xw

---

VIZUALIZĂRI: 2828 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI