Îndrăgostită de ţara mea. România frumoasă (III)

TIPĂREȘTE

Pe Transfăgărăşan în sus şi-n jos...

Pe data de 19 august ne-am luat la revedere de la Turda. Multe ne-au rămas necunoscute, însă cu sănătate sper să ajungem iar prin zonă.

Am pornit fără prea mare tragere de inimă către Cabana Ursului (vezi impresii), sentimentul izvorând din faptul că urma să petrecem ultima noapte din vacanţa pe 2014 acolo, aşa că fericirea nu ne mai împingea de la spate. Asta, cât şi apropierea de Transfăgărăşan cu ale lui serpentine îmi cam zdruncinaseră dispoziţia din acea dimineaţă de august.

Cu ceva amoţii, dar plini de nerăbdare, am plecat pe DN1 şi am ajuns într-un final pe 7C, lângă Cârţişoara. „Am intrat pe Transfăgărăşan!” Hmmm. Drum normal, peisaj frumos, dar unde e partea aia faină din fotografii şi din documentarul ălora de la Top Gear? Că numai privind la clipul acela mi se tăiase răsuflarea de frumuseţe şi adrenalină... “Mai stai niţel”, mi se răspunde din faţa volanului. “Pregăteşte-ţi punga sau aparatul foto, vezi tu ce alegi şi cu care te împaci mai bine” :D. Zis şi făcut. Deschid geamul tocmai ca să nu apelez la pungă, pornesc camera şi o las să înregistreze toată tărăşenia. Acu’, dacă mă prindea şi pe mine la o întâlneală neprevăzută cu ceva greţuri, asta e... Măcar să fie de pomină;)

Şi încet încet verzişoara noastră începe a urca. Pădure în stânga, copaci în dreapta. Şoseaua şerpuia deocamdată fără grabă, ascunzând privirii noastre peisajul. Se mai întrezărea câte o creastă, un petic de cer, dar numai cât să ne amăgească. Metru cu metru, imaginile se schimbă, lăsând loc tunelurilor, pereţilor de stâncă când pe o parte, când pe alta, în timp ce pe partea opusă se deschide o privelişte incredibilă: Munţii Făgăraşului

Primii kilometri îi parcurgem în linişte. Se aud doar roţile maşinii pe asfalt şi sforăiturile buburuzei (care aţipise tot aşteptând să ajungem la Transfăgărăşan!) Din faţa volanului nu se auzea nici musca. Iar eu eram deja în extaz, neştiind ce să fac mai întâi: poze, sau să rămân gură-cască. Cu cât frica de serpentine, accidente, răsturnări (cine ştie câte se pot întâmpla!) etc. îşi făcea simţită prezenţa, cu atât îmi doream mai mult ca drumul să nu se mai termine niciodată. Destul de solicitant pentru unii la 20 pe oră, incredibil de frumos pentru alţii care puteau privi în voie, a fost o experienţă memorabilă pentru toţi deopotrivă.

Nu a durat mult până să ajungem la Cascada Bâlea, pe care o zărisem cumva printre frunze. Erau însă prea multe maşini parcate, aşa că a trebuit să căutăm alt loc unde să oprim pentru a admira peisajul incredibil.

Am tot umblat în vacanţa asta şi am văzut frumuseţe peste tot. Chiar şi drumuri minunate. Dar nu se compară nimic cu măreţia munţilor de aici, cu cingătoarea şerpuitoare care a

îmblânzit cu destule pierderi omeneşti cei mai semeţi munţi ai României.

Priveliştea te lasă mut. Trecut de chindii, soarele îşi arunca razele pe pietrele golaşe ale vârfurilor, dezmierda verdele intens al pădurii şi arunca o lumină difuză asupra revărsării de apă şi a întregului peisaj. E o senzaţie incredibilă să te afli aici. Nu există cuvinte suficiente pentru descriere. Ochii şi sufletul se desfată deopotrivă şi nu poţi decât să stai să priveşti în tăcere. Atât.

Ne-am urcat în maşini şi am pornit către Lacul Bâlea, despre care învăţasem eu la şcoală că este un lac glaciar, situat la o altitudine de 2040 m. Pe wikipedia scrie că În anul 1932 lacul Bâlea şi o suprafaţă de circa 180 ha în jurul lacului au fost declarate rezervaţie ştiinţifică.

Foarte bine au făcut. Dar nu prea am înţeles de ce “ştiinţifică”. Dacă ştie cineva, e binevenit să mă lumineze :)

Toată minunăţia de prin poze ni s-a descoperit abia când am intrat în căldare, gol alpin, (sau cum îi mai spune - n-am excelat niciodată la geografie). Curbele mai line-mai ascuţite deja nu îmi mai dădeau palpitaţii, aşa că am putut privi în linişte telecabinele care îşi plimbau umbra de-a lungul drumului unduitor către Bâlea Lac.

Aici a fost următoarea oprire pentru o gură de aer proaspăt, fotografii, experimentat ştiinţific temperatura apei :).

Parcarea plină ochi de maşini. Tarabe cu de toate, începând de la mâncare până la suveniruri. Ne-am luat şi noi şi din una, şi din altele. O cafea pe repede înainte la Cabana Paltinu... O experienţă nu tocmai grozavă, dar nu mai conta. Mai aveam mai puţin până la Conac. Aşa că ne-am luat picioarele la spinare, le-am urcat în maşini şi am intrat în cel mai lung tunel al Transfăgărăşanului (cred că acesta era, sau mi s-a părut mie o veşnicie până am ieşit din el :)), urmând ca un pic mai la vale să poposim pentru nu una, ci până la urmă două nopţi alături de magia Transfăgărăşanului.

Şi acum, câteva date pe care mai mult ca sigur le cunoaşteţi, dar vă mai scot şi eu ochii cu ele :)

Cu o lungime de aproximativ 152 Km, parte a DN 7 C, drumul face legatura intre cele doua provincii istorice Muntenia si Transilvania.

Pentru construirea tunelului prin inima muntelui Paltinul s-au utilizat 20 de tone de TNT si au fost excavate aproximativ 41 de miloane mc de roca. Tunelul are o lungime de 884 metrii, o latime de 6 metrii si o inaltime de 4,40 metrii fiind construit la kilometru 116+360 in anul 1972, fiind cel mai lung si situat la cea mai mare altitudine tunel din tara noastra. In anul 1974, la inaugurare a functionat in incinta acestuia si o instalatie de iluminat care nu mai exista.

De chestia cu iluminatul m+am convins singură. Noroc cu ochiurile dintre betoane de mai apucam să vedem ceva... Alte detalii le-am citit şi eu în frumoasele impresiile postate de @Michi aici şi @wolf2001 aici.

Despre cabană a povestit soţul meu pe îndelete. După cele două zile de huzur în natura sălbatică, am biciuit din nou caii maşinilor către barajul Vidraru. Drumul mi s-a părut mai scurt, deşi nu lipsit de peripeţii. Urmând instrucţiunile prietenilor noştri care ne încadrau, am făcut o depăşire de ne-a îngheţat sângele în vene. Cei din faţă comunicau cu cei din spatele nostru prin staţii şi au considerat că e timp destul să depăşim un tir care se târa înaintea noastră. Omul nu se târa, doar că vizibilitatea fiind redusă, mergea cătinel, ţinând blocată în urma lui o coloană de maşini. Ne-a găsit pe noi vitejia exact când nu trebuia, pentru că din faţă venea ditamai camionul încărcat cu lemne. Noroc cu ceva reflexe şi bunăvoinţa şoferului de pe tir că am scăpat doar cu emoţii. Una peste alta, cred că e ultima dată când mai ascultă jumătatea mea de alţii.

Am trecut cu bine de “Valea cu Peşti” (NU, nu mai vreau să vin la voi, nici cu invitaţie specială!) şi am poposit la poalele barajului. Coadă maaare de maşini, parcate pe o parte a drumului, care şi aşa era îngustat de niscai construcţii. Am fost invitaţi să ne plimbăm singuri până la statuia lui Prometeu. Ei mai fuseseră pe acolo, aşa că nu îi încânta urcatul atâtor scări. Noi ne-am încumetat. Nu de alta, dar de mult îmi doream să văd statuia aceea, parte din poveştile eroice de pe vremea lui Nea Nicu despre socialismul triumfător (în lupta cu oamenii, aş completa eu).

Am fost destul de rapizi. Sus, în afară de privelişte, am simţit iarăşi gustul amar al dezamăgirii: resturi de tot felul aruncate de colo până colo de vânt, nu tu coşuri de gunoi, iar minunata mea statuie n-a avut impactul pe care credeam că îl va avea. Dar într-adevăr, perspectiva asupra lacului şi a barajului a fost uimitoare.

Parcurgând ultimii kilometri din a doua cea mai înaltă şosea din România, planurile de vizitare a cetăţii Poienari a rămas doar pe hârtie. Gaşca a uitat ori s-a făcut că uită să oprească la locul cu pricina. Supăraţi şi bombănindu-i am pornit după ei, ultima oprire a zilei fiind pe Bulevardul Basarabilor nr. 1, Curtea de Argeş, la a Meşterului Manole Mănăstire.

Ridicată de Neagoe Basarab între 1512-1517, mănăstirea are hramul Adormirea Maicii Domnului, iar în anul 1914 aşezământul a fost transformat în necropolă pentru familia regală a României.

Scările pe care trebuie să le urci descoperă treptat frumuseţea construcţiei. Spaţiile largi din jurul bisericii nu fac altceva decât să îţi îndrepte privirile parcă hipnotizate către clădirea care tronează impunătoare. Mi s-a părut PERFECTĂ. Detaliile uimitoare, ansamblul unitar se unesc într-o bijuterie arhitecturală cum nu am mai văzut.

Dacă adaugi la asta şi legenda Mănăstirii Argeşului, e de înţeles de ce atâta lume îşi doreşte să ajungă aici.

A fost o vizită destul de sumară din păcate, sper o avanpremieră a uneia viitoare şi m-am mulţumit cu câteva vederi, cu o plimbare pe alei şi cu o intrare scurtă în biserică, unde am văzut doar mormintele din pronaos, ale lui Ferdinand şi Mariei.

După un pic popas la „Taverna sârbului” din Curtea de Argeş, unde am găsit cele mai bune pâinici pe care le-am gustat vreodată (atât de bune că am luat şi acasă, la pachet) am pornit pe lungul drum către casă. Maşina parcă abia se urnea, ştiind şi ea ce o aşteaptă în Bucureşti după cei 1.600 km parcuşi. Am încheiat vacanţa într-o zi de joi a lui gustar a anului 2014.

A fost o călătorie incredibilă, iniţiatică, printre frumuseţile şi bogăţiile ţării noastre.

România pentru mine este ca fata moşului din poveste: cuminte şi bună, cu un cufăr vechi şi ponosit din care se revarsă însă cele mai frumoase bogăţii: suflet cald şi primitor, natură bogată în multele formele de relief, moştenire ancestrală şi tradiţii transmise către noile generaţii. Depinde numai de noi să o promovăm şi să o iubim.

Căci, parafrazându-l pe Delavrancea, “România n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor... ”

O facem pentru noi, pentru copii noştri şi pentru nepoţii noştri, pentru nepoţii copiilor acestora. :) Să trecem la treabă şi România va dăinui!

P. S. Cine se simte îndemnat să sporească natalitatea, poate să o facă;) Şi asta e, până la urmă, una din pârghiile reuşitei...

La buna vedere! La propriu! La Predeal!

---

VIZUALIZĂRI: 1859 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI