Drumeție la capăt de lume

TIPĂREȘTE

Parcul Național Torres del Paine

Acu dacă am ajuns la un hotel confortabil, într-un orășel pe gustul meu, nu înseamnă că m-am pus pe tânjeală, ba chiar din contră. Eram veniți aici pentru a descoperi și gusta câteva din frumusețile zonei, situate în Parque Național Torres del Paine din Regiunea Magallanes y Antarctica Chilena. Am pus denumirea completă, ca să vă faceți așa o mică idee, cam pe unde ne aflăm, la doar 1000 și un pic de kilometri, de Polul Sud.

Cel mai bine e să vii în această zonă când e iarnă la noi, respectiv vară la ei. Cu toate astea, dacă vrei să scapi de aglomerație, poți merge în anotimpurile intermediare, primăvara sau toamna, așa cum am făcut și noi. Vremea oricum e foarte schimbătoare în zonă, așa că-ți trebuie și o doză mare de noroc. Eu de altfel sunt norocos de vreme bună, evident cu excepțiile de rigoare. Lunile de iarnă iunie –august sunt foarte friguroase și vântul bate foarte tare, astfel e foarte probabil ca multe trasee să fie închise, așa că în principiu iarna ar fi de evitat.

Parcul National Torres del Paine situat în Patagonia chiliană aproape de capătul lumii, prin prisma traseelor și a priveliștilor deosebite, dar și a sălbăticiei locurilor a devenit un „must see” pentru iubitorii de natură la modul general și pentru iubitorii de drumeții pe munte la modul particular. Acest parc național include unele dintre cele mai frumoase și celebre trasee pentru trekking, din lumea întreagă. E un adevărat privilegiu pentru mine, că m-am putut bucura de aceste frumuseți, chiar dacă doar parțial.

Dar de ce doar parțial? Pentru că acest parc național se poate explora pe îndelete în mai multe zile. De altfel există două circuite principale, de la care nu e recomandat să te abați sub nicio formă. Există un circuit în formă de O, care necesită cel puțin zece zile cu marja de rigoare și un alt circuit în formă de W, care este mai scurt si se poate face în 4-5 zile. Acest circuit mai scurt este din acest motiv mult mai popular, dar și mai aglomerat.

Cu toate că așa cum am mai precizat anterior, ne aflăm aproape la capătul lumii, totul aici e foarte bine organizat și foarte strict reglementat. Poate chiar prea bine si prea strict. Potecile sunt bine marcate, transportul public este foarte bine organizat. Traseele nu sunt foarte grele sunt cam așa de un nivel mediu, pentru un călător antrenat. Ceva mai problematică este vremea. De fapt mult mai problematică, asta pentru că este extrem de imprevizibilă și poți ca într-o zi să experimentezi toate cele patru anotimpuri. Iar vântul este absolut turbat. Câteodată bate atât de tare, că nu te poți ține pe picioare, la propriu, nu la figurat. O să povestesc despre el la momentul potrivit.

Nu ai voie să pui cortul oriunde găsești un loc potrivit. V-am spus că totul e aici reglementat foarte strict. Sunt două companii în parc, la care te poti caza, Fantastico Sur și Venice Patagonia, diferența între ele fiind dată de prețul de campare. Mai mult trebuie făcută rezervare cu multe luni înainte, iar din câte am înțeles comunicarea cu ei merge destul de greu, exclusiv pe mail. Ca o paranteză, în parc nu ai deloc semnal la telefon.

De fapt ai trei opțiuni, mari si late de cazare în parc: la refugii unde deasemenea trebuie rezervare prealabilă și costă destul de mult un pat, la un camping cu corturi gata montate unde deasemenea trebuie să plătești și nu e deloc ieftin sau în campingurile private de care am vorbit înainte, unde-ți instalezi propriul cort. Mai sunt și câteva campinguri gratuite, dar unde poți dormi doar o noapte. Oricum pentru un asemenea tip de excursie trebuie să-ți organizezi foarte bine timpul și să iei și în calcul evenimente neprevăzute. Mai mult se pare că în unele campinguri nu-ți este permis gătitul, asta pentru a fi nevoit să mănânci la restaurantele lor, la prețuri foarte ridicate.

Un lucru aș mai vrea să precizez pentru cei ce vor să facă un asemenea circuit. În Puerto Natales există un loc unde poți afla detalii interesante de la ghizi cu experiență, despre traseul pe care vrei să-l urmezi. Această prezentare este gratuită este ca o întâlnire între oameni ce împărtășesc aceeași pasiune. E un lucru absolut deosebit și o idee de business foarte bună, pentru proprietarul barului. Erratic Rock se cheamă și în fiecare după amiază afli detalii despre trasee, despre echipamentul necesar, despre ce ar fi bine să iei la tine ca și provizii și multe altele. Nu am participat la această întâlnire pentru că noi aveam deja arvunită o asceniune, mai exact o drumeție cu doi ghizi.

Din aceste două mari trasee, agenția cu care eram a ales să facem doar o latură a W, mai exact latura din dreapta. Evident că atât grupul nostru în general și nici eu în mod special, nu eram pregătiți și antrenați pentru o drumeție lungă. Cu toate astea majoritatea dintre noi am dat iama prin magazinele de profil din București și ne-am achiziționat, nu cu puțini bani, echipament de trekking. Cel puțin io mi-am luat: pantaloni tehnici, geacă de vânt, tricouri și bluze tehnice, mănuși subtiri sa pot face poze și băț de trekkink. Mi-am luat și un fes total nefolositor, așa că în momentul când am ajuns în Puerto Natales am intrat direct într-un magazin de profil pentru a-mi cumpăra o căciulă adecvată. Bocanci aveam din fericire.

Echipați fiecare după cunostințe si posibilități, am pornit la drum. Partenerul meu de cameră nu era pregătit de trekking, astfel în mod înțelept a ales să rămână la hotel. Noi ceilalți ne-am întânit cu ghizii la recepția hotelului la ora 7 dimineața. Ne-au întrebat care n-avem bețe de trekking, necesare din cauza traseului pe gheața sau zăpadă. Pentru cei ce nu aveau le-au pus la dispoziție, contra unei taxe de 2000 pesos/bucată. Totul costă, nimic nu-i gratuit!

Mai mult ne-au întrebat dacă vrem să ne închirieze si colțari de gheață, la alt preț firește. Nimeni nu a spus că ar dori, așa că le-au lăsat la bază.

Ne-am suit într-un microbuz și am purces la drum. Două ore a durat drumul până la Parcul Național. Am oprit la intrarea în parc, la Laguna Amarga. De aici am fost nevoiți să ne cumparăm bilete de acces în parc la prețul de 11000 de pesos de căciulă, valabile trei zile. Deasemenea aici am și fost instruiți, despre ce avem voie, dar în special despre ce nu avem voie să facem prin parc și am primit și o hartă pentru orientare.

Am mai mers puțin cu microbuzul până la Las Torres Hotel. Acesta era unul din hotelurile despre care v-am povestit, cu priveliști deosebite și cu prețuri pe măsură. De aici începea practic ascensiunea noastră.

La orav 9,30 trecute si ceva, am plecat cu voioșie la drum. Conform hărților, traseul pe care urma să-l facem în acea zi era destul de lung. În funcție de ritmul fiecăruia se putea face dus-întors între șapte și nouă ore. Prima parte a traseului a fost pe un drum plat, apoi încet, încet a început urcarea. Sincer nu este un traseu greu, dar îți trebuie un pic de antrenament, nu ești ca pe bulevard.

După aproximativ jumătate de oră, s-au înregistrat și primele abandonuri, o doamnă mai în vârstă plus surprinzător pentru mine, chiar cei de la agenție, care erau de altfel și cei mai tineri. Probabil probleme de sănatate. Mai bine să nu te bagi la ce nu poți duce, decât să ai ulterior probleme.

Astfel am rămas zece negri mititei plus cei doi ghizi. Încet, încet grupul nu a mai fost compact, ci din contră s-a răsfirat. Fiecare mergea în stilul propriu. Eu și cu încă un coleg am rămas mai în urmă, cu o coechipieră un pic mai înceată. Ghizi erau foarte haioși și de gașcă, dar au început cu glume si miștouri la adresa noastră, un pic cam deplasate. În fine aveau si dreptate, niciunul dintre noi nu era pregătit cu adevărat pentru ascensiune, cu toate că cei tineri erau clar mult mai rapizi.

Vremea a fost foarte frumoasă, cu mult soare. În schimb vântul ne-a creat ceva probleme. Cu toate că era foarte frig și bătea și vântul foarte tare, ne-am încălzit și a trebuit să mai scoatem o bluză de pe noi.

La un moment dat am ajuns într-o zonă, unde era o cărare foarte îngustă. În stânga muntele abrupt, în dreapta prăpastie, cam ca la noi în zona denumită ”Brâna Caprelor”, ce duce spre răposata cabană Mălăiești. Față de „ Brâna Caprelor” erau două diferențe, nu erau lanțuri ca la noi, în schimb bătea un vânt extrem de periculos. Am fost avertizați de ghizi să pășim cu grijă și să nu pierdem prea mult vremea pe-acolo. Nu erau mai mult de 20-30 de metri dar era extrem de periculos. Ne-au povestit că anul trecut chiar un ghid a pățit-o pe-acolo, s-a oprit pentru poze și a fost luat pe sus de vânt și aruncat în prăpastie. Din fericire a supraviețuit, dar a avut ceva răni.

Pe la jumătatea traseului dăm de un refugiu intermediar! Luăm o pauză de vreo 10 minute , în care bem un pic de apă si ciugulim câte ceva! Noi doar câte o banană! Grupul încă era compact!!!

Încet, încet avansăm și dăm de gheață. Intrăm într-o pădure, ca din filmele de groază. Extrem de multe crengi rupte. Mă și gândeam, dacă ne-ar prinde noaptea pe-acolo, am cam pus-o. Aveam lanternă, dar era la hotel, că doar de-aia o luasem!!! =)) Bine că n-am avut nevoie, până la urmă.

Urcăm, urcăm, pozăm, admirăm... Unii mai repede, noi mai încet... Ajungem în final după câteva ore bune de mers, mai exact vreo 5, la un refugiu. Aici ne așteptau atât ghizii, cât și ceilalți coechipieri. Vorba vine, că ne asteptau. Cum am ajuns au și plecat la drum. Pai bine, da noi nu ne odihnim deloc? Nuuuu! E cam târziu și trebe să ne grăbim. Se pare că la ora 18 trebuie musai să fim înapoi, cu toate că încă e lumină.

Mai mergem un pic într-un luminiș, unde facem niște poze cu renumitele vârfuri Torres del Paine. Aici din păcate se rupe filmul. Se duce draq-ului toata coeziunea grupului, dacă o fi existat vreodată. Ghizii ne recomandă să nu mergem mai departe până în vârf, din două motive. Unul că suntem în întârziere și noi ne mișcăm cam încet și doi că nu suntem echipați corespunzător , nu avem colțari de gheață și ultima sută de metri e extrem de periculoasă, e abruptă și plină de gheață.

Are loc o mică ceartă între partenerii mei si ghizi. Până la urmă unul se hotărește să coboare, iar restul să urce. Eu le recomand sa fie prevăzători și să asculte ghizii. Eu sunt pățit, am avut un accident grav pe munte în adolescență și de-asta probabil suflu și-n iaurt.

Evident că partenerii mei nu mă iau în seamă și pleacă în grabă spre vârf. Asta era și recomandarea (greșită din punctul meu de vedere) a ghizilor, duceți-vă, da repede!!!

Ce să fac!? Am luat-o și io pe urmele lor. Dar rămăsese fata care se mișca mai încet. Am lăsat-o la refugiu cu cei doi ghizi. Îi era foarte frică să rămână singură. Mai ales că tot ghizii ne-au povestit că prin zonă, mai exact pe crestele munților din dreapta, nu are nimeni curajul să se aventureze, pentru că acolo sunt stăpâne pumele. Noi putem să stăm linistiți, pentru că nu atacă grupuri, ci doar persoane singure!!! Olala!

Drumul până în vârf conform indicatoarelor de-acolo, se putea parcurge cam în 45 de minute. Merg eu vreo 10-15 minute de unul singur. Evident că n-am putut ține pasul cu cei mai tineri ca mine, cu 10 sau chiar 20 de ani. Decid să mă întorc. Parcă sănătatea e mai importantă!

Surpriză, pe drumul de întoarcere mă întâlnesc și cu cei doi ghizi, care veneau în urma noastră. Îi întreb ce-ați făcut cu fata noastră, ați lăsat-o singură? Mi-au spus foarte senin că da și că i-au recomandat să înceapă de una singură coborârea. Fiind mai lentă, să câstige ceva timp! Băi, voi sunteți normali? De ce nu a stat măcar unul cu ea? Păi aici pe munte nu avem stații, nu avem salvamont și dacă se întâmplă ceva cu unul dintre voi, trebuie să fim împreună, să vă putem căra!!! Am rămas mut!

Am coborât la refugiu, am luat fata și am început coborârea! Pe la jumătatea coborârii am fost prinși din urmă , de un amic foarte sufletist, care a stat cu noi pâna la finiș.

Intre orele 18.30-19.00 am ajuns pe rând la microbuz. După ce au ajuns ultimii colegi, am plecat spre hotel. Din cele spuse de ei, nu a fost atât de grea ultima porțiune si nici atât de periculoasă, cu toate că un amic a alunecat pe gheață și a făcut o întindere, iar o fată a coborât doar pe fund. Probabil și ghizilor le era lene sau poate pentru că nu ne-au închiriat și colțari de gheață de la ei. Sau poate adevărul e undeva la mijloc. Bine că ne-am întors cu toți sănatosi. Asta conteză cel mai mult.

Am petrecut o zi superbă în natură, am admirat peisaje superbe, am văzut animale sălbatice în mediul lor natural. Turme de guanacos, acele animale asemănătoare cu mult mai celebrele lame, din Peru. Am văzut iepuri sălbatici, grași si frumosi, cum alergau prin iarbă. Am văzut o mulțime de ulii, vulturi sau condori. Se pare, că au ce păpa prin zonă! Unii chiar se înfruptau dintr-un iepurilă!  Pume nu am zărit, dar nici nu am ținut neapărat.

La hotel ma aștepta doctore cu un vin roșu ca focul și cu patul cald, da tot am ieșit pe la restaurant să dau iama printr-un mieluț delicios.

Apropo si acu ma gândesc: of ce frig am îndurat și ce vânt! Asta nu-i nimic, ziua următoare a fost și mai și!

P.S. conform aplicației instalate pe telefon, am făcut 38000 de pași, adică 27 de kilometri!

---

VIZUALIZĂRI: 1208 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI