Drumeție în ”Țara Luanei” - La pas prin Poiana Cozanei și prin împrejurimi

TIPĂREȘTE

În acest articol voi prezenta o zonă pe care am vizitat-o în luna august a anului trecut, însă despre care nu am reușit să scriu până astăzi; este vorba despre un areal înconjurat de mistere, despre niște meleaguri de o frumusețe naturală rămasă încă sălbatică, locuri în jurul cărora s-au țesut mai multe legende. Vă voi conduce, așadar, în ”Țara Luanei” ca să descoperim împreună o parte dintre vestigiile rupestre care au atras de-a lungul anilor pașii călătorilor fascinați de natură și de mistere.

Vestigiile rupestre din ”Țara Luanei” se numărau printre cele câteva locuri cu potențial turistic din județul Buzău unde nu reușisem până atunci să ajungem. Am mai avut câteva tentative de a merge acolo în decursul ultimilor ani, însă planurile noastre nu s-au concretizat din diferite motive. Într-o zi călduroasă din luna august astrele s-au aliniat în sfârșit (zi liberă, vreme frumoasă, chef de drumeție, lipsa altor planuri), astfel că am pornit la drum spre satul Nucu din comuna Bozioru.

Accesul către cătunul Nucu – Am urmat DN10 pe direcția Buzău-Brașov, iar după vreo 25 de kilometri parcurși am ajuns la intersecția spre dreapta cu DJ 203L (drum secundar pe care l-am străbătut până în localitatea Bozioru). La această intersecție se află două panouri informative care arată faptul că până la Casa memorială Vasile Voiculescu mai sunt 4 kilometri, iar până la schiturile rupestre trebuie parcurși 30 de kilometri. Drumul secundar trece prin mai multe localități precum Pârscov, Lunca Frumoasă, Cozieni sau Bălănești, ajungând într-un final la intrarea în localitatea Bozioru. Trebuie precizat faptul că drumul secundar nu se prezintă într-o stare prea grozavă, existând mai multe porțiuni unde asfaltul este plin de gropi sau chiar lipsește de-a binelea.

Am mai avansat câțiva kilometri prin Bozioru și am ajuns apoi la o nouă intersecție, existând mici indicatoare spre stânga către cătunele Fișici (4 kilometri până acolo) și Nucu. Am oprit și am aruncat o privire pe harta amplasată în apropiere – este vorba despre harta principalelor obiective și trasee turistice de pe raza comunei Bozioru. Am remarcat faptul că în această comună există 4 trasee turistice, primul dintre acestea conducând către o bisericuță din cătunul Bozioru de Sus, declarată ”monument istoric” – lăcaș de cult cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” (prima biserică a fost ridicată acolo în anul 1595). Nu am ajuns acolo în acea zi, poate cu altă ocazie...

Celelalte 3 trasee turistice aflate pe raza comunei Bozioru (grupate sub denumirea de traseul tematic ”Drumul Luanei”) pornesc din cătunul Nucu, urcă prin Poiana Cozanei și apoi conduc pașii vizitatorilor către diferite schituri rupestre din respectivul areal. Voi prezenta aceste trasee conform cu indicațiile existente pe cele câteva panouri informative din zonă:

-Circuitul 2 (Nucu – Poiana Cozanei – Piatra cu Cruce – Piatra cu Semne – Piatra Îngăurită – Crucea Spătarului – Agatonul Nou – Agatonul Vechi – Lacul Mistreților – Fundătura - Nucu);

-Circuitul 3 (Nucu – Poiana Cozanei – Fundu Peșterii – Scaunele lui Negru Vodă – Fundu Peșterii – Chilia lui Dionisie Torcătorul – Bisericuța lui Iosif și retur până în satul Nucu);

-Circuitul 4 (Nucu – Poiana Cozanei – Bisericuța lui Iosif – Agatonul Vechi – Agatonul Nou – Crucea Spătarului și retur).

Ultima parte a drumului cu mașina a însemnat parcurgerea drumului comunal 85 până în cătunul Nucu. Drumul este pietruit și destul de sinuos; pe alocuri apar denivelări destul de mari, însă care pot fi depășite în condiții meteo bune, cu puțină dibăcie și cu o mașină ce are o gardă la sol destul de generoasă. Această ultimă parte a drumului a însemnat parcurgerea a încă 9 kilometri (distanța Bozioru - Nucu), drumul comunal trecând prin cătunele Fișici și Găvanele. La ieșirea din Găvanele se urcă destul de pronunțat, iar în Nucu se coboară cam abrupt pe ultimii 300-400 de metri pe o uliță îngustă, înainte de a ajunge în dreptul ultimei case din sat. Pe multe porțiuni, drumul este îngust și nu permite decât trecerea unei singure mașini.

Noi am ajuns la capătul satului Nucu pe la ora 11.00, am întors mașina și am parcat-o apoi cât mai aproape de marginea drumului, într-un loc ceva mai larg. Era momentul să pornim în drumeție către Poiana Cozanei și către vestigiile rupestre din acea zonă.

Întrucât nu cunoșteam deloc meleagurile pe care urma să le explorăm, am ales să fim prevăzători și să luăm suficientă apă la noi cât să avem pentru câteva ore de umblat. În rucsac am pus 4 litri de apă (neștiind că în poiană vom găsi o sursă de apă), câteva gustărele, o lanternă mică și un cuțitaș pe care îl avem prin portbagaj, apoi am pornit la drum. Am ales să nu luăm nicio pelerină de ploaie întrucât prognoza pentru acea zi era una optimistă.

Am trecut pe lângă alte câteva mașini parcate pe marginea drumului și am ajuns în dreptul unui indicator pe care este notată următoarea informație ”Vestigii rupestre la 600 de metri”. Consider că din acel punct am mers totuși ceva mai mult până în Poiana Cozanei (cam 1 kilometru), unde am ajuns după jumătate de oră de urcuș destul de susținut pe drum forestier. O mașină de teren poate ajunge până în Poiana Cozanei, însă drumul forestier are multe denivelări și, la început, este o porțiune mlăștinoasă, drumul fiind traversat de un mic pârâiaș. Șanțurile existente ne-au făcut să credem că micul pârâiaș are un debit mult mai important în perioadele ploioase, așa că trebuie ținut seama și de acest aspect, mai ales de către cei care se încumetă să ajungă cu mașina în Poiana Cozanei și între timp începe să plouă.

Am făcut o scurtă pauză înainte de a ajunge în poiană întrucât ne-au făcut cu ochiul niște mure coapte, apoi privirile noastre au fost atrase în dreapta, unde începuseră să se contureze tot mai clar crestele ascuțite ca un fierăstrău ale munților. Pas cu pas, am avansat printre gardurile de lemn și fânețele din jurul nostru, ajungând acolo unde ne propusesem – în Poiana Cozanei.

Poiana Cozanei este practic ”inima” Țării Luanei. De ce spun asta?! Pentru că o parte dintre vestigiile rupestre se găsesc în poiană sau în apropierea acesteia, iar la celelalte aflate mai departe se poate ajunge trecând pe acolo. Și dacă tot am pomenit de Țara Luanei, mai trebuie spus că există o legendă care vorbește despre Luana, un rege atotputernic ce a domnit pe aceste meleaguri în vremurile de demult. Acest rege bătrân și înțelept trăia într-o cetate cu ziduri foarte înalte, iar fortificația era luminată zi și noapte și era locuită de oameni neînfricați. Civilizația aceasta înfloritoare a fost atacată într-o bună zi de inamici veniți din cer în care de foc, iar cetatea Luanei (până atunci necucerită) a fost spulberată, fiind ștearsă efectiv de pe fața pământului cu ajutorul unor arme nepământene. Munții de piatră ca niște ziduri care mărginesc Poiana Cozanei ar putea fi rămășite ale vechilor ziduri de la cetatea regelui Luana.

O altă legendă spune că Luana era o fată frumoasă care a coborât pe pământ într-un car de foc și s-a îndrăgostit apoi de un pământean. Fostul ei iubit dintr-o altă lume a început un adevărat război împotriva pământenilor, iar aceștia erau învățați să se ascundă printre stâncile din zonă; acest fapt ar putea oferi o altfel de explicație pentru așezările rupestre din zona Nucu-Bozioru.

Sosiți în Poiana Cozanei, am făcut un scurt popas pe un tăpșan din apropierea drumului forestier, profitând de umbra unui copac falnic din apropiere. Pe de o parte am admirat această zonă rămasă încă destul de sălbatică, pe de altă parte am încercat să localizăm câteva dintre vestigiile rupestre din zonă, cele pe care ne propusesem să le vizităm în această drumeție. Mai trebuie adăugat faptul că în partea dreaptă a poienii există o clădire care adăpostește probabil un bazin de captare a apei (construcția aceasta nu este cu siguranță una rupestră ).

În zona centrală există un pinten stâncos care practic împarte poiana în două. Acest pinten de munte, pe care l-am recunoscut imediat din fotografiile pe care le văzusem înainte pe internet, adăpostește o locuință rupestră veche de multe secole – este vorba despre Chilia lui Dionisie Torcătorul.

Chilia lui Dionisie a fost prima așezare vizitată de către noi. Această locuință rupestră se află în partea de sus a pintenului de piatră, iar pentru a ajunge acolo este necesar să urci destul de abrupt preț de câteva minute. Am văzut că majoritatea celor care vizitează această chilie urcă prin partea stângă a formațiunii stâncoase; ei bine, se poate urca și prin dreapta, chiar dacă unghiul este unul care te face să folosești și mâinile (am experimentat personal ambele variante de urcare și pot spune că cea prin stânga este de recomandat).

În partea superioară sunt amplasate două scări de lemn destul de solide care înlesnesc accesul curioșilor în interiorul locuinței rupestre. Spațiul dăltuit în stâncă este destul de îngust și este prevăzut cu două ferestruici, iar mai multe icoane amplasate acolo amintesc de credința Cuviosului Dionisie Sihastrul. Această încăpere se pare că datează din secolele III-IV, iar Cuviosul Dionisie ar fi trăit aici în secolul al XIV-lea (s-a adăpostit în chilia sa pentru aproximativ 30 de ani). Denumirea de ”Torcătorul” a sihastrului vine de la ocupația sa de bază – pustnicul își câștiga existența torcând lâna pe care i-o aducea vreun ucenic de prin satele din zonă.

Chilia lui Dionisie este atestată documentar în anul 1639.

Nu am zăbovit foarte mult la această așezare rupestră întrucât eram singurii care vizitam acest loc în acel moment; în cele câteva ore petrecute de noi în Poiana Cozanei, ne-am întâlnit cu alte două grupuri, în total vreo 10 persoane.

Următoarea noastră țintă a fost Bisericuța lui Iosif. Am ajuns acolo după vreo 40 de minute de la ieșirea din Chilia lui Dionisie. Traseul urmat de către noi a însemnat -în prima lui parte- urcarea prin partea stângă a poienii. Am trecut prin dreptul câtorva salcii bătrâne și tot în acea zonă am întâlnit o mică porțiune mlăștinoasă, peste care am putut trece însă fără probleme. A urmat un urcuș abrupt care ne-a condus către marginea pădurii; acolo există câteva bucăți de stâncă de mari dimensiuni, iar în apropiere se află un izvor acoperit cu dale de beton, izvor a cărui apă emana un miros înțepător de sulf.

După vreo 10 minute în care ne-am tras sufletul la umbra pădurii am continuat urcușul abrupt, de data aceasta prin pădure. Nu a trecut mult și am ajuns la noul nostru obiectiv; pe câțiva copaci am văzut marcaje precum ”dunga roșie pe fond alb” și ”triunghiul albastru”, însă acestea apar tot mai rar după ce treci de Bisericuța lui Iosif, iar la un moment dat se pierd.

Revenind la Bisericuța lui Iosif, noi considerăm că este cel mai interesant loc pe care l-am vizitat în acea zi. Acest lăcaș de cult rupestru impresionează atât prin locul unde a fost săpat (într-un perete de stâncă înalt de circa 100 de metri), cât și prin dimensiunile sale sau prin bradul semeț crescut în fața intrării (înconjurat de pădurea de fag). Atestată documentar în anul 1587, se pare că această locație rupestră datează încă din secolele III-IV.

Cunoscută și sub denumirea de ”Schitul Ioan Bogoslov”, Bisericuța lui Iosif se remarcă prin faptul că în interior, în partea centrală, apare o oarecare compartimentare care ne duce cu gândul la existența inițială a două încăperi sau la săparea adăpostului în două etape distincte. În interior sunt așezate mai multe icoane, iar pereții de piatră sunt parțial înnegriți de fum în dreapta intrării. La exterior, se remarcă imediat tăieturile precise în stânca muntelui care arată că, în trecut, a existat probabil un acoperiș exterior care permitea astfel lărgirea lăcașului de cult. Deasupra intrării am remarcat simbolul paleocreștin al peștelui (știam dinainte de existența lui și de locul unde trebuia căutat), iar alte câteva scrijelituri arată că și alții au trecut pe acolo de-a lungul anilor, inclusiv oameni cărora nu le pasă câtuși de puțin că degradează iremediabil astfel de locuri încărcate de semnificații (de exemplu, lângă una din ferestre apare inscripția ”1975 Dedu B Vasile”). 

În timp ce soția și băiatul s-au odihnit în fața Bisericuței lui Iosif, eu am continuat să avansez pe potecă, însă am pierdut repejor marcajul. M-am întors la tovarășii mei de drumeție, am revenit împreună în Poiana Cozanei, apoi ne-am fixat un nou obiectiv...

Fundul Peșterii este următorul vestigiu rupestru pe care l-am vizitat. Pentru a ajunge acolo, am ocolit pintenul muntos în vârful căruia se află Chilia lui Dionisie și am avansat către peretele stâncos din partea dreaptă a poienii. Chiar la marginea pădurii, înainte de povârnișul ascuns după coroanele copacilor, se află panoul explicativ pentru acest obiectiv. Din acel punct am urcat puțin și am ajuns în dreptul deschizăturii blocate cu ajutorul unui grilaj metalic. S-a luat această măsură tocmai pentru că pe pereții grotei sunt numeroase reprezentări considerate foarte importante (de obiecte și de simboluri), tehnica folosită la realizarea acestora fiind incizia. Există în grotă reprezentări specifice sfârșitului epocii bronzului și începutului epocii fierului (anii 2000-1200 î. Hr.), reprezentări pentru sfârșitul primei vârste a fierului (secolele VI-IV î. Hr.), dar și incizii realizate de către călugării sihaștri în epoca feudală. Printre acele obiecte și simboluri scrijelite, pe pereții peșterii pot fi identificate vârfuri de lănci, sulițe, pumnale, arcuri cu săgeți, pentagrama, triunghiurile sau alte figuri geometrice.

Schitul Fundul Peșterii (Profiru) a fost atestat documentar în anul 1639.

După câteva fotografii pe care le-am realizat printre grilajele de la intrarea în grotă, am coborât la marginea pădurii. Era timpul pentru un popas ceva mai lung, trecuseră mai bine de două ore de când tot ”drumețeam” prin Poiana Cozanei și prin împrejurimile sale.

În timp ce ne-am odihnit pe iarbă la umbra copacilor, am încercat să îmi dau seama care ar fi poziția exactă a unui alt loc pe care doream să-l explorez – era vorba despre Scaunele lui Negru Vodă. Despre poziția acestui loc aveam două indicii, ambele găsite în timp ce am tot lecturat în ultimii ani diferite informații pe internet. Astfel, după unii, Scaunele lui Negru Vodă sunt considerate stâncile dispuse asemenea treptelor unei scări pe muchia din dreapta poienii. După alții însă, Scaunele lui Negru Vodă reprezintă niște scobituri aflate în vârful unui bloc de stâncă, iar acest bloc de stâncă se află în pădure, undeva deasupra grotei Fundul Peșterii.

Întrucât pe muchia din dreapta poienii nu îmi propusesem să ajung (în primul rând pentru că nu știu pe unde aș fi putut urca acolo), m-am hotărât să încerc să urc prin pădure povârnișul aflat oarecum deasupra grotei Fundul Peșterii. Și am avut noroc! După vreo 10 minute în care am urcat abrupt prin pădure (mai mult m-am târât, folosindu-mă atât de mâini, cât și de picioare, dar și de orice stâncă sau de orice copac ce mă ajuta să mai avansez puțin), am ajuns în dreptul jilțului lui Negru Vodă!

Cam la patru metri înălțime, în partea superioară a unui bloc de piatră impresionant, există trei scobituri aflate una lângă cealaltă, iar deasupra lor se află o altă scobitură ceva mai mare, ca un jilț domnesc. Nu se poate urca pe stânca respectivă fără echipament pentru escaladare și vă spun asta după ce am încercat să ajung acolo urcând prin pădure alte câteva zeci de metri. Am găsit un loc prin care să mă pot cățăra pe acea muchie de piatră însă, atunci când am încercat să cobor spre Scaunele lui Negru Vodă, în fața mea a apărut un șanț mai mare pe care ar fi fost mult prea riscant să încerc să îl sar. Așa că m-am mulțumit cu niște fotografii făcute de sus ale poienii (realizate printre copacii rari de pe culmea de piatră), apoi am revenit la ai mei pe unde urcasem.

Poteca spre Scaunele lui Negru Vodă nu este marcată și nici nu se distinge prea bine, iar în dreptul blocului de stâncă există amplasat un panou informativ care mi-a confirmat că acela este locul pe care doream să îl descopăr.

Era trecut deja de ora 14.00 atunci când am revenit în Poiana Cozanei; știam că am vizitat cam tot ce se putea vizita într-o tură scurtă (celelalte vestigii rupestre aflându-se la distanțe ceva mai mari, prin pădure), așa că am pornit agale către cătunul Nucu, adică spre locul unde lăsasem mașina.

Nu am plecat din poiană fără a ne clăti pe mâini, pe ochi și fără a bea câteva înghițituri de apă rece de la o cișmea aflată în fundația unei clădiri micuțe de lemn (la vreo sută de metri de pintenul unde se află Chilia lui Dionisie). Nu puteam omite acest amănunt, pentru că orice sursă de apă este un lucru important într-o drumeție și pentru că noi nu cunoșteam existența ei înainte de a merge acolo. Așadar, în partea centrală a Poienii Cozanei, se află o construcție de lemn nu mai mare decât o cameră (ca o mică biserică, probabil ridicată de puțină vreme), iar în temelia de piatră zidită a construcției se află o cișmea. Probabil că acolo a fost captat un izvor din zonă, ceea ce reprezintă un lucru excelent pentru drumeții care se încumetă să exploreze pe îndelete ”Țara Luanei”.

Întoarcerea la mașină a fost destul de simplă, a trebuit totuși să rămânem concentrați pentru a nu călca greșit prin vreo groapă de pe drum. Pe la ora 15.00, drumeția noastră în ”Țara Luanei” lua sfârșit, iar drumul de întoarcere către casă a însemnat parcurgerea aceleiași rute ca la venire.

În continuare, voi mai prezenta câteva informații referitoare la aceste meleaguri din județul Buzău, mai ales că sunt tot mai mulți cei care doresc să viziteze plaiurile stăpânite odinioară de înțeleptul rege Luana:

-Pe lângă vestigiile rupestre pe care noi le-am vizitat, în zona Nucu mai există și altele, precum Piatra cu Cruce, Piatra cu Semne, Piatra Îngăurită, Agatonul Vechi, Agatonul Nou sau Fundătura. La acestea se poate ajunge trecând prin Poiana Cozanei și urmând apoi poteci prin pădure, dar pe multe porțiuni marcajul lipsește. Astfel, este recomandabil ca drumețiile în ”Țara Luanei” să se facă beneficiind de serviciile unui ghid, cea mai cunoscută persoană din zonă care oferă astfel de servicii fiind Diana G. (se găsesc datele ei de contact pe internet).

-Satul Aluniș este un alt loc unde se găsesc vestigii rupestre – am vizitat în urmă cu ceva timp biserica rupestră cu hramul ”Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Această biserică de la Aluniș datează din anul 1274 și este printre cele mai vechi lăcașe de cult din țară în care se mai săvârșesc slujbe. Complexul rupestru de la Aluniș mai cuprinde câteva locuințe primitive săpate în stânca muntelui.

-Din satul Aluniș se poate ajunge în Poiana Cozanei la pas, pe o potecă prin pădure; în funcție de condiția fizică a fiecăruia, traseul se poate parcurge cam într-o oră și un sfert – două ore (nu am parcurs personal traseul, timpii sunt estimați în funcție de impresiile altor călători).

-Pentru cei care doresc să rămână mai multe zile cât mai aproape de arealul vestigiilor rupestre Aluniș-Nucu, există două posibilități de cazare despre care eu am cunoștință – este vorba despre pensiunea Nicoară (peste drum de biserica rupestră de la Aluniș) și motelul Runcosu de la Bozioru. Acest motel se află în satul Bozioru, la câteva sute de metri de intersecția cu drumul comunal către cătunul Nucu. Motelul Runcosu a fost prezentat în trecut pe acest site (vezi impresii).

-Cei care preferă camparea în natură pot rămâne cu cortul în Poiana Cozanei (în condiții de off-camping) sau pot campa în mod organizat ceva mai departe, în zona Vulcanilor Noroioși, la campingul Muddyland.

-Altă zonă care merită vizitată pe raza comunei Bozioru este arealul unde vă puteți întâlni cu ”Babele de la Ulmet”. Am fost acolo anul trecut, iar trovanții buzoieni ne-au fermecat prin dimensiunile și prin formele lor. Nu am mers în aceeași zi și în Poiana Cozanei și la trovanți, ci am revenit după vreo două săptămâni pentru a vizita trovanții.

-În localitatea Colți -la câțiva kilometri de satul Aluniș- există un muzeu deosebit, respectiv Colecția muzeală de chihlimbar de la Colți. Muzeul merită vizitat, exponatele sunt interesante.

Ajuns la final de articol, recomand tuturor iubitorilor de natură și de mister o drumeție în ”Țara Luanei”! Toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 7885 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI