Drumeții prin Parcul Național Cozia

TIPĂREȘTE

Unul dintre motivele pentru care aș pleda pentru reintroducerea pedepsei capitale în România este acela că nu poți să îți bați joc de un Paradis și să îți continui viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă refer aici la stațiunea mea de suflet, Căciulata. Chiar nu știu ce putere au locurile acelea asupra mea, de revin acolo ori de câte ori mă simt doborât de cele cotidiene. Poate aceeași putere care i-a determinat pe Cuceritorii romani, acum aproape două milenii, să ridice acolo un castru, ca o Rândunică (Arutela) ce veghează la porțile Oltului, către dușmanul Dac. Sau care l-a făcut pe Mircea, Înțeleptul, ultimul mare Voievod, să ctitorească poate cel mai profund locaș de cult de pe meleaguri muntene... Pentru că, altminteri, zona este umbrită de o plictiseală cronică, adusă aici de nepriceperea edililor, poate a managerilor Parcului Național, a patronilor complexului hotelier sau, de ce nu? , a tuturor, la un loc!

Dar nu despre tristețea locului vreau să povestesc, ci despre bucuria traseelor prin munte. Trei, la număr, dar pe ultimul, cel către vârful Cozia, îl las experimentaților, căci noi, muritorii de rând ne putem toci pingelele pe celelalte două.

Primul traseu, o plimbare de voie, către cascada Lotrișor. Pentru asta, de la complexul hotelier se merge cu mașina 5 kilometri, dincolo de viaductul întins de-a lungul râului Olt, spre Sibiu, printr-un peisaj de vis. Mașina se poate lăsa, fără probleme, în parcarea motelului Lotrișor, după care, dacă traversezi cu atenție Magistrala Europeană, te trezești la intrarea pe drumul forestier care urmărește micul afluent al Oltului, spre izvoare. Mai ales în Parcul Național se lucrează, s-au pus din loc în loc bănci și mese, se drege drumul pe ici, pe colo, ceea ce nu este un plus, pentru că tot mai mulți comozi de la oraș vor purcede cu mașinile către Cascadă. Deocamdată, să ne bucurăm de liniștea pădurii, tăiată pe alocuri de triluri necunoscute și, pe la o cotitură, de foșnetul apei. Pentru că nu poți să nu te oprești și să cauți prin fiecare fisură a muntelui din față urma lotrilor de altădată, care se ascundeau de potera cu premiu pus pe capetele lor... Tot drumul este o feerie, cu serpentine ușoare tăiate în piatră, care urcă o dată cu râul. Iar cascada se ițește după o curbă, înaltă, prăvălindu-se din munte. O fotografiezi, într-o ședință ad hoc, ca pe un model ce nu vrea să se lase pradă camerei de luat vederi, cobori la poalele ei, te lași stropit de spuma parfumată, amintindu-ți de nașterea unei zeițe, departe, din spuma altei mări și te gândești să îi îmbunezi spiritul cu umilința adorației păgâne... Pentru că nu poți să accepți crunta realitate, cea scrisă în istorie, anume că ea, cascada, este un artefact al ingineriei umane, care a dorit să mute cursul unui râu. Dar, chiar așa, cine stă să citească statisticile?

Cel de-al doilea traseu este pentru iubitorii drumeției. Nu este complicat, nu este nevoie de echipament special, de pioleți sau coardă, ci numai de încălțări potrivite, răbdare și voie buna. Este un traseu pe care îl recomand vara, într-o zi senină, fără ploaie. Pornirea se face de la complexul hotelier, pe malul Oltului, către ruina a ceea ce a fost, odinioară, mândra casă a izvoarelor. Se trece Oltul pe pod, către centura stațiunii, apoi se intră în satul Păușa. De fapt, foarte șters, pe pod este un marcaj făcut, cu ani în urmă, de prietenul meu, Geograful, care trasa, până la mânăstirea Stânișoara, nu mai mult de o oră și jumătate. De fapt, prima dată, cu mulți ani în urmă, tocmai această indicație și faptul că îl cunoșteam pe Geograf și povestea acelui marcaj m-au determinat să fac traseul. Ce umor fin avea Geograful, când, după ce am ajuns la Stânișoara, i-am comunicat că nici vorbă ca un om normal să urce cei șapte kilometri de sub munte în doar o oră și jumătate... ”Lasă, domne, că i-ai coborât în timpul ăsta! ”...

Dincolo de acest minor inconvenient, drumul este de vis. După ce depășești limitele Păușei (care, în ultimii ani, prin nașterea a tot soiul de vile, s-a întins până la intrarea în Parcul Național – ceea ce mă face să îmi pun întrebarea dacă nu cumva intrarea asta se va muta mai spre munte, tot așa cum aeroportul Băneasa s-a mutat la Otopeni...), pătrunzi în Parc. În funcție de anotimp, prima jumătate de ceas te poți bucura de murele de pe marginea drumului, fără teama de a te vedea cu celălalt mare pofticios, ursul... Poteca urcă lin, prin pădure, până la un baraj, unde merită făcut un popas și niscaiva fotografii. Apoi, chiar la jumătatea drumului, răsare, pe malul celălalt al râului, cabana Valea Mărului. Bine, cabană cred că e mult spus, eu am luat-o mereu drept reper, pentru că, după ea, drumul începe să urce, uneori în pantă accentuată, lăsând râul dedesubt. Serpentinele prin pădure pot deveni, la un moment dat, exasperante, dar, dacă nu mai suportați ideea pașilor puși înainte, unul după altul, e bine să vă mai opriți, când și când, pentru a admira culorile stâncilor, înverzite de mușchiul crescut acolo de umezeală. La un moment dat, drumul se bifurcă. Țineți mâna stângă și, după o ultimă serpentină abruptă, veți ieși din pădure, ca să admirați, în dreapta, sus, vârful Cozia și releul de transmisiuni în eter. În stânga, prin pădure, le puteți face cu tifla gogomanilor care, ca și voi mai devreme, își poartă destinul către mânăstire. A cărei intrare vă apare brusc în față, atunci când vă așteptați mai puțin, furați fiind de imaginea cascadei care se prăvălește din munte, de sub vârful Cozia.

Pentru a ajunge la mânăstire va trebui să coborâți puțin, un dezavantaj, dacă vreți să vă întoarceți pe același drum. Doar că nu vă recomand asta! Mânăstirea, în sine, este frumoasă, austeră, dar o operă de artă, totodată. Călugării nu sunt întotdeauna binevoitori, pentru că de aceea s-au retras în munți, ca să scape de noi, turiștii, dar oricând puteți să vă umpleți bidoanele cu apa de la izvor (ceea ce vă recomand să faceți). Iar întoarcerea în stațiune se poate face, prin spatele mânăstirii, pe traseul marcat către altă mânăstire celebră în zonă, Turnu. Tot șapte kilometri, care încep printr-o coborâre abruptă prin pădure, urmată de un urcuș la fel de abrupt, până într-un mic defileu ctitorit de o stâncă prăvălită, de pe care, cu atenție, se pot imortaliza imagini panoramice ale întregii văi. După aceea, drumul coboară necontenit prin pădure, iar ultima parte, aproape de Turnu, poate fi dificilă, pentru că se face doar pe stâncă alunecoasă. De altfel, recomand parcurgerea acestui traseu doar în acest sens, deoarece urcușul dinspre Turnu spre Stânișoara poate să taie încă de la început elanul drumețului de ocazie.

Despre mânăstirea Turnu nu ar fi multe de zis, ea fiind ușor accesibilă pe drumul de 2 kilometri de la Cozia, cu atenție, pe Drumul Național, apoi peste barajul de pe Olt și pe lîngă lacul de acumulare, prin cele două tuneluri. Complexul monahal impresioneaza prin austeritate, deși cele trei biserici (cea veche și cele două, suprapuse pe două nivele ale aceleiași clădiri) pot sugera contrariul. Doar peșterile săpate în stâncă ale celor doi schimnici retrași încă de acum cinci veacuri de la Cozia, din cauza pelerinilor (turiștii de odinioară) ne aduc aminte de sălbăticia locului. Mereu m-am întrebat, dacă cei doi pustnici s-au simțit deranjați în meditația lor de ”turiștii” veacului din care făceau parte, ce ar fi zis de nebunia mileniului următor?

Traseul este minunat, se face în jumătate de zi și cuprinde, de la hotel înapoi la hotel, cam 18 kilometri.

---

VIZUALIZĂRI: 6397 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI