Din culisele tribului Massai

TIPĂREȘTE

Sunt în mijlocul unui cerc de vreo patruzeci de Massai ce-mi cântă o melodie stranie, cu strigături ce-mi amintesc de cele din zona Țării Oașului, dar nu-mi pot da seama cam ce mi se pregătește. Încerc un zâmbet și mă las purtat de ritmul din ce în ce mai alert al dansului și încerc să stabilesc câteva repere ce-mi pot oferi un minim de siguranță. Dacă expresia adulților inspiră concentrare și angajament, în mișcările lor sacadate, celor mai tineri și copiilor le citesc în ochii de jăratic aprins exuberanța momentului, cu un mesaj mai optimist de care încep să mă leg ca de un firicel de speranță. Simt cum mă inundă valuri, valuri de transpirație și îmi caut în zadar un scaun prin preajmă. Căldură mare, mon cher!

Văzând că bat evident în retragere, ghidul îmi traduce amabil mesajul cântecului: Malimu, tot tribul îți urează bun venit și o viață plină de fericire pentru că ești un om bun. Așa mai merge! îmi șoptesc eu și încep, ce-i drept, cam ezitant, să fac niște poze pe ultima sută de metri. Dar totul continuă în mod electrizant și reconectarea mea emoțională față de mulțimea veselă din jurul meu lasă mult de dorit. Îmi vine în ajutor un ciorchine de copii de 6-7 ani, care mă înconjoară zgomotos repetând Malimu, Malimu, ca și cum aș fi personajul care le poate lumina o copilărie lipsită de toate cele rele, care vin dincolo de gardul viu al tribului. Încerc sa-i învăț cum să zâmbească la o poză, maimuțărindu-mă și imitând animalele sau păsările din lumea mea, dar totul se oprește din nou când trebuie să facă un salut cu mâna. Mișcările lor par atât de dezarticulate încât mă fac să-mi epuizez repede posibilitățile mele de pedagog. Nu se poate, îmi spun, înainte de ultima încercare... Tocmai atunci, a doua cireadă-de data asta de capre-trece zgomotos pe lângă gardul viu al tribului și frica de a fi admonestat din nou că pot lăsa animalele fără lapte, îmi oprește orice pornire de a le poza.

Frumoasă și naivă viața unui trib! conchid eu, ca la căderea cortinei după primul act al unei reprezentații fără repetiții și regizori. În poza de grup cu actorii, mă regăsesc copleșit de emoții trăite la maxim, mascate de un zâmbet șovăielnic.

Îi propun ghidului să stăm cîteva minute de vorbă și mă invită numaidecât să iau loc pe un butuc, la umbră, în anticamera unei colibe în care curățenia pare la loc de cinste. Îi mărturisesc cât de mult mă impresionează viața tribală, iar el îmi pune câteva întrebări vagi derspre țara mea. Pare surprins la vestea că noi, după obiceiul altor țări europene, ne limităm la o singură soție și la doi trei copii. Îi spun că noi nu consumăm numai carne și că sângele de animale nu se bea pentru a prinde curaj, iar atribuțiile sunt altfel distribuite în familii. Îi citesc pe față o undă de dezamăgire.

Aflu că este pe punctul de a se căsători-prima soție-cu o fată de la un trib vecin și că tatăl său va trebui să dea în schimb cel puțin 3-4 vite, principala lor avuție, și câteva capre, din simplu motiv că această fată pe care a cunoscut-o la o ceremonie de nuntă, este considerată una din frumoasele tribului. La aceste ceremonii, fetele sunt costumate în culorile tribului, purtând un guler rotund și ridicat, confecționat din piele de vită cu podoabe din os sau corn de animal, lemn vopsit în culori naturale și mărgele cu simboluri ornamentale ce vorbesc și despre statutul lor social. Ele nu pierd prilejul de a atrage privirile tinerilor războinici angajați, la rândul lor, în vestitul dans cu sărituri (Maa) -un bun prilej de a-și etala suplețea și bărbăția. Este și momentul când, cântecele și dansurile Massai au la bază dialogul dintre băieți și fete, cu conținut erotic și cu mici ironii de o parte și de alta. Fetele, ca și băieții, odată trecuți de 13-14 ani, când are loc ceremonia de cicumcizie, (aparent uitată în afara mediului tribal, grație asociațiilor neguvernamentele) fac primii pași spre o eventuală căsătorie în care, contrar legiilor din lumea noastră, dragostea și atașamentul nu sunt dublate de gelozie, atâta timp cât comunitatea împarte bunuri egale tuturor membrilor săi. Din dorința de a evita să aduc un nor negru peste frumusețea unei filozofii greu de zdruncinat, continui să ridic mereu din sprâncene, la fel ca un mim al cărui mesaj nu ajunge la public. Dacă ne gândim că simțul posesiei a apărut doar în sclavagism, atunci trebuie, cu siguranță, să admitem că ne găsim într-un spațiu și timp mult mai îndepărtat...

Aflu din nou că singurii beneficiari absoluți ai căsătoriilor sunt războinicii care, prin propria lor iscusință, reușesc să răpună un leu. Sulița lor apare, ca un adevărat trofeu încadrată într-un cerc metalic în fața colibelor acestora iar accesul lor la cele mai frumoase fete din triburile învecinate este aproape nelimitat. Cât privește divorțul, acesta se lasă, la rândul lui, cu despăgubiri în animale, în funcție de hotărîrea șefului de trib și a sfatului bătrânilor.

El va trebui, îmi spune ghidul, aproape visând, să-i poarte hainele miresei, două săptămâni după nuntă, pentru a o înțelege și a o accepta mai ușor în viața lui. Atunci când vine vorba de vite, orice Massai știe mai bine decât toată lumea, că acestea sunt avuția cea mai importantă dăruită lor de către Marele Spirit (Enkai), atunci când cerul s-a rupt în două și s-a decis că singurul popor din lume căruia i se cuvine acest privilegiu, este cel din triburile Massai. Motiv pentru care, nu o dată, triburile vecine s-au trezit deposedate de vite, din dorința egoista a Spiritului Suprem de a le lăsa doar lor această moștenire sacră. Războinicii, la rândul lor, sunt într-o permanentă alertă pentru apărarea sau dobândirea teritoriilor de pășunat pentru vite.

Toată hrana lor tradițională se raportează la carne, agrementată de plante, fructe și vegetale adaptate solului din junglă, cu adaosurile din ultimii ani: cartoful dulce și porumbul. Însă, mândria oricărul Massai este că deține acest drept inviolabil asupra tuturor vitelor de pe pământ. Un motiv, îmi spune gazda mea, pentru care ei se închină pe vârf de munte acestui Mare Spirit (în fond, un spirit dual-bun și rău) atunci cînd cerul se deschide, o dată la câteva zile.

După ce ieșim din mica noastră colibă de protocol, îmi atrage atenția un tânăr războinic ce ține după umăr o tânăr și sulița sa de războinic în mâna dreaptă. Curiozitatea mă împinge să-l întreb pe ghid ce rost mai are sulița în timp de pace, într-o împrejurare atât de frumoasă. Mi se răspunde prompt, că atunci cînd un bărbat vizitează o femeie, sulița rămâne înfiptă în fața colibei acesteia-un gest ce s-ar putea clasa în teoria comunicării ca un mesaj explicit.

-Malimu, a venit momentul să-ți mai facem o surpriză, îmi spune ghidul zâmbind cu subînțeles. Oh, no! Orice, numai surprize nu-mi doream să retrăiesc în acest colț de lume! Dar micul purgatoriu prin care trecusem, îmi dă speranțe că rămân, în contimuare, preferatul lor și, în cele câteva minute pe care le voi depăși cu speranță și, oricum, cu mai multă stăpânire de sine. De-abia acum descopăr, într-un alt colț al perimetrului central, adevărata cavalerie ușoară a tribului Massai: două rânduri de femei tinere, cam 20 la număr, îmbrăcate splendid în tunici de un albastru deschis și roșu natural, cu coliere și podoabe încărcate, ce-mi zâmbesc rostind într-una Malimu (profesor) și îmi arată grămezi întregi de bijuterii- brățări, coliere, mărgele, gulere brodate-cu o încântare sinceră de propria lor manoperă.

-Malimu, îmi șoptește ghidul, conform tradiției noastre, fiecare oaspete trebuie să ia cel puțin câte o piesă de 5 dolari, de la fiecare femeie la această masă! Îmi strecor involuntar mâna în buzunar, de unde apare parcă și răspunsul meu inspirat.

-Te rog să le spui acestor doamne talentate, că în lumea din care vin eu, prețurile se negociază! Urmează minute de ilaritate în care mesajele seamănă cu un roi de albine, când mai lente, când mai agitate, gata să-și înțepe intrusul nepoftit. Mi se sugerează cu degetele 3 dolari pentru piesă, lucru pe care îl accept înghițind în sec. Îmi trec pentru o clipă prin minte câteva din secvențele anterioare, și iar încuvințez hotărât din cap. Negocierea se lasă cu o bucurie generală din care disting doar Malimu, cu semne de multă recunoștință și apropiere. Mai mult, le propun o ședință foto pe care o acceptă cu grație. În sfârșit, îi vad rîzând cu poftă, vorbind și gesticulând în același timp-un fond sonor pe care ne despărțim prieteni pentru o singură secundă din viață.

În minutele următoare, necruțătoarea mașină a timpului mă reconectează cu greu la cotidianul nostru, în care legenda și farmecul își recapăta culorile pale-un cotidian în care, oricum, mă mișc mai sigur.

---

VIZUALIZĂRI: 4137 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI