Cornwall - itinerariu de vacanţă (II) - St. Michael's Mount

TIPĂREȘTE

În perioada de pregătire a sejurului, atunci când – aşa e cazul meu – cauţi cât mai multe date şi locuri interesante aruncându-le într-un coş din care mai apoi tot sortezi, la un moment dat mi-a apărut o imagine foarte cunoscută. Cea a unui castel pe care nu am apucat să îl vizităm pe când am fost în Franţa, neajungând la Saint Malo pentru Mont Saint-Michel.

Puţin mirat, acord o atenţie mai acătării imaginii, caut ceva mai multe informaţii şi aflu că există o oarecare legătură de rubedenie între cele două edificii, fiecare situându-se pe câte o creangă a arborelui genealogic al benedicţilor.

Astfel, sudul Cornwallului ne-a oferit prilejul să vedem St. Michael’s Mount, considerat a fi una din perlele coroanei turistice a regiunii, un obiectiv pe care nu l-am fi ratat sub nicio formă.

Iniţial capelă benedictină construită în secolul al 14-lea, castelul de piatră este construit pe o stâncă ce se ridică falnic din apă. Excelent poziţionat, astfel încât este vizibil de la mare distanţă oriunde te-ai afla pe ţărmul sudic al regiunii, dă naştere unei splendide panorame ce te atrage ca un magnet şi te laşi condus spre Marazion, sătuleţul în a cărui imensă parcare poţi lăsa în siguranţă autoturismul (contra a 4 lire/zi) şi să-ţi continui drumul spre castel.

Opţiunile de a ajunge pe insulă sunt în număr de două: cu barca sau pe jos. Prima opţiune te costă 2 lire/persoană/sens iar cea de a doua te conduce pe un drum lat de un metru şi ceva, accesibil doar în momentul retragerii apelor.

În documentarea mea am rămas extrem de surprins de migala depusă de cei care se ocupă de prezentarea la un standard calitativ cât mai înalt al informaţiilor, fiind detaliate pe zile şi ore fluxurile şi refluxurile, ceea ce iţi permite să programezi vizita fără a te urca în barcă (presupunându-se că există persoane care hrănesc peştii fără voia lor...). Aceste informaţii pot fi luate de pe site-ul lor oficial.

Cum noi am ajuns cam prin perioada în care nivelul apei era în descreştere dinspre maxim, am traversat plaja largă acoperită de un nisip alb şi fin şi am luat-o spre micuţul port unde ne-am aşezat cuminţi la rândul format în aşteptarea Rosinei (identitatea bărcii) pentru a ne transporta dincolo de apă, pe insulă.

Ai de urcat apoi o pantă nu prea accentuată până să ajungi la intrarea în castelul inclus în patrimoniul National Trust. Dacă vrei să şi treci de intrare, e musai să achiţi 10,5 lire pentru vizitarea edificiului şi 8 lire pentru grădini sau 16 lire un tichet combinat.

Faţă de anul trecut s-a scumpit cu 0,5 lire intrarea în castel şi cu o liră tichetul combinat, un trend ce observ că se menţine de la un an la altul, respectiv creşterea preţului de intrare la obiectivele turistice.

Vizita trebuie să ţi-o programezi între 10.30 – 17 (la 16 e ultima intrare) şi să nu ajungi sâmbăta, caz în care nu-ţi rămâne decât să îl admiri de pe ţărm, angajaţii fiind liberi să îşi petreacă timpul liber cum doresc, dar cu siguranţă nu la muncă.

Dacă tot l-am solicitat, urmăm sfatul domnului de la casierie şi luăm bilet doar pentru castel dată fiind ora prezenţei noastre acolo, adică 15.50. Cu o amabilitate tradusă într-un câştig de 10 lire şi cu un zâmbet afişat pentru a ne conştientiza de valoarea poveţei sale, ne şopteşte fără a fi auzit de şefi, că grădinile pot fi admirate de pe terasa castelului. Aşa a şi fost! Iar voi să ţineţi minte asta dacă veţi avea şansa să ajungeţi pe acolo.

De cum intri în clădire ai să vezi expus sigiliul lui Richard Auncell, cel care a fost primul preot englez ajuns în Castelul Mont Saint Michel din Normandia. Sigiliul a fost descoperit cu ocazia lucrărilor la Catedrala din Exeter şi se presupune că a fost predat acesteia pentru păstrarea în siguranţă de către Syon Abbey, proprietarul insulei, din 1415 şi până la confiscarea ei de către Henric al V-lea.

Aşezământul religios a fost dizolvat de către Henric al VIII-lea, regele intrat în conflict cu biserica din cauze personale ce ţin de problemele sale matrimoniale.

Turul castelului te conduce prin încăperi care păstrează aroma trecutului. Saloane mobilate elegant, cu pereţi în care cărţile stau frumos rânduite pe rafturile sau în bibliotecile de lemn de esenţă scumpă, sala de mese de un alb lăptos cu arcade de lemn perfect curbate şi mici intrânduri cu ferestre în turnuleţele de piatră care te fac să zăboveşti pe băncuţele capitonate şi să îţi tragi sufletul aruncând un ochi spre apa albastră ce se vede undeva jos, pornind de la baza stâncii şi purtându-ţi privirile până hăt departe. Atât de departe încât ai ocazia să visezi, fiind liber să îţi închipui orice voieşti... Doar eşti într-un castel.

Odată ce încerci şi deschizi uşa micuţă a unuia dintre turnuleţe, păşeşti pe un tărâm de basm. Pe terasă. Înconjurat de ziduri de piatră ce odinioară fusese albă iar acum de un gri patinat, privind în sus ai ocazia să observi turnuleţe ce se ridică spre azuriul fără de nori al cerului cu intenţia de a-l străpunge.

De te-nduri să priveşti înainte, printre turnuleţe şi clădiri, eşti supus unui examen optic. Trebuie să deosebeşti cât ţine apa şi unde se termină cerul, limita clară a uniunii lor naturale fiind foarte greu de delimitat de vreme ce ambele aproape că se încăpăţânează în a-şi breveta nuanţa perfectă de albastru.

Iar de te vei afla pe marginea terasei şi vei dori să îţi arunci în jos căutătura ochilor, îi vei da dreptate casierului şi te vei gândi cum ai putea să cheltuieşti cele 10 lire salvate. Da, se văd perfect grădinile subtropicale perfect rânduite şi profesional îngrijite, atâta doar că nu ai ocazia să te plimbi prin ele.

Din partea de nord a terasei se vede satul, plaja şi drumul pietruit de întoarcere, de pe care apa începe să se retragă.

Înainte de a părăsi clădirile, itinerariul turului te conduce printr-o micuţă galerie de onoare astfel încât pe lângă colecţiile de armuri şi tablouri de valoare, proprietarii îşi expun cu mândrie dovada legăturii lor cu regina Marii Britanii, cea care le-a fost oaspete în anul anterior vizitei noastre.

Cum la data raidului nostru pe acolo, cel de-al treilea lord St. Levant, proprietarul, era plecat cu treabă (poate la Londra, în Camera Lorzilor), nu a avut ocazia a se imortaliza şi cu noi în poză pentru a o expune turiştilor de anul acesta...

Părăsim castelul dar nu şi insula căreia îi dăm un tur ce măsură ce cota apelor scade continuu.

Profităm de vremea superbă şi soarele cald al după amiezii şi ne întindem la plajă preţ de vreo jumătate de oră.

Drumul de întoarcere spre parcare îl parcurgem per pedes şi parcă nu îţi vine a crede că acum vreo două ore şi ceva acesta era impracticabil... Te duce cu gândul spre religie, la psalmii în care se povesteşte despre cineva că a călcat apa sau că marea s-a despicat pentru a permite trecerea.

---

VIZUALIZĂRI: 738 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI