Plajă şi teatru înainte de capătul lumii

TIPĂREȘTE

Prima zi din vara astronomică a anului 2018 începe cu o siestă în superba grădină a lui Jane, după care ne îmbarcăm şi plecăm spre plajă.

Porthcurno Beach e prima destinaţie a zilei. Lăsăm maşina în parcarea situată la intrarea pe plajă şi plătim 2 lire pentru ocuparea spaţiului, coborâm pe o cărare printre pietre şi copaci şi din Anglia parcă suntem teleportaţi undeva pe malul Mării Mediterane.

Nu-mi vine a crede ce se desfăşoară în faţa ochilor. Nisip fin auriu, o apă albastră în care se reflectă lumina unui soare aflat în deplină libertate pe cer, căruia norii nu i-au pus cătuşe zile în şir şi unul din peisajele ce nu îmi puteam imagina că pot fi admirate în această parte de lume.

Apa Atlanticului era foarte rece însă, fapt care pare a nu-i deranja pe doi bătrânei aflaţi în mare şi care cred că discută despre un subiect interesant (nu pot băga mâna în foc că mişcarea buzelor lor se datorează sau nu dârdâitului...).

Pregătiţi să intre – pentru a le sări în ajutor sau pur şi simplu pentru plăcerea înotului – mai zăresc pe mal trei persoane echipate în nişte costume speciale din cauciuc. Probabil termoizolante.

Fără vreo costumaţie specială ne hazardăm şi noi în apă (când mai avem noi ocazia să ne scăldăm în ape atlantice)? Însă doar cu picioarele. Şi acelea numai până la glezne, acolo unde simţim rapid tăietura ca de bisturiu a apei reci.

Deşi se poate ajunge aidoma ălorlalţi oameni normali pe şosea, noi, de pe plajă, urcăm pe nişte scări săpate în pereţii abrupţi de piatră până la Minack Theatre, aşezământ cultural pentru a cărei vizitare eşti nevoit să scoţi 5 lire de-ale lor din buzunar.

Unde era frumuseţea vacanţei şi provocarea dacă veneam cu maşina? Plus că nu aveam ocazia să admirăm la fiecare cot al potecii – şi din ce în ce mai mai de sus – extraordinara panoramă ce se deschidea asupra golfului Porthcurno.

Minack Theatre este un teatru în aer liber în care se ţin spectacole de la Paşti până în septembrie. Cu o vedere minunată asupra Atlanticului, aproape o sută de mii de oameni se aşează anual pe băncile de piatră pentru a asista la reprezentaţiile care au loc pe scena situată măiastru pe buza prăpastiei spre ocean.

Datorită poziţionării şi farmecului său, instituţia de cultură este inclusă în lista celor mai spectaculoase teatre şi au existat regizori care în filmele lor au dorit să tragă unele cadre şi pe aici.

Această locaţie mi-a amintit foarte mult de ceea ce am văzut acum câţiva ani pe Coasta Amalfitană, mai precis la Ravello, scena festivalului de muzică ce se desfăşoară anual acolo.

Există şi aici o parcare pentru autoturisme. Una cum nu am mai văzut până acum. Pe covorul de iarbă locurile de parcare sunt delimitate aidoma celor de pe asfalt, numai că albul varului este înlocuit cu linii de pământ tratat special pentru a nu creşte iarba. Nu se achită taxă pentru odihna maşinii, aşă că cei interesaţi pot lăsa autoturismul aici şi să coboare pe plajă.

Dacă tot vorbim de parking, la următoarea destinaţie a zilei am achitat una destul de piperată, 6 lire pentru a intra în Land’s End. E drept că se calculează pe zi, numai că prea mult nu ai ce face prin zonă.

Iniţial, în perioada de documentare a traseului, crezusem că o găsesc pe aici o casă şi nişte peisaje sălbatice. Însă dai peste un adevărat complex turistic: sală de cinema, muzeu, loc de joacă pentru copii, restaurante, o fermă de animale şi trasee turistice posibile a fi luate la pas.

Obiectiv turistic menţionat în mai toate pliantele cu informaţii despre Cornwall, locaţia apare menţionată de pe vremea lui William Cuceritorul. Bombardată de avioanele Luftwaffe în 1941, faima zonei a început să crească după anul 1957 când a fost emis un timbru poştal având pe fundal imaginea sugestivă a indicatorului de metal, emblema locului.

Şi a crescut într-atât de mult încât flacăra olimpică ce a ars pe durata disputării Jocurilor Olimpice de la Londra din 2012 a intrat în acest loc pe pământ britanic la 19 mai 2012 şi a plecat de aici într-un înconjor de al Regatului Unit înainte de a ajunge în capitală.

Turişti sunt cu sutele. Foarte puţini străini, după cum ne cam dăm noi seama, ca mai peste tot în Anglia. Ceva pensionari nemţi, o mână de chinezi – ăştia care sunt cu hoardele în alte locuri -, o maşină de Belgia. În rest, preponderent britanici. Nu cred că ajung prea mulţi europeni sau asiatici pe insulă – excepţie Londra – raportat la ce înseamnă industria turismului astăzi. Au un turism naţional, dacă îmi este permis a-l denumi astfel.

Ca şi în alte multe locuri poţi găsi şi la Land’s End trasee de coastă pentru plimbare. Pornim şi noi pe unul care o ia spre dreapta, către Sennen Cove, una din cele mai frumoase plaje din zonă, de care ne desparte o milă conform indicatorului urmat.

Purtaţi pe muchiile dealului ce pare a se surpa din ce în ce mai mult în apele înspumate care muşcă flămânde din mal, avem parte de o zi superbă în natură. Adierile vântului care par a se înteţi pe măsură ce înaintăm spre plajă nu fac decât să ne amintească faptul că încă pe aici nu e sezon de stat dezbrăcat la soare, chit că plaja te duce cu gândul spre aşa ceva.

Ne întoarcem spre parcare iar e acolo ne continuăm drumul, tot cam vreo milă, până la ferma de animale, prilej de a trece pe lângă lame, iepuri, găini, gâşte şi ponei. Pentru englezi pare mai interesant decât pentru noi şi nu ratează ocazia de a-şi poza odraslele lângă galinacee. Cred că mulţi dintre ei doar aici au prilejul să vadă pe viu animalele ce dau pulpele congelate din supermarketuri.

Intrăm într-un atelier manufacturier în care un tip costumat în pirat roboteşte de zor la confecţionarea unor bijuterii. Cum ne tot căscăm noi la ceea ce apucase să fabrice deja şi îşi expusese cu mândrie pe pereţi şi în vitrine, Falconetti se bagă în seamă cu Adriana şi se apucă să ne povestească legende de-ale locului cu stânci, sirene şi pisica lui care a găsit o comoară.

La un moment dat deschide un cufăr mic şi vechi şi-i înmânează soţiei un glob mic de sticlă, păsămite adus la ţărm – de sub o stâncă – de pisica lui. Animal care are şi pagină de facebook, ne asigură!

Nu se face să ne exprimăm prea evident lipsa de convingere în a-l crede deoarece aveam un suvenir deja, plus că omul era foarte volubil şi i se citea pe faţă plăcerea de a tăifăsui cu cineva.

Cam fantastică, povestea lui a mai atras alte persoane intrate între timp în atelier.

Când dăm să părăsim încăperea ne mai reţine preţ de câteva minute pentru a ne recomanda un traseu nu prea umblat, ce porneşte din spatele fermei şi oferă privelişti extraordinare. Privelişti în care odinioară apăruseră sirenele.

Sincer, fără indicaţiile lui plecam mai săraci de acolo. Şi în fotografii dar şi în suflet.

De asemenea, Eduard (acesta e numele piratului) ne dă întâlnire mâine la marea sărbătoare. Zâmbim când plecăm cu gândul la minimele şanse de implinire a rendez-vous –ului prorocit.

Şi aveam să ne frecăm la ochi în următoarea zi când piratul, într-un costum mai elegant decât cel purtat în atelier, cântă la instrument pe una din străzile care ne poartă spre centrul oraşului.

---

VIZUALIZĂRI: 8459 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI