Cipru - Pafos, Coral Bay, Adonis & Afrodita, Mânăstirea Sf. Neofit, Steni, Defileul Avakas

TIPĂREȘTE

A treia zi în Ciprul vestic am hotărât s-o împărțim între recuperarea „restanțelor” din Pafos și vizitarea unei celebre plaje din vecinătate, Coral Bay. Cu alte cuvinte, să îmbinăm utilul cu plăcutul, cum îi șade bine oricărui turist care se respectă! :)

Am străbătut așadar cei aproximativ 10 km înapoi, spre Pafos, pe șoseaua E701, având pe dreapta marea și o înșiruire de hoteluri mari și moderne, iar primul obiectiv ce ne-a tăiat calea a fost Mormintele Regilor, către care pur și simplu a trebuit s-o cotim dreapta, către parcarea încăpătoare și umbroasă. Aflate cumva la o margine de oraș, data trecută n-am apucat să le vizităm.

Pot fi accesate în sezonul cald zilnic între 8:30 și 19:30, pentru 2,5 euro de persoană. Acest sit reprezintă o necropolă antică, datând din perioada elenistică și ptolemaică, destinată în special bogaților vremii, de unde și numele. E bine de reținut că mormintele se găsesc răspândite pe o arie impresionantă, aflată în cea mare parte sub bătaia razelor solare, deci recomandabil ar fi ca vizitarea să se facă fie imediat după deschidere, fie spre seară; chiar și așa, ar fi indicat să nu uitați să vă aprovizionați cu suficientă apă de băut și să vă protejați cu loțiune de plajă și/sau ceva de acoperit capul.

Nouă ne-a luat cam o oră să străbatem întreaga arie, pot zice că e un timp mediu; dacă vă știți mai scormonitori, alocați mai mult. Ideea e că după ce ai coborât în 2-3 astfel de ansambluri mortuare, săpate în calcarul moale, nu cred că are rost să procedezi la fel și cu celelalte, deoarece - cu mici diferențe - cam toate arată la fel. Arhitectura mormintelor o imită pe cea a locuințelor din perioada respectivă (aidoma în Alexandria egipteană): pe un șir de trepte (dromos) se coboară într-un atrium (un fel de curte interioară) de formă rectangulară, înconjurat de coloane (majoritatea dorice). Atrium-ul conduce apoi (pe 1,2 sau 3 laturi) către camerele mortuare, fiecare cu unul sau mai mulți loculi (morminte individuale). În unele atrii au fost săpate și fântâni, iar uneori pereții interiori au fost tencuiți și chiar împodobiți cu fresce (noi n-am văzut nimic de genul). Unele intrări în camerele mortuare sunt de-a dreptul impresionante, imitând fațadele templelor! Ansamblurile sunt numerotate și la fiecare găsiți panouri explicative cu scheme și informații în limbile greacă și engleză.

Deși citisem chestii controversate despre acest sit, nouă ne-a plăcut și cred că merită vizitat. Mormintele ca mormintele, dar zona e așezată în vecinătatea mării, către care oferă priveliști minunate, mai ales de pe vârfurile dunelor nisipoase! Și pretutindeni sunt tufe de cimbrișor sălbatic, pe care noi le-am prins împodobite cu delicate flori movulii, ce răspândeau în aer un parfum divin! (Atenție totuși la viespi!)

Următoarea zonă către care ne-am îndreptat a fost cea a portului din Pafos. Am lăsat mașina într-o parcare amenajată din apropiere (gratuit; dealtfel, nu cred să fi plătit parcarea pe nicăieri în Cipru) și ne-am îndreptat spre faleză, recunoscând cu bucurie împrejurimile. Am lăsat în dreapta intrarea la situl arheologic cu celebrele mozaicuri romane (pe care îl vizitaserăm acum 2 ani și ceva), precum și portul (în care intenționam să ne întoarcem mai târziu pentru masa de prânz) și am pornit-o la plimbare pe faleză, clătindu-ne privirile în întinderile albastre, cu muzica delicată a valurilor pe timpane!

Faleza din Pafos e un foarte drăguț loc de promenadă, pietruit frumos, decorat cu palmieri și prevăzut cu spații de relaxare din loc în loc. Soarele ardea deja destul de tare, dar briza sărată salva fericit situația, așa că ne-a priit plimbarea. Am asistat chiar și la lansarea scufundătorilor în mare... În direcția opusă sunt construcții albe și elegante, unele păreau să dețină spații de cazare la etaje, iar la parter aveau fie câte un magazinaș, fie câte un restaurant.

Zona de promenadă se continuă firesc cu zona plajelor. Acestea sunt totuși departe de idealul meu în materie: șezlonguri așezate pe porțiuni betonate sau acoperite cu gazon, intrare în mare pe trepte de inox, ca la piscină. Totuși, aria era destul de animată, ceea ce înseamnă că nu toți avem aceleași idealuri (lucru cât se poate de bun, dacă mă-ntrebați pe mine). În rest, aceste plaje sunt dotate cu tot ce trebuie: salvamar, dușuri, toalete, camere de schimbat. Pe hartă am găsit această zonă denumită ca Băile Municipale (partea betonată; cu intrare liberă) și Plaja Alykes (partea cu iarbă, contra cost).

Undeva către capătul plajei Alykes ne-am declarat toropiți de căldură și am considerat oportun un pit-stop de revigorare, mai ales că ne ieșise în cale o terasă drăguță, decorată tradițional cu flori multicolore de buganvillea, Almyra pe numele ei. Țin minte că m-am instalat între pernuțe, într-un soi de fotoliu foarte confortabil, cu vedere către nuanțele hipnotizante ale mării și că i-am spus lui Tati că aș putea să nu mă ridic din locul ăla trei luni sau patru sau chiar cât ține vara... cipriotă! De aici am pornit o lungă discuție despre chestii pe care-ți place să le faci și chestii pe care trebuie să le faci și despre cum s-ar putea apropia cele două punți astfel încât să țopăi cu un picior pe una și cu celălalt pe alta... Vise, maică, vise!...

Din acest punct eu aș fi vrut să ne întoarcem, dar Tati a zis să mai mergem puțin și bine am făcut că l-am ascultat. Am urcat un pic pe o pasarelă îngustă, pe care am străbătut-o până la capăt, trecând chiar prin ogrăzile câtorva hoteluri bengoase, mai precis printre șirurile de șezlonguri, cu oameni lâncezind pe ele. La capătul acestei zone am identificat și două mici plaje publice cu nisip, mult mai pe gustul meu decât prima. Totuși, nu era încă ora de baie și leneveală, mai aveam chestii de descoperit!

Am decis să ne întoarcem, până la un punct pe drumul pe care am venit, apoi am cotit-o dreapta, către zona veche a Kato Pafos (vă reamintesc că Pafosul e un oraș dispus „în trepte”, iar partea de jos se cheamă chiar așa, Pafosul de Jos). Cam în spatele Băilor Municipale am dat de Panagia Theoskepasti, întâi am văzut-o din spate, cocoțată pe un pinten de stâncă, răsărit atât de nefiresc în mijlocul orașului! Și din față ne-a plăcut bisericuța, nu era pe lista noastră, dar am fi urcat lungile trepte până la ea dacă n-am fi observat că preotul tocmai încuia ușa, probabil pregătindu-se de pauza de prânz.

În schimb, pe lista noastră era situl arheologic ce cuprinde Agia Kiriaki, aflat în imediata vecinătate. Noi l-am abordat prin partea sa nordică și, după câteva poze făcute peste gardul de sârmă, am dibuit una din intrări. E vorba de ruinele primei catedrale episcopale a Pafosului, Chrysopolitissa pe numele ei, ridicată se pare în sec. 4 d. H., suferind importante modificări două secole mai târziu, abandonată însă după ce a fost distrusă de repetatele raiduri arabe din sec. 7. Spre deosebire de Mormintele Regilor, aici nu aveți de străbătut o arie foarte întinsă, dar alocați-vă totuși timp suficient să vă plimbați pe pontoanele de lemn, pe deasupra ruinelor, să admirați frumoasele mozaicuri cu care era cândva decorată pardoseala bisericii și să citiți explicațiile furnizate la tot pasul.

Ca să nu mai zic de fotografiat, căci locul e tare fotogenic, încadrând o superbă bisericuță de secol 11-12, pe care am vizitat-o și noi! Într-un colț al sitului se află probabil cel mai celebru artefact: stâlpul de care - legenda spune - a fost legat Apostolul Pavel și biciuit cu 39 de lovituri de bici de către guvernatorul orașului, pentru vina de a fi propovăduit învățăturile creștine. Ulterior, guvernatorul însuși a devenit prima persoană convertită, iar Pavel și Barnabas sunt considerați cei ce au creștinat întreaga insulă, Ciprul fiind dealtfel prima provincie romană condusă de un guvernator creștin (la vremea respectivă, Pafosul fiind capitala insulei) ! Situl se vizitează gratuit și cred că e deschis permanent.

Gata, destulă culturalizare, hai la masă! Dinspre taverna de vis-a-vis de intrarea principală răzbăteau până la noi miresme extrem de apetisante, cu greu am reușit să ne ducem vizita la bun sfârșit! Totuși, aveam o pată pe creier cu restaurantele din port, așa că ne-am îndreptat într-acolo. Am ales Poseidonas Restaurant & Cafe - o experiență mediocră, o să detaliez cândva; pe scurt, aici am mâncat cel mai prost și cel mai scump din Cipru. Am beneficiat însă de un decor minunat, cu bărcile legănându-se ușor pe apă, cu profilul robust al Castelului Medieval pe fundal, cu norii ce începeau să se adune amenințător pe cer (dar care, până la urmă, s-au risipit cum au venit și ne-au lăsat să ne vedem de programul nostru în continuare).

După-amiaza am dedicat-o exclusiv relaxării la plajă. Coral Bay este un golfuleț în formă de potcoavă situat la nord de Pafos, cam la 20 km de acesta, în jurul căruia s-a dezvoltat o adevărată stațiune turistică: hoteluri, restaurante, magazine, cluburi, parc de distracții etc. Din șoseaua E701 se face stânga și după 1-2 km se ajunge în zona plajei. Sunt două parcări încăpătoare, câte una în fiecare capăt al golfului, organizate pe două niveluri, căci șoseaua se află la vreo câțiva metri mai sus decât marea. Plaja e acoperită cu nisip auriu destul de fin și dotată cu toate facilitățile. Umbrelele și șezlongurile se pot închiria pentru 2,5 euro bucata. Există și o zonă dedicată sporturilor de apă, despre care nu știu să vă dau detalii. Apa se adâncește destul de lent și e mai caldă decât pe alte plaje din zona vestică a Ciprului, de aceea veți întâlni aici multe familii cu copii de toate vârstele. Unii zic că-i prea aglomerată și prea comercială, dar nouă ne-a plăcut, așa că am revenit la un alt final de program turistic; și, venind de fiecare dată după-amiaza, nici n-a fost greu să găsim șezlonguri libere!

&&&

Ziua următoare era dedicată inițial Munților Troodos, iar în ultima ar fi trebuit să revenim în zona vestică, pentru alte câteva obiective interesante. Datele meteo prevedeau însă șanse destul de mari de ploaie în munți pentru ziua programată și aproape nule pentru ziua următoare, așa că n-am stat mult pe gânduri și am făcut rocada. Deci, din nou, go west!

Am pornit-o tot pe șoseaua E701, în direcția nord și prima abatere am făcut-o în dreapta, pe un drum care ne promitea că după doar 2 km ne va duce la lacul de acumulare Mavrokolympos. Drumul a început să urce vertiginos, în curbe mai largi sau mai strânse, inițial printre case și grădini pline de leandri parfumați și buganvillea multicoloră, apoi pe deasupra văilor aproape sterpe, arse de soare. Spre partea finală, a început a se îngusta și chiar am zărit pietre destul de mari căzute din versant pe șosea (ceea ce dealtfel era semnalizat corespunzător). Când s-a terminat asfaltul, ne-am oprit și noi într-o mică parcare improvizată într-o scobitură a muntelui. Am admirat câteva minute lacul de o culoare nefirească, verde-oțel, contrastând puternic cu albastrul electric al mării ce se zărea departe, în spate. Liniștea era deplină, întreruptă doar de fâlfâitul aripilor câte unei păsări și de greierii răspândiți prin iarbă. Ne-a plăcut locul, dar nu știu dacă să vă recomand abaterea într-acolo, căci lacul se vede foarte bine și de pe drumul spre Băile lui Adonis!

Căci da, am coborât din nou în șoseaua principală și după doar câteva sute de metri am apucat-o pe prima la dreapta, conform indicatorului, ce zicea cam așa: „Spre Băile lui Adonis. Drum potrivit pentru orice tip de mașină.” Măi, să fie! La început nu prea am înțeles de ce era nevoie de asemenea precizare: drumul era impecabil asfaltat, chiar dacă urca în serpentine destul de strânse! N-a durat mult însă până să pricep: asfaltul s-a terminat brusc și, precum fratele lui de mai devreme, drumul nostru s-a transformat într-unul de pământ amestecat cu pietricele, pe alocuri destul de accidentat, încât, dacă n-am fi întâlnit periodic indicatoare cu același mesaj ca acela din șosea, l-am fi abandonat de mult!

Să fi mers așa vreo juma' de oră, zic, dacă nu și mai bine! Ajunserăm într-o parcare măricică, unde lăsarăm mașinuța noastră pudrată bine cu praful drumului, destul de stingheră - un singur alt autoturism a mai apărut imediat după noi; gata să credem că n-am nimerit unde trebuia! Ce-i drept, era destul de devreme. Coborârăm spre intrarea în complex, drumul e decorat cu tot felul de statui impozante, despre care s-a mai scris pe aici, nu vreau să reiau. La ghișeu am aflat că locul e deschis zilnic de la 9 la 8 seara, cel puțin în sezonul cald și că prețul unui bilet este 9 euro de adult și 7 de copil; nu cred că reținusem anterior acest aspect și m-a șocat un pic, mi s-a părut cam scumpișoară distracția, dar... nu bătuserăm atâta drum până aici ca să ne oprim la poartă!

Complexului i se mai zice „parc tematic”, cam pompos după părerea mea. Ți se promite vizitarea mai multor obiective: două cascade, fiecare vărsându-se în câte un lăcușor, un canion, un mic muzeu etnografic, un amfiteatru (cu mențiunea că acesta din urmă se află chiar lângă parcare și poate fi vizitat gratis; eu am urcat până acolo la final, e un amfiteatru micuț, modern, ce oferă imagini grozave asupra munților învecinați). Imediat după intrare e o cafenea, dar sunt câteva mese și dincolo de zona acoperită (ce adăpostește muzeul), dar și deasupra, pe o mică platformă. Există și un magazin cu suveniruri, un izvor captat cu apă bună și rece, precum și toalete.

Casa în care este organizat muzeul a fost construită cu piatră din zonă de către scriitorul și actorul Pambos Theodorou între anii 1998 și 2000, în memoria tatălui său, poetul Nicola Theodorou (a cărui statuie ne întâmpinase înainte de intrarea în complex). Sunt foarte multe lucruri interesante adunate în cele 2 încăperi, multe asemănătoare cu cele din cultura noastră populară (țesături, vase de lemn, fotografii etc.). Aici am întâlnit prima oară niște bucăți lungi și înguste de lemn, în care sunt scobite 12 adâncituri de formă circulară, destinate coacerii a 12 pâinici rituale (câte una pentru fiecare din cei 12 apostoli). Peste tot sunt explicații în engleză și statui de zeități antice. Foarte interesant! În plus, o mică oază de răcoare acest muzeu.

După aceea, se fac niște trepte atât în jos, cât și în sus. Bine, la acest nivel se află și celebra statuie aducătoare de fertilitate, nu dezvoltăm, că nu e cazul! ;) Noi o luarăm întâi în jos, căci printre crengile copacilor se zărea un ochi verzui de apă. Într-adevăr, locul e spectaculos, mai ales că noi l-am prins aproape pustiu (abia când să plecăm au ajuns hoardele de turiști ruși, care l-au cotropit efectiv!). O cascadă destul de vocală își face loc printre ierburi și pietre și se prăvălește în micuțul lac, în care îți e permis să te scalzi (dar pe propria răspundere, există avertizări în acest sens!). Deasemenea, e un copac pe margine, al cărui trunchi, nu se știe din ce motive, s-a înclinat aproape paralel cu luciul apei; trunchiul e sprijinit cu proptele, iar în capăt, chiar deasupra centrului lacului, a fost încropită o platformă de lemn; poți să sari în apă, dar tot pe barba ta! Sunt și câteva șezlonguri dispuse pe o zonă betonată, cu vedere frontală la cascadă și încă vreo 2-3 într-o mică arie mai retrasă, destinată fumăcioșilor. Una peste alta, e frumos de stat și de admirat, dar mai departe de atât - nu e genul nostru. Am intrat doar cu picioarele în apă, încălțată (sunt pietre colțuroase pe fund) și mi s-a părut înfiorător de rece! Despre sărituri nici nu poate fi vorba; poate într-o viață viitoare!

Ne-am cocoțat apoi și pe sus, să vedem ce-o fi și p-acolo. O mică platformă, cu o zonă de relaxare într-o parte (decorată și ea cu statui de zeități), iar în partea cealaltă duce la un pod, pe deasupra cascadei, de pe care se coboară spre un alt lăcușor, mai mic ca primul, în care se varsă o altă cascadă, pe măsură și ea. Aici mi-a plăcut cel mai mult! Un loc tainic, cu doar două șezlonguri, am stat multă vreme și-am ascultat cântecul apei, și-am urmărit zborul delicatelor libelule! Mirific!

Ne-am întors pe platforma de sus și abia atunci am observat cărarea către cheile pârâiașului generator de cele două cascade. N-am mers decât vreo sută-două de metri, printr-un culoar format de o vegetație luxuriantă, tropicală aproape. Am dat și de pereții abrupți de calcar, dar atunci când am întâlnit un copac căzut, blocând oarecum trecerea, am hotărât să ne întoarcem. Mai aveam încă multe pe ordinea de zi...

Din parcare, nu ne-am întors pe unde am venit, ci am continuat drumul în față; dealtfel, pe ăsta l-aș recomanda mai repede pentru a accesa Băile lui Adonis, porțiunea neasfaltată parcă e mai scurtă decât în prima situație. În plus, în ultima lui parte, până dă în șoseaua B7 (cel de-al doilea drum serios ce leagă Pafos de Polis), străbate niște sate extrem de frumoase, dintre care îmi amintesc Kamares și Tala. Aici, în apropierea localității Tala, la poalele unei păduri de cedri, ne aștepta Mânăstirea Sf. Neofit, pe care Tati o propusese spre vizitare, iar eu am acceptat imediat ce am citit câte ceva despre ea și despre viața sfântului. Oricum, scosesem de pe listă Mânăstirea Kikkos, nu știu de ce, dar povestea ei nu-mi spunea nimic deosebit; poate altădată.

Neofit s-a născut în 1134 în Lefkara, un sat din apropierea Larnacăi, într-o familie de condiție medie, iar când a împlinit 18 ani, a fugit de acasă pentru a se sustrage însurătorii pe care i-o pregătiseră părinții. S-a adăpostit la o mânăstire, unde a învățat să scrie și să citească învățăturile creștine, de care se simțea foarte atras. A vizitat mai apoi Țara Sfântă, dar a descoperit că-i displăcea profund contactul cu oamenii, așa că s-a întors în Cipru, cu intenția de a strânge câțiva bănuți, ca mai apoi să se îmbarce pe o corabie ce l-ar fi dus pe Muntele Latrous din Asia Mică; aici hotărâse el că ar putea fi locul perfect pentru asceza ce și-o dorea. Doar că în portul din Pafos, în seara de dinaintea plecării, este confundat cu un criminal și încarcerat; a doua zi este eliberat, însă cei doi funcționari refuză să-i înapoieze mica lui avere. Din nou sărac, Neofit tălmăcește această întâmplare drept vrerea Domnului de a nu părăsi Ciprul. Își amintește de un loc izolat, pe muntele numit „al albinelor” (Melissobouno) și se retrage într-o peșteră, pe care o numește el însuși Enkleistra (= zăvorniță). O compartimentează și o transformă în biserică, pe care mai târziu o și pictează.

Ulterior, agasat de vizitele prea dese pe care credincioșii de pe insulă avea să i le facă, își sapă o altă chilie în peretele muntos, în apropiere. În timpul acestui proces, la un moment dat se dezechilibrează și e cât pe ce să se prăbușească în hău, dar o mână nevăzută îi oprește căderea; aceasta se petrecea într-o zi de 24 ianuarie, dată pe care sfântul a cinstit-o în anii ce i-au mai rămas ca pe o adevărată sărbătoare și care a devenit al doilea hram al mânăstirii (după data de 28 septembrie când, în 1750, a fost descoperit mormântul uitat al sfântului). Cu toată izolarea sa, Neofit a fost mereu la curent cu evenimentele importante din lume, precum căderea Constantinopolului sau predarea Ciprului către Richard Inimă-de-Leu. A scris o sumedenie de lucrări religioase și, înainte de a se stinge, în 1219, a pus temeliile bisericii Adormirea Maicii Domnului, aflată și azi în apropierea Enkleistrei sale. (crestinortodox.ro/sfinti/ ... tul-139611.html)

Și aici am găsit o parcare mărișoară, umbrită de câțiva copaci, unde am lăsat mașina, apoi ne-am îndreptat spre intrarea în mânăstire. Sunt mai multe clădiri aici, nu le-am dibuit semnificația tuturor, dar cea mai interesantă e vechea bisericuță scobită în piatră, la care se ajunge urcând câteva trepte. Pictura interioară m-a impresionat teribil, extrem de proaspătă și de expresivă, nici nu-ți vine să crezi că au trecut atâția ani peste ea! Fotografiatul e interzis înăuntru și, de data asta, m-am cam supus. Deasemenea, ești rugat insistent să nu atingi vechile picturi (deși ar fi atât de tentant, căci spațiul este foarte îngust!).

Am vizitat apoi biserica mare, ce adăpostește într-o răcliță moaștele sfântului Neofit; frumoasă și ea. La final am admirat exponatele micului muzeu al mânăstirii, unele extrem de vechi: icoane, obiecte bisericești, cărți; dar cel mai mult mi-au plăcut hărțile, am stat minute întregi în fața lor, încercând să înțelegem cum vedeau lumea oamenii de acum câteva secole! La muzeu țin minte că am plătit 2 euro de persoană și mai țin minte că l-am prins deschis chiar înainte de pauza de prânz (între 1 și 2, parcă).

Mai departe, am ieșit în șoseaua B7 și am urmat-o către nord, în direcția Polis. Nu mai știu cum, dar găsisem pe hartă un muzeu etnografic și țineam morțiș să-l vizităm. Și nici nu era prea departe, am rulat vreo 25-30 km și apoi am cotit-o la dreapta, spre Steni. După câteva minute parcam din nou, de data asta în imediata vecinătate a muzeului, chiar în centrul satului. The Steni Museum of Village Life, așa cum se intitula pe GoogleMaps, ne-a întâmpinat într-o clădire modernă, nouă, realizată cu fonduri europene. O moară de cereale cu piatră și o presă de ulei așezate chiar în bătătura stabilimentului ne-au confirmat că am nimerit bine.

Am găsit ușa deschisă și am intrat; înăuntru însă am avut o surpriză uriașă: nu era nimeni! Nici la micuța recepție din hol, nici în sala cu exponate, nicăieri! E primul muzeu cu autoservire pe care l-am întâlnit vreodată! :) Ca atare, am purces a vizita.

Precum amintii, totul se află concentrat într-o singură încăpere, spațioasă dealtfel. Dacă-ți pui mintea, poți să stai acolo juma' de zi, căci atât de multe chestii pe metru pătrat n-am văzut de când sunt! Totuși, să nu credeți că-s puse cu furca, totul e aranjat pe căprării, ilustrând principalele îndeletniciri ale localnicilor, mai vechi sau mai noi. Deasemenea, sunt multe produse finite, fotografii și explicații în limbile greacă și engleză. Foarte, foarte interesant acest muzeu, recomand! La ieșire, am lăsat ceva bănuți în cutia destinată acestui scop, așa cum eram îndemnați printr-o notiță scrisă, fără să fie precizată vreo sumă. N-am putut să nu mă întreb (retoric) ce sorți de izbândă ar putea avea un proiect de acest gen oriunde pe plaiurile noastre mioritice?!...

Am mai fi stat, dar ne cam pălise foamea. Chiar peste drum de muzeul nostru este taverna satului și n-am stat prea mult pe gânduri înainte de a o porni într-acolo. Am găsit destul de greu loc la o masă afară, pe terasă, la umbra copacilor, era plin de pensionari englezi! N-ai fi zis, la prima vedere, ca în satul ăsta aflat un pic înafara circuitului turistic cipriot, să fie o asemenea aglomerație la tavernă! În schimb, spre deosebire de ziua precedentă, aici cred că am mâncat cel mai bine din Cipru și - cu siguranță - cel mai ieftin! (Hai, că mai e puțin și vine și rândul mâncătoriilor! Știiiu că vă place!)

Ne întorserăm apoi în B7, în curând trecurăm prin periferia Polisului, luând calea către vest. Nimerirăm din greșeală în portul din Latsi, oprirăm mai apoi doar preț de câteva poze și într-o margine a plajei (frumos-frumos, dar n-aveam timp de asemenea frivolități) și după alți câțiva kilometri, ajunserăm în parcarea destinată Băilor Afroditei! Păi nu?! Dacă am fost în vizită la Adonis, nu era cazul s-o onorăm și pe Afrodita?!

Foarte drăguț locul, de fapt e vorba de o grădină botanică frumos amenajată, cu alei și bănci, iar în dreptul unora dintre plante sunt montate plăcuțe explicative. Chiar la intrare, în stânga, începe un mic traseu tematic circular, cu ceva denivelări de teren (nimic deosebit), pe care bineînțeles că noi nu l-am ratat. Piscina Afroditei nu m-a impresionat însă atât de tare ca similara iubitului ei: un lăcușor într-o peșteră întunecoasă și un firicel de apă ce se prelinge pe pereții de calcar. Cam nașpa loc de îmbăiere și-a mai ales și Afrodita asta, ce să zic?!

Chiar în fața peșterii cu pricina se face o alee; dincolo de poarta de la capătul ei se poate ajunge pe un mic promontoriu ce oferă priveliști frumoase asupra mării (așa nuanțe de turcoaz rar am întâlnit!) și de unde pleacă vreo câteva trasee de cocoțeală. Din păcate, timpul nu ne era chiar cel mai bun prieten, așa că a trebuit să zicem pas. Am făcut calea întoarsă și ne-am întors în parcare, la mașina noastră.

Ne-am întors spre Polis, pe care din nou l-am părăsit spre sud, pe cunoscuta de-acum șosea E711, ce șerpuiește maiestuos printre coline mai mult sau mai puțin acoperite cu vegetație. Ne-am abătut un pic către Drouseia, să căutăm muzeul ăla al satului în aer liber, despre care aflaserăm dintr-un pliant luat de la taverna unde am prânzit cu două zile în urmă; ca un făcut, ne-am învârtit de vreo două ori în sus și-n jos și abia a treia oară l-am dibuit, chiar la ieșirea din Drouseia către Polis, ascuns cumva de un magazin-tavernă; din păcate, tocmai se închisese (abia trecuse de ora 16). Ca idee, să știți de el și poate alții mai norocoși să ne povestească și nouă! Noi am vrut de două ori să-l vizităm și n-am reușit.

În Kathikas am virat dreapta, în direcția mării. Am trecut iarăși pe lângă Pafos Zoo, dar nu ăsta era obiectivul nostru, ci altul, situat nu departe: defileul Avakas. Am intrat din nou în Peninsula Akamas, pe drumul ăla prăfuit pe care-l mai străbătuserăm cu două zile în urmă (da, am fi putut vizita atunci canionul, dar pur și simplu nu ne-am dat seama că-i așa aproape!). Am urmat indicatoarele și în curând am ajuns în parcarea destinată acestui obiectiv.

Peste drum de aceasta se află intrarea în defileu, semnalizată corespunzător. Se specifică, de asemenea, că drumul nu-i lipsit de riscuri, pe care e nevoie să ți le asumi: pietre ce se pot desprinde din versanți sau zone alunecoase. N-aș zice că e musai nevoie de încălțăminte specială, dar nici n-ar strica să aveți așa ceva; eu am purtat niște sandale de trecking, din acelea ce se fixează bine pe picior și au talpa destul de groasă. Imediat după intrare e un rezervor mare de apă și o zonă unde te poți spăla pe mâini. Nu știu dacă apa aia e bună de băut, mai bine să aveți apă îmbuteliată. Plus/minus ceva de acoperit pletele, noi nu prea purtăm de fel; dealtfel, era după-amiază târziu, soarele nu mai ardea așa tare și în plus, aveam să constatăm că sunt multe zone cu umbră în defileu.

Prima parte nu e cine știe ce spectacol, ai senzația că te plimbi printr-o pădure de conifere de la munte, de fapt conifere și sunt, mai precis cedri, dar și alte plante, de exemplu ienuperi. Din loc în loc sunt tăblițe cu explicații despre arbori, flori, tipuri de calcare. Mi-a plăcut asta - nu pierd ciprioții ăștia nicio ocazie să te facă mai deștept! Evident, nu lipsește pârâiașul cel zglobiu din peisaj, căci nu e defileu fără un curs de apă cât de mititel! Mititel, da' voinicel, ia să vedeți mai departe!

Mai departe decorul începe să se schimbe încet, încet: apar pereții drepți de piatră, parțial întunecați de umbră, parțial aurii sub razele soarelui, dispar cedrii și ienuperii și apar leandrii și lianele, ce formează adevărate tuneluri vegetale. Terenul devine și el un pic mai accidentat, nu cine știe ce, adică se coboară câteva trepte improvizate, iar mai încolo se urcă alte câteva. De sub pietre țâșnesc șopârle verzulii și întâlnim chiar și un grup de căprițe, una din ele tărcată foarte simpatic. Cărarea se face tot mai îngustă, suntem nevoiți să sărim de câteva ori de-o parte și de alta a pârâiașului, folosindu-ne de pietrele așezate în albia acestuia.

Peisajul devine din ce în ce mai dramatic, pereții de piatră se apropie din ce în ce mai mult, ne dăm seama după urmele transversale ce muncă titanică a avut de prestat pârâiașul nostru ani și ani de-a rândul ca să-și facă loc printre ele! Sunt locuri în care pereții de piatră se apropie în partea de sus atât de tare, că abia se mai vede un petec de cer! Curând ne dăm seama că am rămas singurii oameni din defileu, de mult nu ne-am mai întâlnit cu nimeni venind din sens opus, doar niște păsări zburătăcesc în semi-peșterile ce ne înconjoară, speriate de vizita noastră! E un pic creepy, dar e minunat în același timp! La un moment dat, o aglomerare uriașă de bolovani blochează cărarea și așa firavă la vreo câțiva metri în față și decidem că ar fi cazul să ne întoarcem și noi. Abia atunci zărirăm pietroiul gigantic înțepenit între cei doi pereți stâncoși; când se va prăbuși de acolo e doar o chestiune de timp!

Ce să vă zic, m-a dat pe spate defileul ăsta! Prin ineditul florei, prin atmosfera lui tropicală, prin dramatismul ultimei porțiuni în care am ajuns! Wow, de zeci de ori wow! Nu ratați!

Într-adevăr, ajunși din nou în parcare, am găsit mașinuța noastră stingheră, plictisindu-se de una singură. Nu e limită de oră în a vizita defileul, dar desigur că n-are niciun rost (și poate fi și periculos) să vă prindă noaptea pe acolo. Ca să vă faceți o idee, nouă ne-a luat o oră, poate un pic mai mult. Am luat drumul înapoi spre „casă”, unde am ajuns după un mic popas de-o scaldă la Coral Bay...

---

VIZUALIZĂRI: 7812 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI