Septembrie în Peloponez. Cel mai frumos oraş grecesc?

TIPĂREȘTE

O excursie în Peloponez ar fi probabil incompletă fără o vizită în cel mai mare oraş al său: Náfplio. Multe topuri îl claseză pe primul loc între cele mai frumoase urbe din Grecia. Cum orice clasament de acest gen se bazează pe impresii subiective, mă grăbesc să adaug şi eu o părere strict personală: nu ştiu dacă poate fi considerat cel mai frumoas oraş din Grecia (eu, una, am o mare slăbiciune pentru Salonic), dar e, cu siguranţă, printre cele mai cochete.

Numele de Náfplio sau Anapli se trage, potrivit legendei, de la întemeietorul aşezării, Nafplios, fiu al zeului Poseidon cu danaida Amimoni. Până în sec. VII d. Hr. Náfplio a rămas în umbra Argosului, care l-a folosit drept port. Soarta i s-a schimbat însă în epoca bizantină, mai ales după sec. XI, când a devenit un important centru comercial, ajungând să controleze teritorii vaste care se întindeau până la Larissa.

La fel ca întreg Peloponezul, Náfplio a intrat succesiv sub stăpânire francă, veneţiană şi turcă. Centrul istoric actual datează de la sfârşitul secolului XV şi este opera veneţienilor, care au construit maluri artificiale pe ţărmul mării, dând naştere Oraşului de Jos. Până la acel moment, casele erau concentrate pe stânca din Acronauplia. În aceeaşi perioadă au fost ridicate şi Castello di Toro şi Boúrtzi. În 1540, după un asediu de trei ani, oraşul a fost cucerit de turci şi în timpul ocupaţiei otomane (până în 1686) a devenit capitala Peloponezului, bucurându-se de multe privilegii. Între 1686 şi 1715 a reintrat sub stăpânire veneţiană, fiind capitala Regatului Morean. Din acea epocă datează cetatea Palamidi. După 1715 Náfplio a decăzut, multe case au fost abadonate, la fel şi portul.

Oraşul a jucat un rol decisiv în Războiul de Independenţă. În noiembrie 1822, după un asediu de un an, garnizoana turcă din Palamídi s-a predat comandantului grec Stáikos Stáikopoulos şi Náfplio a devenit sediul guvernului provizoriu. Ioannis Kapodistrias, primul şef al statului liber elen, a ajuns în Náfplio în 1828 iar un an mai târziu l-a declarat capitala Greciei. În octombrie 1831, pe treptele bisericii Sf. Spyridon din Náfplio, Kapodistrias a fost asasinat de membri ai familiei Mavromichalis, care se opuneau principiilor statului centralizat. A urmat o perioadă de haos, până la înscăunarea, în 1834, a regelui Otto, care a mutat capitala la Atena. Numeroase monumente din oraş amintesc de acea perioadă glorioasă, dar şi tulbure din istoria Greciei.

Astăzi Náfplio este un orăşel cu aproape 20.000 de locuitori în care turismul nu s-a dezvoltat în asemenea măsură precum în alte locuri din Grecia. Explicaţia rezidă probabil în faptul că oraşul nu are plajă, cea mai apropiată fiind Karatona Beach, situată în spatele fortăreţei Palamidi, la circa 6 km de centru. Náfplio se mândreşte însă cu o mulţime de locuri fermecătoare, care compensează acest mic neajuns.

Am vizitat oraşul în penultima zi a şederii în Tolo, după incursiunea la Epidaur (vezi impresii). E drept că îl străbătuserăm de mai multe ori, în drum spre alte destinaţii, şi că miercurea şi sâmbăta dăduserăm o fugă pentru aprovizionare pe strada 23 Martiou, unde de două ori pe săptămână se ţine piaţa agro-alimentară. Sper că mă veţi ierta pentru că încep descrierea locurilor must see tocmai cu piaţa, dar cred că ştiţi deja, inclusiv din fotografiile în care îmi expun statura majestuoasă (ha!), că mâncarea e importantă pentru mine. În apărarea mea, ce loc este mai bun pentru a lua pulsul unui oraş? Aşadar, piaţa din Náfplio: lume multă, ca în orice zi de târg, legume, fructe, peşte şi fructe de mare proaspete, pe alese şi la preţuri rezonabile: cartofi 0,6 euro, roşii şi vinete 1 euro, ceapă şi dovlecei 0,8 euro, ulei de măsline 4 euro litrul, levrec şi stavrizi 10 euro, tsipoura 8 euro, ton şi sepie 6 euro, sardine şi midii 5 euro, garizi şi hamsii 4 euro, creveţi mari 15 euro, caracatiţă 12 euro. Sfatul meu, în cazul în care vă cazaţi în sistem self-catering în Tolo sau împrejurimi, este să vă faceţi piaţa aici.

Dar să revin la vizita propriu-zisă în Náfplio. Venind din Epidaur, am ajuns după prânz şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să lăsăm maşina la intrarea în port, unde se află o parcare mare, după care să ne aşezăm la o masă la Terasa Trendy pentru a savura o cafea şi un suc.

Cafeneaua era plină de elevi în ultimii ani de liceu, ieşiţi de la cursuri (şcoala era chiar pe o străduţă, în spate). Privindu-i mi-am dat seama cât de diferită e Grecia rurală sau cea a staţiunilor estivale de Grecia din oraşe. În acestea din urmă totul seamănă perfect cu atmosfera pe care o găseşti în oricare altă urbe din Europa: „fashionable teenagers” şi hipsteri care se laudă cu încălţările de firmă, cerceii din nas, tatuajele şi tunsorile făcute de hairstylists. Spiritul grecesc, atât de înţelept-contemplativ, modest, în perfectă armonie cu natura, a dispărut, înghiţit de gura mult prea hulpavă a consumerismului, la generaţia tânără născută şi crescută în oraşe, cosmopolită şi americanizată/globalizată, interesată exclusiv de verificarea pe telefon şi tablete a ultimelor postări de pe Youtube şi a mesajelor de pe reţelele de socializare. Mi-e teamă că, odată cu ei, cu aceşti tineri, Grecia îşi va pierde o bună parte din valori şi tradiţii. Mă consolez însă cu gândul că probabil n-o să apuc acele vremuri.

Altfel, simpatici şcolarii ăştia: energici şi impertinenţi, aşa cum eram şi eu probabil la vârsta lor. Poate că am o imagine greşită în cap, despre cum ar trebui să arate Grecia.

Imaginea asta nu mi-am făcut-o însă aiurea, ci după multe şederi în această ţară, iar ceea ce am văzut în Náfplio mi-a confirmat-o totuşi parţial.

Căci mergând apoi pe faleză am descoperit ceea ce veneţienii au numit Porto Catena, adică portul cu lanţuri, iar în spatele său – Oraşul vechi. De unde vine denumirea de Porto Catena? Veneţienii au construit un dig sau poate că termenul mai corect ar fi sparge-val, lăsând liberă numai o porţiune mică, practic un canal, care ducea spre fortăreaţa Bourtzi şi care era închis noaptea cu lanţuri. De-a lungul falezei umbrite de palmieri, pe care am străbătut-o dintr-un cap în celălalt (cca. 1,5 km), se înşiră nenumărate taverne elegante sau haioase (observaţi „scaunele cu funduri” dintr-una din fotografii), prăvălii cu suveniruri şi clădiri care păstrează specificul veneţian.

În port stau ancorate iahturi şi bărci pescăreşti iar la 600 m depărtare se află Boúrtzi, impunătoarea insula-fortăreaţă, cetate construită de veneţieni în 1473 pe locul unei vechi biserici bizantine – Agios Theodoros. Numele i-a fost dat însă mai târziu de către turci, „bourtzi” însemnând „turn”. Avea trei etaje, legate între ele, din raţiuni de securitate, prin scări mobile. Sub turn, în beci, se afla un uriaş rezervor cu apă. Turcii au înconjurat fortăreţa cu ziduri subacvatice înalte. În timpul Războiului de Independenţă, Boúrtzi a găzduit guvernul provizoriu. A servit ca fortăreaţă până în 1865, drept reşedinţă a călăului până în 1930 iar acum adăposteşte un hotel. Se poate vizita luând un vaporaş din port.

În apropierea portului se află Agios Nikolaos, cu hramul sfântului protector al marinarilor, mutată lângă ţărm în 1713, la cererea superintendentului veneţian al oraşului.

În spatele falezei se întinde, aşa cum vă spuneam, Oraşul vechi sau centrul istoric, cea mai frumoasă zonă din Náfplio, după părerea mea. Până la sfârşitul secolului XV era o regiune joasă, mlăştinoasă şi nelocuită, pe care veneţienii au transformat-o prin construirea unor ziduri care împrejmuiau în formă de poligon Oraşul de Jos şi se întindeau de la Castello di Toro până la actuala Plateía Kapodistrias. Ei bine, pe aceste străzi înguste, multe din ele pietonale, pline de flori plăcut mirositoare, simţi din plin bucuria de a trăi a grecilor: lumea stă la cafenele şi taverne, soarbe tacticos din frappéuri şi discută animat (n-am reuşit niciodată să aflu ce au atâta să-şi spună grecii!), sau se plimbă în tihnă, studiind vitrinele magazinelor. O atmosferă relaxată persistă şi până şi cei mai grăbiţi turişti n-au încotro şi încetinesc pasul.

În capătul falezei se află Plateia Philellinon, dominată de Monumentul închinat filoelenilor francezi care au luptat alături de greci pentru independenţa Eladei. Piaţa este înconjurată de clădiri neoclasice de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, printre care Hotel Grande Bretagne. De aici se poate lua fie trenuleţul, fie autobuzul turistic de tip „hop-on, hop-off”, pentru un tur al oraşului. Circuitul cu autobuzul durează circa 50 de minute şi biletul costă 5 euro pentru adulţi şi 4 euro pentru copiii de peste 2 ani. Traseul parcurs de trenuleţ (sau kiki car; eu am rămas cu acest nume de pe litoralul românesc din anii 1980) durează 40 de minute şi biletul este 4 euro pentru adulţi şi 3 euro pentru copiii de peste 2 ani.

După o aşteptare de vreo 10 minute, primul vehicul sosit a fost kiki carul, şi în el ne-am şi urcat. În principal, kiki carul străbate oraşul istoric, iar în drum am putut admira şi cele două mari cetăţi de pe dealuri, Acronauplia şi Palamídi.

Acronauplia sau Akronafplia mai este cunoscută şi sub denumirea turcă de „Its Kale” („Castelul interior”). Reprezintă cea mai veche zonă din oraş, cea locuită până în Evul Mediu timpuriu, şi adăposteşte în fapt vestigiile mai multor castele: Castello dei Greci, acropola antică-bizantină; Castello dei Franchi, sediul militar-administrativ al conducătorilor franci; Castello di Toro, ridicat de veneţieni ca mijloc de apărare împotriva raidurilor otomane. Veneţienii au dispus mutarea locuitorilor în Oraşul de Jos, Acronauplia rămânând să fie folosită ca garnizoană militară şi închisoare. În anii 1970, odată cu construcţia hotelului Xenia Pallas, o mare parte din Castello dei Greci a fost demolată.

Fortăreaţa Palamídi poartă numele lui Palamedes, eroul din războiul troian, fiul lui Nafplios şi al Clymenei. A fost ridicată de veneţieni între 1711-1714 pe un promontoriu stâncos situat la 216 m înălţime şi e considerată o capodoperă a arhitecturii militare. Deşi este cel mai mare complex de acest gen din Grecia, cu nu mai puţin de opt bastioane, a fost cucerit de otomani în 1715 şi de revoluţionarii greci în 1822.

Prima parte a traseului kiki carului străbate străduţele pitoreşti din oraşul vechi, atât de înguste încât ai impresia că vagoanele se vor ciocni de ziduri sau chiar de mesele scoase pe totuare. Trece apoi pe lângă Agia Panaghia, una dintre cele mai vechi biserici din oraş, datând din sec. XV dar cu adăugiri veneţiene din timpul primei ocupaţii şi o clopotniţă din 1907. Urmează Plateía Syntágmatos, centrul public al oraşului, locul în care, în urmă cu trei secole, turcii au construit două moschei, una din ele transformată în cinematograf („Trianon”), în timp ce cealaltă a fost sediul unde s-a reunit pentru întâia oară Parlamentul grec. Tot aici se află palatul lui Ioannis Kapodistrias, casa generalului Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluţionarilor în Războiul de Independenţă, şi Muzeul Arheologic. Statuile lui Kapodistrias şi Kolokotronis se găsesc în pieţele care le poartă numele. În 1826, când revoluţia elenă a intrat în impas din cauza dificultăţilor financiare, Georgios Gennadios, intelectual care a contribuit decisiv la întemeierea unora dintre primele instituţii moderne de învăţământ din Grecia, a ţinut un discurs însufleţitor în Plateía Syntágmatos, chemând mulţimea să ajute cu bani şi convingând-o până şi pe cea mai sărmană femeie din oraş, care şi-a dăruit unicul bănuţ de argint. Piaţa este nu numai încărcată de istorie, dar şi frumoasă în sine, cu un spaţiu larg, umbrit de platani şi mărginit de numeroase taverne.

În imediata sa apropiere se află Agios Georgios, catedrala oraşului, construită probabil în timpul primei ocupaţii veneţiene şi transformată de turci în moschee după 1540. Aici a fost ţinută în 1686, la recucerirea oraşului de către veneţieni, slujba de mulţumire. La mică distanţă de ea, în Piaţa Spyridon, se găseşte o altă biserică, Agios Spyridon, datând din 1702, pe treptele căreia a fost asasinat, aşa cum menţionam, în 1831, Ioannis Kapodistrias.

Sub zidul nord-estic al Acronaupliei, în Parcul Staikópoulos, se poate admira statuia comandantului care a cucerit în 1822 cetatea Palamídi, precum şi Poarta Segrado, datând din 1713, din timpul celei de-a doua ocupaţii veneţiene. Poartă numele superintendentului oraşului, care a poruncit ridicarea sa pentru a facilita accesul soldaţilor din Acronauplia în Oraşul de Jos.

Ceva mai departe de centrul istoric al oraşului, în spatele arterei prinicpale (25 Martie), se găseşte un cartier diferit ca aspect şi atmosferă: Pronia. Este un labirint de străzi cu case mai puţin impunătoare, construite la sfârşitul anilor 1820 la ordinul lui Kapodistrias pentru a adăposti refugiaţii din Creta şi alte locuri aflate încă sub stăpânire otomană... Aici, săpat în stâncă, se poate vedea un monument de mari dimensiuni, o sculptură cu temă mai puţin tipică pentru Grecia, un leu dormind. I se spune leul din Bavaria şi povestea sa este următoarea: în 1833 Otto Friedrich Ludwig von Wittelsbach – Otto al Greciei –, primul rege al statului elen independent, a sosit în Náfplio, la acea vreme capitala ţării, însoţit de un contingent de trupe bavareze. Mulţi dintre soldaţii săi au pierit la scurt timp într-o epidemie de tifos. Tatăl lui Otto, regele Ludwig I al Bavariei, i-a cerut sculptorului Christian Siegel să creeze un monument în memoria lor, care a fost finalizat în 1841.

Ne aflăm acum în Oraşul nou, cu clădiri tipice, nu mai înalte de 5 etaje, zugrăvite în alb, mai toate cu prăvălii şi taverne la parter. Scuterele şi maşinile fac un zgomot infernal, trotuarele sunt pline de oameni ieşiţi de la serviciu. Vor merge mai întâi acasă ca să ia prânzul şi să se odihnească un pic, după care, mai pe seară, pe la ora 8 (chiar 9 în iulie-august), vor ieşi la plimbare, pe răcoare, în cupluri, cu sau fără cărucioare sau copii, sau vor sta la câte o terasă, savurând ore în şir aceeaşi cafeluţă sau bere şi tăifăsuind cu vecinii, aşa cum fac grecii peste tot.

Noi însă, cu regretul de a nu fi avut mai mult timp la dispoziţie pentru a vedea toate locurile de mare interes din Náfplio şi a savura mai din plin atmosfera locală, ne vom întoarce cuminţei la Villa Manolis din Tolo. Ziua următoare o vom dedica plajei şi băilor în mare, pentru ca după aceea să părăsim Peloponezul, „stâncosul pisc bătrân” rămas un luptător neclintit pentru libertate la „hotarul dintre cele două mări”, aşa cum spunea poetul Byron, un loc care ne-a oferit atâtea bucurii şi frumuseţi.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=fd_DpiB-nQo

---

VIZUALIZĂRI: 5387 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI