MUZEUL SATULUI din BRAN, In sat, din casa-n casa

TIPĂREȘTE

Dimineata intai, la pensiunea Ella.

Din camera de zi se aude un glas de copil. Sper ca e copilul gazdei, e prea de dimineata si vreau sa cred ca Printesa noastra are mila de noi, dormeam asa de bine!

Eh, n-a fost sa fie. O bataie in usa si o chemare imperativa ne-a ridicat din scutece. La drept vorbind, soarele se ridicase binisor. Trasesem draperiile inca de cu seara, insa m-am convins ca rolul lor era pur decorativ. Macar daca ar fi aratat bine... plastice din Europa chinezilor.

Ne trebuie ceva vreme ca sa „functionam” corect. Rontaim ceva, viciosii mixeaza aburul cafelei cu fumul tigarilor. Pe terasa de la geamul nostru. E frig, ici -colo ochiurile de apa au inghetat. Insa soarele scalda totul in lumina diminetii si, incet, incet, „inviem”. Interesant cum, dintre toate elementele indispensabile, asociem, cel mai ades, soarele cu viata, asa cum o cunoastem noi...

Asadar, programul zilei e simplu: Castelul Bran e felul principal si, daca o mai fi timp, ceva la desert. Vedem noi ce. Bobocu-al mare zice pas. L-a vazut de doua ori si, de altfel, are nevoie de somn: in cea de-a doua parte a noptii, a vegheat somnul Printesei. Grija mare s-o inveleasca, temperatura in camera scadea continuu. Cum va spuneam, centrala cu lemne a gazdei ne-a adus doua bucurii: caldura sufocanta in prima parte a noptii si frig de-a binelea, in camerele de sus, spre dimineata.

Avantajul pozitiei de senior al grupului este ca eu decid. Stiu, din experienta altora, ca e doar o chestiune de timp pana cand autoritatea acestei pozitii se transfera lupilor tineri si d-aia mi-am propus sa profit cat mai pot. Asa ca, patruns de importanta functiei, decid: mergem pe jos. N-o fi cine stie ce drumetie de munte traseul nostru pana la Castel, da’ nu-i bai. Oraseni ruginiti! Unii chiar au uitat ca mersul pe picioarele proprii a premers cu mult nasterii lui Ford si Benz. Cum a fost la dus? Bine, mersi! Cum a fost la-ntors? Da’ de ce-ntrebati? !

Poate ca merita remarcat ca, cel putin in portiunea de drum parcursa de noi prin Moeciu pana la Castel si-napoi, trotuarele sunt inexistente. In cea mai mare parte. E drept, in afara de grupul nostru, doar cateva vaci mai deranjeaza traficul auto.

Zarim Castelul. Printesa e nerabdatoare. A tot asociat notiunea de castel cu tot felul de cladiri de pe drum. Pare sa perceapa, acum, care-i diferenta. Da din calcaie, zorindu-ma sa ma grabesc. Hm... nu-i simplu... umerii ma dor deja, ea pare sa aiba cu mult mai multe kilograme decat atunci cand am cocotat-o in carca.

Pe drum, afise mari care ne anunta ca diseara suntem invitati la o sarbatoare-ceremonial specifica zonei Branului: Focul lui Sumedru. Habar n-aveam ce inseamna asta, insa cunosc pe cineva infailibil care stie aproape tot. Domnul Google. Astfel, aflu ca Focul lu’ Sumedru este o traditie locala cu origini pre-crestine si are doua semnificatii majore: imparte anul pastoral in doua jumatati simetrice si alunga raul prin prin arderea zeului pre-crestin Sumedru. Incinerarea lui prin acest ceremonial nocturn, separa vara, adica perioada cuprinsa intre 23 aprilie si 26 octombrie (cu miezul in 20 iulie – Santilia) de iarna, desigur, de la 26 octombrie la 23 aprilie (miez in 16 ianuarie – Sanpetru de iarna). Toata suflarea satului era chemata prin indemnul „Hai la focul lui Sumedru! ”. Femeile impart covrigi, nuci, mere si vin iar tinerii sar peste foc, purificandu-se. In final, fiecare pleaca acasa cu carbuni aprinsi care vor fertiliza gradina si livada. Multumim domnu’ google, hai mai departe!

Intrarea in Castel este precedata, cum altfel, de o zona comerciala. Aici poti sa cumperi gogosi si turta dulce, branza de burduf ori in coaja de brad, sirop de toate alea, palinca si vin, toale si accesorii corelate cu mitul lui Dracula, palarii de tot felul, pulovere de lana, ceva articole mestesugaresti de lemn da’ nu numai, curtos colaci, mititei, si altele... altele... Am cumparat un borcan cu miere, branza-n coaja si o perche de manusi pentru Printesa. Batea un vant aprig.

Ne indreptam catre intrarea propriu-zisa in Castel. Pazita de un nene in uniforma de ce-o fi el acolo, ne indruma catre casa de bilete. Sunt doua. Lipite una de alta. Cea care deserveste Castelul este, cum e si normal, cea mai apropiata de intrare. Cealalta e pentru Muzeul Satului, adica acel loc care se deschide in stanga Castelului, cu o intrare flancata, ati ghicit, de cateva tarabe unde se vand... tot d-alea, nu va mai plictisesc. Pot doar sa va spun ca de aici Printesa a tinut mortis sa aiba un fluier care canta pe un singur ton si un avion care, ruland pe sol, impins cu ajutorul unui maner lung, dadea din aripi si scotea o limba rosie. Incantator!!

Am vizitat, mai intai, Castelul. Desigur, ar fi fost rost de un review suculent, intesat cu date istorice, pigmentat cu impresii personale si asortat cu poze ale acelorasi obiecte si interioare/exterioare pe care le-ati mai vazut si in alte review-uri. Multe. Ma-ndoiesc ca v-ar placea si, drept sa va spun, nici mie...

Da’, mai bine, hai sa va zic doua vorbe despre Muzeul Satului din Bran.

Ma scormonesc de banii pentru intrare. De, autoritatea de senior cu cheltuiala se tine! Aflu ca, in afara de cei 12 lei per adult, daca vreau sa fac poze ma mai costa inca 10. Filmez? Inca 18. Nu marai, scot banii si platesc. Nu-mi place, stiu ca turistu’ e o vaca ce trebuie mulsa temeinic, insa, la urma urmei, o sa arat pozele altor si altor prezumtivi turisti, facand, astfel, reclama garantata obiectivului vizitat. Parca ei ar trebui sa ma plateasca pe mine, mama ma-sii de treaba!! Ma rog... Aaa, daca vreti sa vizitati acest muzeu, atunci musai sa stiti ca o puteti face de marti pana duminica intre 9 dimineata si 7 seara si, daca ajungeti lunea, ar fi bine sa veniti mai tarziu, pe la 12.00. Tot legat de program, ultima intrare e la ora 18.00.

Trecem de tarabe. Se deschide o perspectiva cunoscuta. Nu sunt ulite, insa casele si exponatele care se releva la o prima privire imi trezesc amintiri. Pe stanga, cum intri in „curte”, semnul legaturii cu divinitatea, o troita frumos lucrata in lemn, in spiritul zonei. Oamenii acestor locuri sunt (ori erau? !) mesteri lemnari, insa nici agricultura, oieritul, cresterea vitelor si indeletnicirile casnice precum prelucrarea lanii nu le erau straine. De ce dubiile din paranteza de mai sus? Va las pe voi sa ghiciti. Hai sa va dau un indiciu: aproape fiecare casa este o pensiune turistica. Mai aveti nevoie de alte indicii?

Ne apropiem de o casa care seamana ca doua picaturi cu una de la noi din sat. Nu-i de la noi. Aflu, de pe un panou mare, pe care scrie in romana, engleza si franceza, ca este o casa cu sala din Moeciu de sus, de pe la inceputul sec. XX. Camera mare este incapatoare, are doua paturi acoperite cu velinte mitoase, o lada de zestre frumos lucrata, colorata in motive florale. Geam mic, din lemn. Grinzi masive, proeminente. Afara, un sir de... nu stiu cum sa le zic, cosuri... recipiente din nuiele, imbracate in lut. Habar n-am ce se pastra in ele, probabil grau, ori faina.

Ce mai puteti vedea aici?

Peste tot, panourile mari, cu explicatii, de care va spuneam.

Casa cu tinda din Sohodol, sfarsitul sec XVIII.

Casa cu curte. Inscriptia de pe o grinda dateaza 1843, satul Pestera.

Casa monocelulara. Casa specifica ocupatiilor nomade.

Case din Poarta, Bran, Predeal (Predelut).

Sura din Simon. O stana de pe muntele Vladusca, Masivul Piatra Craiului, de pe la sfarsitul sec. XIX. O stana de telemea e pe Dealul Frumoasa, Tara Barsei. Joagar din Simon, sfarsit de secol XX. O piua de la Cheia.

Calesti, trasuri, un car de lemn cu explicatii detaliate privind denumirea pieselor care-l compun, anexe gospodaresti. Obiecte si piese de mobilier lucrate din lemn, rafturi, masute si scaune, razboi de tesut, vartelnita. Si cate altele...

Multe case cu suflet. Aproape ca te-astepti sa vezi gospodarul trebaluind prin ograda ori o matusa cocotata pe gard, la parleaz, cerand vecinei, imprumut, o cana de orez ori o bulina pentru ala mic. Are fierbinteala.

Ce am gasit eu aici?

Mirosul din casa bunicilor. Acel miros greu, amestecat... Muscatele din feresti si teica din curte din care beau apa gainile. Aici era din lemn si se chema altfel. In curtea noastra era doar un cauciuc mare, taiat longitudinal si prins, pe lungime, de o bucata de lemn. Am mai gasit soba cu plita. Cea cu ochiuri rotunde, acoperite cu cercuri concentrice din fonta, cu diametre din ce in ce mai mici. Mi-am reamintit ca cercul cel mare, impreuna cu o sarma potrivit modelata, era una din jucariile copilariei noastre de fii de tarani saraci. Ii ziceam „carica”. Stiti voi ce-i aia? ! Ei bine, alergam prin colbul strazii impingand cu acea sarma cercul de fonta. Maiestria consta in a alerga cat mai repede si sa tot faci volte, bucle si alte cele... Scaunele din lemn, cu trei picioare si mese cioplite cu barda. Vad si acum canapeaua facuta de tata asezata, cum se cuvine, afara, la poarta. Nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata pe tata pierzand vremea pe canapeaua aia, sporovaind cu vecinii, insa, vedeti dumneavoastra, o poarta fara canapea era ca o impolitete, ca o invitatie neterminata...

Am retrait fiorul curtii largi, in care bateam mingea cu varul meu Gheorghita, tovarasul copilariei mele. Doar un gard ne despartea casele.

Inca o aud pe mama vorbind pasarilor din curte in vreme ce le arunca graunte. Intotdeauna s-au inteles bine. Mama le vorbea bland, spunandu-le pe nume iar ele raspundeau in aceeasi nota, caraind abia auzit, impleticind printre picioarele mamei.

Am mai gasit grajdul si ieslea animalelor. Si, parca, iarasi mirosul aspru, iute al balegarului imi irita narile. Mereu imi dadeau lacrimile cand ma punea tata sa scot paiele ude... Ooh, iata... uite-l pe tata in grajd, imbratisand gatul cailor, sarutand botul lor umed si plangand. Plangea si mama, plangeam si eu, fara sa stiu de ce. A doua zi, i-a predat colectivului. Multa vreme n-am inteles de ce manzul meu nu mai alearga pe batatura.

Am regasit polatra si celarul bunicilor. Prispa pe care dormeam uneori, cand arsita verii ne scotea din casa.

Incerc sa gasesc o incheiere potrivita si nu prea-mi iese. De ce? Ce-o fi asa de greu? In definitiv, vreau doar sa fac o paralela intre vizita la Castel si cea de la muzeul satului. Am iesit din Castel impresionat de stradania omului de a face ceva maret, durabil si, pe alocuri, frumos de-ti ia ochii. Ce mobilier! Ce tablouri! Ce arme! Cata istorie, dincolo de legenda comerciala care vinde produsul. Si, nu in ultimul rand, cati vizitatori!! Romani si straini, aproape ca se calcau pe picioare...

Alaturi, in atat de modestul Muzeu al Satului, eram singurii vizitatori. Ce sa vezi aici? Nici vorba de creatii arhitecturale de exceptie. Nu tu sala de lectura, dormitor regal ori mobilier baroc. Nici o fantoma de conte vampir nu bantuie odaile, nici o stema cu heraldica nobila nu impodobeste poarta de lemn.

Doar crampeie de viata si-un cojoc de oaie atarnat in grinda. Patul cu saltea de paie si si blidarul de lemn.

Incepusem sa uit. Orasul si viata asta de fiecare zi... Apartament la bloc, termopane, LCD, Renault, parcare, intretinere... asfalt si noxe... cultura TV, consumationista, politica si manipulare, alimentatie rationala, caini vagabonzi, oameni fara casa...

Incepusem sa uit unde-s radacinile. Noroc ca e undeva, in adancul meu, un „film” cu tata, Domnul sa-l aiba in paza lui, cu mama, cu batatura larga si marul din fata casei. Cu toate cele bine oranduite in curte, asa cum tocmai v-am povestit. Si cu o buna parte din mine.

Si, in general, cu satul asa cum il stiam eu.

Sa va fie bine!

---

VIZUALIZĂRI: 3423 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI