Plimbari alternative la Bran

TIPĂREȘTE

urmare a review-ului "Ascensiuni si jocuri la Bran"

A doua zi dimineata m-a trezit, cine altcineva, decat sotul meu, mult mai fresh decat eu una mi-as fi dorit sa fie...

"Scoala-te repede toata lumea e jos... s-au trezit deja"

Arunc un ochi la ceas... nu-l vad, lucru deloc ciudat, pentru ca oricat as incerca, nu pot vedea prin pleoapele inchise...

E mai comod sa intreb cat e ceasul... asa o sa castig cateva secunde pretioase de trandaveala cu ochii inchisi... Nu mi se raspunde, drept care, in urma unei indelungate experiente conjugale, banuiesc ca e mult prea devreme...

Insist... si aflu, cu deznadejde, ca e abia ora 8 si ceva... dar daca toata lumea e jos, nu mai pot comenta, nu?

Ma ridic disperata... nu numai ca trebuie sa fiu pe picioare, dar trebuie s-o fac si rapid, nu ar fi frumos sa ma las asteptata, fireste.

Culmea, reusesc sa ma misc fara sa ma dezintegrez si a disparut si amorteala de aseara. Azi, imi simt mana dreapta... dar sa vedem... mai pot sa merg? Raspunsul se pare ca este unul afirmativ... pana la baie ma tin bine pe picioare... cu viteza stau mai prost.

Ma misc, dar nu suficient de repede, sau ce putin asa sustine sotul meu care se plimba agitat prin camera... pentru ca el deja s-a spalat, s-a barbierit, s-a imbracat si nu are nimic mai bun de facut decat sa imi urmareasca fiecare miscare. Il expediez jos cu promisiunea ferma ca voi fi gata in zece minute... pleaca doar dupa ce imi arunca o privire imploratoare, pe jumatate disperata... A mai trecut el prin asta... stie ca cele 10 minute se pot dilata... expanda... multiplica... pana la limite nebanuite.

Dau sa intru in baie si il vad ca se intoarce... mai sa fie, chiar mi-am pierdut cu totul simtul masurii... timpului? Nu se poate, abia a plecat... cand au trecut cele zece minute? Nu trecusera... explicatia era mult mai tragica: "Scuza-ma, m-am inselat, nu s-au trezit decat parintii... am crezut ca s-au trezit si ei" Care va sa zica. m-am trezit inutil, cu vreo doua ore mai devreme... din greseala.

Nu-i nimic, ma incurajez singura, o sa trec eu si peste asta, sa privim partea buna a lucrurilor... pot sa ma misc neasteptat de bine.

Cu aceasta consolare de circumstanta ma hotarasc sa cobor. Si bine fac pentru ca apuc sa mai chinuiesc aparatul de fotografiat pentru niste fotografii si sa stau de vorba cu parintii prietenilor nostri, singurii locatari matinali ai pensiunii.

Abia dupa vreo ora si ceva apar pe rand si ceilalti din grup, facand haz pe seama serii de ieri cand bowling-ul si biliardul ne lasasera pe jumatate paralizati... pe unii... adica pe mine.

Iata-ne fata in fata cu micul dejun... dar fiind la regim, unul perpetuu, desigur, trebuie sa tin seama de principiile nutritioniste.

Primul principiu este acela ca dimineata trebuie sa mancam cel mai mult, asa spun toti specialistii... si cine sunt eu sa ii contrazic pe specialisti?

Greseala lor ca spun mult... nu a mea, eu doar ii ascult... Deci mananc... cat pot, fara paine si fara dulciuri fireste... conform celui de-al doilea principiu universal al regimurilor... Ma multumesc cu vreo patru feluri de branza, un vraf de cremvusti, slaninuta afumata, oua fierte si lapte prospat... Mi-e cam greu sa mananc cele doua feluri de zacusca (cea clasica si cea cu hribi), fara paine, dar ma straduiesc din rasputeri... Cand suntem imbiati cu unt si dulceata de casa, si aceasta din urma de doua feluri (de capsuni si de visine, parca), ma opresc. Oricat mi-as dori, nu pot manca untul direct de pe cutit, iar dulceata e prohibibita, tot conform celor sustinute de idiotul de regim...

Ma consolez cu gustul unic al laptelui proaspat, stiti, din acela pe care l-am baut in copilarie la bunici si pe care nu l-am regasit apoi niciodata in nici o cutie de lapte pasteurizat cumparat de la supermarket.

In final ma ridic de la masa de... regim, inchipuindu-mi ca va urma o binemeritata siesta, dar ce sa vezi... sportivii mei prieteni mai propun o plimbare.

Ma entuziasmez imediat, caci ascensiunea cu automobilul mi s-a parut o idee buna, testata inca de ieri. Tocmai cand apucasem sa spun da, aflu ca n-o sa mergem cu automobilul pana la castel... e mult prea aproape... nu se poate sui cu el nici la Vila Bran si in plus, soferul masinutei alpiniste ramane sa ajute la infaptuirea unei minunate ciorbe de fasole cu afumatura...

Trei argumente contra utilizarii masinii... si mai sunt si logice.

Ce sa fac? Ce sa fac? Trebuie sa iau repede o decizie... raman sau plec la drum fara masina?

Prima varianta mi-ar fi suras mai mult, recunosc, dar cum de mult nu ma mai distreaza gatitul, nici macar din postura de spectatator, ma hotarasc sa merg catre castel... de fapt, in acea fractiune de secunda, argumentul decisiv a fost cel al cumparaturilor... sa zicem turistice. Era singurul neuron care era treaz la acea ora... cel responsabil cu cumparaturile. De fapt el e intotdeauna treaz ,,il banuiesc ca nu doarme niciodata... e gata vesnic sa sparga niste bani, oricand, oricum, oriunde... in ciuda vointei mele de fier... desigur. Ce sa fac daca tocmai cumparaturile sunt implementate la mine in creier in cel mai activ, puternic si viu neuron? Neuronul destinat vointei, in caz ca am asa ceva, e in teribila inferioritate... calitativa...

Ma consolez deci cu gandul cumparaturilor inedite si ii arunc sotului meu o privire intunecata, banuindu-l de participare la complotul destinat sa ma faca sa merg... pe propriile picioare.

Hotaram sa pornim catre Complexul Vila Bran, ce se inalta pe o culme invecinata cu cea din spatele pensiunii noastre. In linie dreapta, sa zicem ca ar fi mai putin de un kilometru, dar cum deocamdata nu pot zbura autonom... cu toate ca indeplinesc cu prisosinta toate conditiile pentru a fi un inger, desigur, plec de la ideea ca drumul va fi mult mai lung si mai anevoios decat pare... am asa un feeling dureros...

In plus, imi amintesc faptul ca am mai urcat odata la vila Bran, acum vreo patru sau vreo cinci ani... parca nu e asa de simplu.

O luam pe scurtatura si in vreo zece minute ajungem la poalele dealului ce gazduieste complexul. Comparand cu ceea ce era acum cativa ani, aspectul e complet schimbat... in bine, zic eu.

Daca va inchipuiti ca am vazut insa schimbarea pozitiva in timpul ascensiunii, va inselati amarnic. Tot ce imi amintesc din acea chinuita urcare e zbaterea nebuneasca a inimii mele ce mi se urcase in gat si lipsa acuta de aer din plamani. Cand am ajuns sus, aveam o culoare discret vinetie si in urechi imi bateau mii de clopote. Ca am ajuns ajuns pe propriiile picioare e cu adevarat o minune... ca nu m-am prabusit literalmente acolo e cea de-a doua... Abia acum m-am dumirit... vasazica asta inseamna sport extrem.

Sotul meu, speriat de infatisarea mea ravasita incearca sa ma sustina... moral.

Cum nu mi-a trecut supararea pentru ca m-a tarat pana aici, prefer sa ma fac ca nu il aud si gasesc un pretext minunat in pozele pe care le fac, la inceput mecanic, apoi din ce in ce mai prinsa de peisaj. Acum chiar nu mai aud pe nimeni si nimic... sunt total absorbita de frumusete locurilor. Zona ofera o perspectiva unica asupra asezarii, si asupra castelului... datorita inaltimii, Branul ti se infatiseaza serpuind, colorat si viu, la picioarele noastre... In departare muntii... Piatra Craiului si Bucegii... ceva mai aproape, silueta decupata din povesti a Castelului...

Abia acum incep sa ma uit si in jur si nu pot sa nu remarc numarul mare de constructii destinate turistilor ce s-au inaltat in ultimii ani...

Cel mai aprope de drumul de acces in varful dealului e o stana traditionala, intunecata si incarcata cu obiecte destinate oieritului... Toate par a fi vechi de cativa zeci de ani... de la cantarul tip balanta pana la vasul in care se bate untul. Constructia e din barne de lemn, dar fara geamuri. Asa or fi stanele adevarate la Bran?

Nu avem pe cine intreba, stana e pustie... ciobanii n-au fost prevazuti ca elemente de decor, doar o suba mitoasa si o caciula mai salasuiesc acolo. In aer pluteste un miros patrunzator de branza, de blana de oaie si de fum... Mai sa fie... ' cum au reprodus mirosul acesta autentic de stana, de fapt un amestec inconfundabil de mirosuri? Au trecut peste 20 de ani, si totusi il recunosc fara ezitare... l-am intalnit prima data in studentie, intr-o tabara, la Busteni...

Mergem mai departe si ajungem la o cladire mare, cu vreo trei nivele, construita in intregime din barne, impresionanta si ca volum, si ca aspect... e restaurantul. Ne amintim ca acolo am mancat in urma cu 5 ani un bulz de-a dreptul extraordinar. Dar prietena noastra ne contrazice, se pare ca ne inselam, nu mai e aceeasi cladire, cea veche, pe care o stiam noi, a ars pana la temelii in urma cu doi ani. Cea pe care o vedem acum e cea noua, reconstruita din temelii. In fata ei un parc tematic in care statuile domnitorilor romani se intalnesc cu cele ale regilor si reginelor Romaniei, intr-un tot unitar inedit, ce da locului un neasteptat aer de patriotism. Pana si Poarta Sarutului lui Brancusi apre aici doar ca forma, nu neaparat ca detaliu, dar asemanarea e destul de sugestiva. Statuile sunt gazduite de un parculet mic, cu alei si plante bine ingrijite, Pe terasa din fata restaurantului, cateva hamace si sezlonguri isi asteapta oaspetii. Cineva chiar nu rezista tentatiei si se relaxeaza, cu ochii inchisi, in bataia soarelui caldut, intins intr-un sezlong.

Pentru ca acum pot respira normal ma indepartez pentru alte poze... in spatele restaurantului incep vilele.

Deodata, sa mor si nimic altceva, langa o vila mare, vad niste masini... e clar ca au ajuns aici pe propriile roti si nu carate in spate sau parasutate din avion... Daca au ajuns aici inseamna ca exista si un drum de acces, evident nu cararea cu trepte pe care era sa imi dau ultima suflare...

Deci, avusesem dreptate... chiar am fost victima unei premeditate dezinformari. cu autor cunoscut... la Vila Bran chiar se poate ajunge cu masina.

Ma consolez gandindu-ma ca drumul in jos va fi mult mai usor decat cel la urcare, asa ca pornim inapoi de data aceasta am timp si chef pentru a ma uita si putin in jur. Au locuri special amenajate pentru copii, piscine, un perete de training pentru alpinisti, o tiroliana... as vrea sa vad si eu coarda aia care ar rezista la greutatea mea... dar nu o vad, din simplul motiv ca probabil inca nu s-a fabricat.

Jos de tot, teren de tenis... dar e deja prea mult... doar am invatat bowling aseara, sa invat si tenis azi, hai sa nu exageram. Cica au rachete si mingi si... tot ce trebuie, dar cum picioare si plaman de imprumut nu au, zic pas si trec mai departe total dezinteresata, desi sportivii din grup sunt tentati, cum altfel, de o partida de tenis.

Treaba lor, parca era vorba de niste cumparaturi... in piata de langa Castel.

Doar gandul acesta ma mai mana inainte... nu e deloc departe, o luam pe o scurtatura, pana aproape de sosea. Ca scurtatura e mai practicabila decat soseaua, cand vorbim de mersul pe jos, asta chiar a fost o surpriza. De ce? Pentru ca la Bran, nu exista, practic, trotuare... doar drumul asfaltat si santurile adiacente... nici nu trebuie sa faci mare efort ca sa te alegi cu o entorsa. E tot ce mai imi lipseste dupa istovitoarea urcare de acum cateva minute... mersul alternant... cand pe sosea, cand prin sant. Cu chiu cu vai ajungem in piata... traditionala, zice-se.

Poate traditionala chinezeasca, daca e sa ma intrebati pe mine. Un amestec haotic de marfuri, care mai de care mai colorate, mai de plastic, mai naspa... si doar vreo cateva standuri cu produse de artizanat autentice.

E aglomeratie, foarte mare aglomeratie... caci e Lasatul Secului. Se vorbeste engleza, italiana, germana, e un iures ametitor de chipuri si de cuvinte.

. Intr-un colt, sub o taraba, aproape ascunse, singurele obiecte cu adevarat autentice si vechi din piata: un putinei de unt si o covata, cu decoratii cu iz sasesc, obiecte superbe, dar dezamagitor de inutile... ca sa fiu cinstita. Oricum inutilitatea e un slab argument. in fata impulsului meu de a cumpara, caci jumatate din lucrurile pe care le cumpar se dovedesc inutile din secunda in care ajung acasa... Si totusi, vocea ratiunii... sotului meu, nu a mea, desigur... a invins si a decretat: nu voi cumpara niciunul din minunatele obiecte... ca timp nu am o stana...

Dezamagita de sumara oferta artizanala si de lipsa de viziune artistica si economica a... unora... ma indrept, cum altfel, catre oferta alimentara...

Cas, telemea, pastrama, carnati... gasesc eu ceva de cumparat printre atatea optiuni.

Nu am exagerat... deloc... am facut doar piata: urda, carnati, pere si doua borcane de dulceata de mure... vedeti, subconstientul...

Dulceata pe care am reusit sa o rastorn putin in timp ce ma taram catre casa... incercati si voi sa nu faceti asta cand mergeti pe marginea santului, din spate va claxoneaza masinile ce trec in viteza, in fata aveti de depasit o capra ratacita si peste toate astea auziti si soaptele tandre ale sotului: ai grija la aparat! ai grija la aparat!

Cand am ajuns la pensiune mirosea inabunitor a fasole cu afumatura, gatita pe plita din foisor. Placinta cu branza se rumenise si ea... ne astepta cuminte in tava...

Dupa atata alpinism pe munte si pe sosea, foamea nu putea fi decat una pe masura... Fasolea a fost bestiala... placinta... as vrea sa pot spune ca nu stiu, ca n-am gustat, ca regimul... Din pacate, nu pot minti... si placinta a fost la fel... dar stt... sa nu ne auda... regimul! Ati observat... el are... principii...

---

VIZUALIZĂRI: 2701 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI