Ţara Almăjului, ţinutul dintre ape

TIPĂREȘTE

Ţara asta a noastră are o mulţimi de „ţări” într-însa: Ţara Bârsei, a Făgăraşului, Chioarului, Haţegului, ca să enumăr doar câteva, iar astăzi mi-am propus să vă povestesc despre una din ele.

Se cheamă Ţara Almăjului şi probabil că dacă v-aş oferi ca reper Cascada Bigăr v-ar fi cu mult mai uşor să o localizaţi pe hartă (nici eu, mărturisesc cu ruşine, nu auzisem până acum de acest ţinut bănăţean). Da, Bigărul e fără îndoială „vedeta” incontestabilă, însă Ţara Almăjului înseamnă mult mai mult. Şi ca să vedeţi că almăjenii se iau în serios, aflaţi că au un site: taraalmajului.ro şi un cont pe facebook: aici.

Zona e foarte accesibilă din Băile Herculane, în caz că vă cazaţi acolo: până la cascadă sunt cca. 55 km, străbătuţi numai pe şosele bune. Din staţiune ne întoarcem pe E70 Orşova-Caransebeş, ne îndreptăm spre nord şi după ce trecem de Mehadia urmăm indicatorul către vest pe direcţia Oraviţa. Şi intrăm pe 57B, care ne va conduce către Ţara Almăjului.

Denumirea Almăj provine din limba maghiară – „almási-medence”, adică livadă cu meri, şi asta spune totul despre topografia locului. Este o depresiune intramontană de circa 30 km lungime şi 10 km lăţime ce se întinde de-a lungul Văii Nerei, fiind mărginită la nord de munţii Semenicului şi Aninei, de munţii Almăjului în sud şi est şi munţii Locvei la vest. Culmile împădurite au înălţimea maximă de 1.224 m (Vârful Sfinecea Mare), după care coboară în trepte către dealuri de 700-800 m iar mai spre vest, în Lunca Nerei, spre coline cu altitudini de cca. 300 m.

15 localităţi rurale formează această „ţară”, unul dintre cele opt districte medievale bănăţene privilegiate, o formă de organizare admninistrativă, politică şi militară existentă de la mijlocul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea. Privilegiile de care s-au bucurat aceste zone din partea regatului maghiar constau în ceea ce astăzi am putea defini probabil ca o semiautonomie, cu scaune de judecată proprii în care se aplicau principiile dreptului românesc. Aşdar, până în 1552 Almăjul a fost district privilegiat în cadrul regatului feudal maghiar. În perioada 1552-1718 s-a aflat sub dominaţie turcească, apoi a trecut sub administraţia austriacă (între 1718-1867) iar între 1867-1918 sub cea austro-ungară.

După ce străbatem Iablaniţa, Petnic, Globu Craiovei, Lăpuşnicel, Pârvova – sate cu nume frumoase deşi un pic ciudate –, începând cu Borlovenii Noi intrăm propriu-zis în Ţara Almăjului. Direct pe şoseaua 57B ori înşirate pe drumuri secundare ce pornesc din ea se află prin urmare, de la est spre vest, localităţile Borlovenii Noi, Putna, Borlovenii Vechi, Prigor, Pătaş, Eftimie Murgu, Prilipeţ, Bănia, Gârbovăţ, Lăpuşnicu Mare, Dalboşeţ, Moceriş, Şopotu Vechi, Şopotu Nou şi Bozovici. Gata, au ieşit la număr? Sunt 15? Sunt! :)

Prin unele din aceste aşezări am trecut, prin altele nu, dar ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că nu trebuie să vă închipuiţi c-ar fi cine ştie ce comune mari. Da de unde! În majoritate sunt nişte cătune cu câteva sute de locuitori, populaţia totală a Ţării Almăjului fiind de circa 16.000 de suflete, nu mai mult. Dar fiecare din ele are un centru de informare turistică! Nu vă grăbiţi să vă bucuraţi: toate erau bine mersi închise şi am avut impresia că erau nefuncţionale. Cineva – nu spui ţine, persoană însemnată ;) – s-a ocupat intens în urmă cu câţiva ani la ministerul de resort cu dotarea cu chioşcuri dintr-acestea, chipurile turistico-informative, care n-au apucat, din câte am văzut atât în zona Herculanelor cât şi în Ţara Făgăraşului, să ofere nimănui vreo hartă, pliant sau ceva-acolo, rămânând doar în stadiul de construcţii făcute (presupun) pe bani grei din taxele plătite de contribuabili! Nu mai continui, că mă enervez...

Dintre cele 15 localităţi din Ţara Almăjului, cea mai mare (2.500 de locuitori) este Bozovici, sat situat pe malurile Minişului.

Denumirea sa pare să vină de la planta boz, care creşte în abundenţă în zonă şi miroase atât de urât, încât o legendă spune că un cioban bătrân şi orb şi-ar fi sfătuit fiii să-şi pască oile în valea aceea năpădită de buruieni, căci „urşii şi lupii nu vor veni aici să vă atace mioarele. ” Localitatea e atestată documentar din 1484, pe vremea lui Matei Corvin, când într-un act e pomenit ca stăpân al satului un oarecare Lazarus de Bohowitz sau Lazăr de Bozovici.

În perioada ocupaţiei austriece, Bozovici s-a impus ca un fel de „capitală” a Ţării Almăjului, fiind „primul sat cu dascăl şi şcoală”, înfiinţată în 1765 din ordinul împărătesei Maria Tereza. Tot ea a dispus construirea, între 1745-1750, a unei cazarme pentru instrucţia grănicerilor locali care stăteau de veghe la acest hotar al imperiului. Până la Unirea din 1918 regimentul grăniceresc cu sediul la Bozovici avea să participe la luptele împotriva lui Napoleon duse în nordul Italiei, ca şi la multe alte confruntări armate în care a fost implicată Austria şi mai apoi Austro-Ungaria.

Intrând în comună, am observat un alai de oameni îmbrăcaţi în straie populare care defilau pe şosea. Ne-am oprit pentru a face poze şi a cere lămuriri. Şi am aflat că era vorba de o paradă a portului popular în cadrul unei sărbători locale: Festivalul Văii Almăjului, ediţia a XXI-a. Sărbătoarea se ţine în fiecare an în alt sat şi acum venise rândul Bozoviciului.

Aşa cum vă spuneam şi în articolul despre Hobiţa vezi impresii, îmi plac grozav de mult obiceiurile şi tradiţiile populare şi mă bucur că în ultimii ani tot mai multe localităţi şi regiuni din ţară îşi promovează astfel specificitatea. :) Cum era prea devereme şi festivităţile nu începuseră, am dat însă bice cailor putere şi ne-am îndreptat spre Casacada Bigăr, pentru ca la întoarcere să ne oprim la Bozovici ca să vedem şi noi spectacolul. Ceea ce am şi făcut.

Serbarea se ţinea în faţa bisericii, aflată pe o stradă în dreapta şoselei cum vii dinspre Bigăr. Ademeniţi de curtea frumoasă, cu tufe de flori plăcut mirositoare, am intrat mai întâi în sfântul lăcaş în stil baroc, ridicat între 1793-1805 de un localnic mai avut pe nume Max (Mihai) Bart şi pictat la interior în două etape, în 1821 şi 1847. Slujba de duminică tocmai se terminase. Afară am remarcat ceasul solar montat pe turlă, deasupra căruia este înscris anul finalizării construcţiei (1805).

În scuarul din faţa bisericii am întâlnit grupuri de tineri şi mai puţin tineri, dar cu toţii în costume populare, care aşteptau să le vină rândul să cânte şi să joace. Mare dezamăgire însă :(: acţiunea nu avea loc în aer liber, aşa cum crezusem, ci într-o sală aflată vizavi de biserică, despre care am aflat că găzduieşte un muzeu sătesc. Curioşi, am intrat să vedem despre ce era vorba: încăperea, foarte mică, gemea de lume, pe scenă se producea un taraf iar mirosul de transpiraţie era aşa de puternic, încât am ieşit în două secunde, uitând să mai fac poze. Ajunsă afară, am intrat în vorbă cu nişte instrumentişti care se orientaseră şi stăteau la taclale în aer curat. I-am întrebat de ce nu se ţine spectacolul afară şi mi-au explicat că estrada arsese în urmă cu câţiva ani şi nimeni nu se obosise să facă o alta. Of, of şi iar of! Tare greu o fi să tai câţiva copaci şi să îmbini acolo nişte scânduri când pădurea stă să cadă peste tine! :(

Am ratat spectacolul de muzică populară, aşa că mai bine vă povestesc despre Cascada Bigăr.

De la Bozovici până la Cheile Minişului şi cascadă, aflată aproximativ la jumătatea distanţei până la Anina, nu sunt decât vreo 10 km. Cascada e chiar la şosea şi e bine semnalizată nu numai prin propriul panou, ci şi printr-un altul care te anunţă că ai „călcat” pe paralela 45. Ei poftim! Chestia asta cu aşezarea taman pe paralela 45 s-a dovedit a fi de folos: a fost unul din motivele invocate de prestigiosul site The National Geography pentru a plasa Cascada Bigăr pe locul I într-un top 8 de „unique waterfalls”, celălalt element distinctiv al ei fiind, în opinia realizatorilor clasamentului, „modul în care apa se prelinge şi cade în firişoare subţiri”. Probabil că acest top a contribuit mult la renumele de care a ajuns să se bucure cascada şi la afluxul masiv de turişti, veniţi cu maşini pe care le lasă înşirate de-a lungul şoselei înguste. Nu există parcare dar mai încolo pe şosea, către Anina, tocmai a apărut un mic local unde te poţi energiza cu o cafea ori refrişa cu un suc, o apă sau o bere.

La intrarea în rezervaţie se află o poartă din lemn şi un nene care îţi ia banii (7 lei de persoană). În faţă se trece peste un podeţ de unde se pot face fotografii foarte reuşite cu căderea de apă de la circa 7 m, în „firişoare subţiri”, pe o piatră acoperită de muşchi şi netezită de eroziune. Văd câţiva turişti care au coborât şi-şi răcoresc picioarele în apele învolburate ale Minişului. Imediat în dreapta intrării sunt trei foişoare cu mese şi bănci, unde îţi poţi trage eventual sufletul la întoarcere, deşi poteca până la izvor („izbuc”) are numai vreo 150 de metri şi e uşor de străbătut.

După ce se trece podeţul din lemn te întâmpină nişte panouri cu informaţii foarte utile. Descopăr parcurgându-le date despre acvila de munte şi şoimul călător, „păsări emblematice ale Carpaţilor Occidentali”, precum şi că ne aflăm la Rezervaţia Naturală Izvorul Bigăr din cadrul Parcului Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, care a fost înfiinţată în 1982 iar în 2000 a fost declarată arie protejată. Cu şi mai mare plăcere am citit despre legenda izvorului: o familie de gospodari almăjeni era necăjită că nu avea urmaşi. Într-o noapte femeii i se arată în vis o vrăjitoare care o anunţă că dacă va bea apă din izvorul de sub stâncă (atenţie! apa nu e totuşi potabilă, au demonstrat-o analizele chimice) va da naştere unei copile, care însă nu va avea parte în timpul vieţii de dragoste lumească. Femeia a băut apă şi după câteva luni a avut o fiică. Crescând, ea s-a făcut frumoasă. Era curtată de toţi flăcăii din sat, dar nu-l plăcea decât pe Bigăr. Tatăl şi-a dat seama de sentimentele fiicei şi pentru a o proteja a închis-o în grota de deasupra izvorului. Vrăjitoarea a auzit strigătele de disperare ale fetei şi i-a spus că singura cale pentru a fi alături de cel iubit este să-l facă să se înece în lacrimile ei iar ea să moară împreună cu el pentru a renaşte în cealaltă lume – „Ţara Regăsirii Dorului”. Şi aşa s-a întâmplat. Iar lacrimile fetei – aţi ghicit – sunt acele firişoare de apă care se preling pe stâncă.

Da, frumoasă poveste, dar parcă şi mai frumoasă este cascada însăşi. Localnicii numesc „izbuc” orice izvor care iese cu forţă din subteran. Etimologia termenului este evidentă şi mi-a plăcut aşa de mult cum sună cuvântul, încât l-am căutat în DEX şi l-am găsit: „izvor de apă cu debit intermitent care se formează în regiunile carstice şi funcţionează pe principiul sifonului”. Stânca înaltă de circa 50 m din care izvorăşte apa se află cam la 150 m mai sus dar urcuşul e în pantă lină şi peisajele, trecând peste alte podeţe, merită efortul: din loc în loc apar alte căderi de apă, de la înălţimi mai mici, dar la fel de spectaculoase.

Cam atât despre Cascada Bigăr – de data aceasta voi lăsa pozele să vorbească.

Dar nu înainte de a sublinia un lucru care m-a frapat în Ţara Almăjului, mai ales că veneam la foarte puţin timp după sejurul în Puglia, în sudul Italiei, o regiune de „terra rosa” (pământ roşu şi arid): verdele intens şi marea mulţime de ape curgătoare, de la firişoare de apă la râuri largi şi tumultoase. Prin toate satele prin care am trecut am traversat poduri. Aici e o reţea hidrografică impresionantă. Nera, care are mai multe izvoare în Munţii Semenicului, culege în drumul său către Cheile Nerei (cele mai lungi din ţară – 20 km) toate pâraiele: Miniş, Lăpuşnicul, Mocerişul, Prigor, Rudărica, Bănia, Gârbovăţ şi Bârz.

Şi despre unul din aceste pâraie, şi anume Rudărica, vă voi povesti în cele ce urmează.

De ce? Pentru că pe malurile sale se află Ansamblul de mori de apă din localitatea Eftimie Murgu, monument istoric şi cel mai mare complex mulinologic din sud-estul Europei.

Cum se ajunge? Venind dinspre Bozovici, după circa 10 km veţi vedea un indicator la dreapta către satul Eftimie Murgu, după numele revoluţionarului paşoptist născut aici, iar după vreo 5 km se intră în sat, care se traversează de la un capăt la celălalt, pentru a descoperi apoi, pe dreapta, râul şi cheile sale înguste şi stâncoase, întinse pe 3 km.

La intrarea în Valea Rudăriei un panou ne informează în limbile română, rusă (?) şi engleză că „morile reprezintă o mărturie a tehnicii populare tradiţionale din Banat. Se păstrează un număr de 22 de mori aşezate de-a lungul cursului apei, în sat şi în afara satului. Morile funcţionează pe baza unui sistem cu roată orizontală ce reprezintă un precursor al tehnicii moderne de hidrocentrale. ”

Toponimul „rudăria”, care a fost până nu de mult şi numele satului, derivă din cuvintele slave „rudă” (minereu) şi „reka” (râu), adică apă cu depozite de minereu de fier. Şoseaua, asfaltată peste un drum făcut de un primar în anul de graţiei 1905, e bună iar drumul pitoresc te poartă printr-o pădure răcoroasă de castani, carpeni, fagi şi salcâmi, în timp ce pe mal se înalţă tufe de flori sălbatice. Albia râului Rudărica este presărată, aşa cum spuneam, cu un şirag de 22 de mori de apă, toate funcţionale, proprietatea oamenilor şi deţinute „în devălmăşie.” Localitatea este atestată documentar din 1241, primele 8 mori fiind consemnate oficial în 1722, însă specialiştii sunt de părere că aceste sisteme hidraulice primare cu roată orizontală erau cunoscute încă din secolele II-III, de pe vremea dacilor. Mecanismul pare într-adevăr simplu: sunt două pietre de moară, una peste alta. Cea de jos e fixă, iar cea de deasupra are legătura, printr-un ax, cu roata morii, care e învârtită de apă. Casa morii e mică, are pereţi de vreo 3 m din lemn de fag.

La sfârşitul anilor 1990 morile au fost restaurate cu bani de la UE sub coordonarea Muzeului Astra din Sibiu. Proiectul a costat 19.000 de euro şi a constat în principal din înlocuirea părţilor din lemn putrezite cu altele din lemn. Parcul Mulinologic Rudăria a fost inaugurat în 2001.

Numele morilor vin de la vechile familii care le-au înfiinţat sau de la diverse toponime - Vilonea, Vlagioanea, Bruşeana, Trailonea, Roşonea, Popasca, Hâraoanea, Leiata, Micloşonea, Podul Ilochii. Unele mori au legende. Legenda Roşonei spune că într-o noapte de Sânziene la moară a venit să macine o fată, care a fost necinstită de un moş transformat în vârcolac. Drept pedeapsă, zâna cea bună l-a pus pe acesta să nu poată redeveni om până ce nu va săpa cu dinţii şi cu ghearele pe sub stâncă un tunel la capătul căruia să construiască o moară la care să „nu aibă rând niciodată”. Pe pereţii tunelului, susţin localnicii, se văd şi acum urmele dinţilor. Părinţii fetei au pierit îngheţaţi în apele Rudăriei, în căutarea fiicei lor, iar primăvara pe acel loc au apărut două stânci – Adam şi Eva.

Dar poate că cea mai intersantă este legenda morii numită Îndărătnica dintre râuri. E vorba, cum altfel?, de o poveste de iubire: o fată venită la moară ca să macine grâu şi un băiat care trecea pe acolo cu căruţa cu lemne s-au îndrăgostit fulgerător dar nu au fost lăsaţi să se căsătorească deoarece ea provenea dintr-o familie săracă iar el dintr-una bogată. Au rămas despărţiţi dar la bătrâneţe, într-o noapte cu lună plină, s-au reîntâlnit întâmplător la aceeaşi moară şi şi-au deplâns soarta. Auzindu-i, zâna cea bună i-a întrebat ce au pe suflet iar ei i-au răspuns că şi-ar dori să dea timpul înapoi pentru a fi împreună. În clipa următoare, roata morii, care se învârtea, după obicei, în sensul acelor de ceasornic, şi-a inversat direcţia de rotire. Iar spre dimineaţă, când s-au uitat unul la altul, îndrăgostiţii au văzut că întineriseră. Au rămas împreună şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi... Nu-i de mirare că moara cea îndătănică a devenit locul preferat de tinerii localnici pentru a-şi jura iubire veşnică. :)

Ştiu, e o iluzie că poţi da timpul înapoi, dar nu cred că e om pe lume – oricât de raţional – să nu-şi dorească câteodată acest lucru. Şi amintindu-mi de vegetaţia bogată a acelor locuri, de apele ce le străbat, de pământul fertil şi dătător de viaţă, tot ce-mi doresc este ca timpul nu să se oprească, însă să fie măcar un pic mai blând cu mine şi să nu mă lase să îmbătrânesc înainte de a revedea Tara Almăjului.

Frumos mai e ţinutul ăsta dintre ape!

Frumoasă este ţara asta a noastră!

---

VIZUALIZĂRI: 3585 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI