Gastropodele din Apuseni – Dealul cu melci

TIPĂREȘTE

Am plecat din Gârda se Sus, într-o frumoasă zi de început de septembrie, când soarele de dimineaţă şi-a anunţat devreme intenţiile de a arde încă o zi tot ce suflă pe acest pământ, norii fiind fără nici o şansă în faţa puternicului astru. Intenţia noastră era de a ajunge la Dealul cu Melci, nume care rostit ne arunca imaginaţia spre dealuri înverzite, pline de leuştean, pe care turme de gastropode pasc fericite. Drumul, destul de bun, ne-a trecut întâi prin localitatea Scărişoara, un mic sat de moţi care şi-a împrumutat numele frumosului gheţar aflat la câţiva kilometri distanţă. Sau invers, mai ştii?

A urmat comuna Albac, iar cum ne-am apropiat de centru acesteia circulaţia a devenit foarte greoaie, cu viteza melcului – apropo, circulându-se pe un singur sens, cu maşini parcate pe ambele părţi ale drumului iar printre ele, postaţi ici colo şi depăşiţi de situaţie, câţiva poliţişti tipic de comună, cu burţile ieşindu-le printre nasturii cămăşilor, care nasturi stăteau gata să sară din cauza burţilor respectabile care împingeau fără milă materialul cămăşii, cu caschetele date pe spate şi pufnind stropi de transpiraţie de fiecare dată când pe îngustul drum încerca să se strecoare un camion mai mare. Toată această înghesuială era pricinuită de târgul „cu de toate” care se ţinea în frumoasa comună de munte iar odată cu ziua târgului, mai multe agenţii de turism hotărâseră să ţină şi ele un târg de turism, supra-aglomerând astfel micul mare centru al comunei.

Ne-am strecurat cu greu printre oameni, maşini şi căruţe până la ieşirea din Albac, continuându-ne drumul, mai departe urmând, pe şosea, localitatea Vadul Moţilor. După aceasta am urmat indicatorul spre comuna următoare, Câmpeni, drumul şerpuind în continuare, pe alocuri urcând şi coborând ţinând stânga Arieşului Mare care se strecura zgomotos printre pietre. Peisajul se schimba continuu, precum mergeam pe şosea, de la locuri întinse unde vedeam până departe în zare până la treceri prin văi înguste cu pereţi drepţi şi stâncoşi care parcă se prăvăleau peste cei care treceau pe lângă ei.

Şoseaua a început să coboare foarte mult, mergând pe marginea unui deal, cu Arieşul Mare în dreapta, în faţă ivindu-se barajul Mihoieşti iar sus pe deal, cu clopotniţa în stadiul de construcţie, biserica din Lazuri. De acolo drumul se ramifică, o ramură continuând spre stânga mai departe spre Câmpeni iar cealaltă continuând peste baraj spre Vidra şi Avram Iancu. Într-acolo trebuia noi să mergem. Am continuat peste baraj, cu fratele mai mic al Arieşului Mare - Arieşul Mic ce curgea pe partea stângă, drumul continuând şerpuit printre dealuri şi munţi, încărcaţi cu pomi diferiţi care formau pete de verde distincte pe fiecare formă de relief în parte.

După ce am trecut de localitatea Vidra am intrat în satul Lunca Bisericii iar la ieşirea din acest sat, a cărui case erau frumos aliniate pe partea stângă a drumului pe dreapta fiind dealurile, am zărit o tablă indicatoare. Am oprit maşina şi ne-am apropiat de tablă, convinşi fiind că ne îndrumă spre dealul căutat. Nici vorbă! Pe tablă erau informaţii despre cascada Pişoaia. Am privit dezamăgiţi în jur căutând şi alte semne indicatoare iar privirea ni s-a oprit pe stâncile dealului de pe marginea drumului. Acestea erau pline de cochilii de melci fosilizate, încastrate în piatră. Aici era! „Am nimerit, cum se spune, ca orbul Brăila! ”.

Cu interes şi curiozitate am început să studiem cu atenţie toate stâncile înşirate de-a lungul drumului, căţărându-ne pe marginea lor încercând să evităm a călca pe ele şi implicit pe micile cochilii de moluşte. Prinse implacabil în piatră erau mii, poate zeci de mii de cochilii de diferite forme şi dimensiuni, trădând mai multe specii de gastropode, de vârste diferite, care se pare că au trăit cu zeci de milioane de ani în urmă, 65 -70 de milioane, ducându-şi vajnica existenţă pe fundul unei mări care acoperea pe atunci ţinutul moţilor – Marea Tethis.

Pe alocuri, în stânci, erau mici scobituri de unde se vede că au fost extrase cochilii de melci. Noi speram că au fost scoase de către cercetători în scopuri ştiinţifice, refuzând să ne gândim la cealaltă posibilitate, mai nesimţită şi care totuşi are şi ea un grad mare de probabilitate, ţinând cont de incultura multor concetăţeni care, în timpul vizitelor, capătă nemeritat numele de turişti. Şi spun acest lucru pentru că numărul scobiturilor, de unde se vede clar că au fost extrase micile căsuţe ale fostelor moluşte marine, era destul de mare.

În partea superioară dealul era îmbrăcat în pomi şi vegetaţie, asemeni tuturor dealurile din împrejurime. Doar acolo unde se văd stâncile de marnă şi gresie de diferite culori, care parcă ies din covorul de iarbă şi muşchi asemenea unei stânci din apă, se văd prinse în ele şi locuinţele spiralate ale străvechilor moluşte.

Acest loc este declarat rezervaţie naturală iar cine doreşte să vadă mai mult, există un drum lateral care duce în spatele dealului de la şosea, loc unde veţi găsi şi o tablă indicatoare cu mai multe informaţii despre această rezervaţie.

Ne-am aşezat la umbră şi am privit împrejurimile, fericiţi fiind de o zi cu soare arzător iar mintea ne-a fost greu încercată în temerarul exerciţiu de a ne imagina cum arăta acest ţinut, cu zeci de milioane de ani în urmă, sub apă, ce întuneric pătrunzător, ce groapă abisală trebuie să fi fost aici şi ce animale acvatice înfricoşătoare înotau printre aceste superbe dealuri, astăzi îmbăiate în soare şi pline de verdeaţă.

Era orele amiezii iar soarele ardea foarte tare, aerul fierbinte stătea încremenit iar Arieşul Mic se auzea tot mai încet de parcă, speriat de potopul de apă imaginat de noi, s-a oprit din zgomotoasa curgere. Imaginea părea un tablou cu o pictură rurală, înconjurat de o linişte asurzitoare în care, ascultând atent, parcă se auzea povestea miilor de melci ce au trăit odată aici lăsându-şi drept mărturie frumoasele cochilii.

Pornim înapoi, cu maşinile, spre pensiunea din Gârda, pe acelaşi drum pe care am venit şi când ajungem în Albac târgul era deja pe terminate, poliţiştii dispăruseră de la datorie, probabil retraşi undeva la umbră din faţa soarelui arzător iar circulaţia se desfăşura la fel de greoi, poate mai greoi, decât dimineaţa, când am trecut pe acolo. „Melc, melc, codobelc…”, îmi răsună în minte o melodie. Mda!

---

VIZUALIZĂRI: 3323 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI