Ceata si soare la Arieseni

TIPĂREȘTE

De ce calatorim noi oare? Ce impuls launtric ne scoate din ce in ce mai des din casa? Exista oare in fiecare dintre noi “virusul calatoriei”, asa precum un herpes la buze care explodeaza din cand in cand, un virus care zace latent pana in momentul in care o pornire interioara ne sopteste la ureche cu-o voce ce devine in final imperativa. : ”Gata omule, hai, scoala, destul ai stat in casa si-ai vegetat, destul ti-ai zapacit ochii si mintea in fata computerului si a televizorului in fotoliul comod, e cazul sa mai iesi si tu din casa, nu vezi ca iei proportii? Ia mai aeriseste-ti plamanii, urca un deal, coboara o vale, mergi la piscina, la sala de fitness, fa si tu ceva miscare, c-altfel o s-ajungi un mare sedentar, o prelungire a patului si-a fotoliului moale si toate articulatiile tale vor rugini si vor incepe sa scartaie ca o rasnita de cafea de pe vremea bunicii... "

Nu e usor insa sa iesi din inertie, sa lasi caldura camerei, sezlongul in 3 trepte sau hamacul, arahidele, ciocolata, cips-urile gustoase si otravitoare, reportajele de pe History sau Discovery sau site-ul AFA, dar "miscarea e viata si viata in lipsa miscarii, care va sa zica, nu exista! ". Atunci cand iesim intr-o drumetie, inima bate mai repede, plamanii primesc mai mult aer oxigenat, chiar ozonat uneori, fluid care ajunge la fiecare farama a corpului nostru ce devine astfel mai rezistent, rezerva si aura sa energetica, care stiintifica se numeste “imunitate”, creste si-atunci devenim INVULNERABILI la orice agresiune a mediului inconjurator sau intern, chiar si la temutul cancer, ce mai incolo si-ncoace! Drumetia de week-end, fie ea cat de scurta dar facuta sistematic, e sanatate curata! Ati auzit de ceea ce neamtul numeste “unstimung terapie? ”, sau "terapia nespecifica", ea exista si nu este o himera, ea exista si actioneaza asupra noastra in week-end sau in concedii, atunci cand parasim locul de munca si mai ales orasul unde muncim. Nu e altceva decat “altceva”, o “schimbare temporara de mediu”, adica terapia prin “a nu mai vedea aceeasi cladire, coridoare, birou sau moaca acra a sefului”. Inseamna de fapt “incarcarea ochilor, sufletului si a mintii cu imagini noi, colorate, placute si relaxante, intreruperea monotoniei servicului si a stessului cotidian. Si acest lucru nu face altceva decat sa ne "incarce bateriile" pentru saptamana urmatoare. A íesi din casa ”in week-end", oriunde si pe orice fel de vreme, a evita televizorul care uenori, mai ales prin stirile de la ora 17 iti induce stari negative, e un fapt care se produce in mod constant in societati mai avansate. Pana si vremea buna parca tine cu cei curajosi. Sau mai bine zis, norocul si-l mai face omul si cu mana lui...

Intr-o sambata dimineata de septembrie era o ceata "baudelaire"-iana, ceata groasa si laptoasa, s-o tai cu halebarda, nu alta, ceata pe care orice conducator de osti si-o doreste cand e vorba de-o batalie decisiva si el sta pe buza dealului iar inamicul apare in vale, o ceata in care daca te scufuzi, de-abia iti vezi rama de la ochelari si stergatoarele de la parbriz. O ceata "Connandoyle-ana, tocmai ca-n Londra in timp ce Sherlock Holmes si dr. Watson il urmareau pe celebrul Moriartry. Iar, fie vorba-ntre noi, la Londra daca nu ai parte macar de o zi cu ceata, degeaba te-ai dus, ai dat banii pe excursie degeaba, asta e tot farmecul orasului, sa nu vezi nimic! Lumina farurilor mele nu ajungea nici macar pe asfalt, mai mirosea si a amoniac de la Combinatul chimic, simteam cum masa aceea alba si sinistra imi intra incet dar implacabil ca intr-un film horror, in casa, pe sub use, prin buzunare sau prin urechi, n-ai cum sa fugi de ea, ma simteam urmarit ca-n “Razboiul lumilor” de o forta nemaiintalnita care ti se strecura in cele mai intime unghere ale sufletului si te sufoca si te striveste incet-incet, dupa ce in prealabil te inlantuieste si te chinuie... Am plecat asadar, spre Turda. Faruri de ceata aveam dar nu si ochelari de ceata. Norocul meu a fost ca cunosteam bine soseaua din Tg. Mures pana la Turda, o visam, as fi reusit sa merg pe ea si cu ochii inchisi sau in "marche-arierre", noaptea, legatat la ochi cu o basma neagra si fara oglinzi retrovizoare…La Iernut unde treci printr-o vale adanca, am oprit insa, am iesit din masina, nu-mi mai vedeam nici degetele ce mi le treceam prin fata ochilor, nici linia continua de pe sosea, ceata era atat de deasa incat imi era frica sa deschid prea des portiera de teama sa nu-mi intre si-n masina. Fara o linie continua pe sosea, trebuia sa trag la marginea soselei si sa scot piciorul afara ca sa pipai locul cu talpa si sa vad daca sunt pe sosea sau pe aratura. Apoi, asteptam cuminte cate un TIR care avea luminile de pozitie puternice si inalte si ma luam dupa el cativa kilometri. In fine ajung in dealul Ludusului unde mijeste prima raza de lumina. Ajung si-n dealul Feleacului unde e soare de-a binelea si unde poposesc pe-o terasa, comand o cafea si un "fresh" de portocale si…fac plaje timp de o jumatate de ora. Ma felicit c-am iesit din casa! …Privesc din inaltimi Clujul, pe care nu-l vad insa deloc, napocala “groapa” universitara e acoperita de o masa albuire, inerta, stralucitoare si lenesa, de parca toti laptarii din judet si-au varsat bidoanele cu lapte in acea caldare sau o avalansa imensa de zapada, a acoperit intreg orasul. Imaginea e fantastica, soarele e deja sus pe cerul albastru si lumineaza puternic stratul superior al cetii care incepe sa straluceasca, e-un spectacol feeric cu un oras imaginar pe fundulunei mari de ceata. In tara noastra, pe langa Marea Neagra apare uneori si Marea Alba, daca te sui "in dealu' Clujului"...

Ma intorc la Turda, o iau spre pensiunea agroturistica "C", de care ma leaga “amintiri olfactive puternice”. Anul trecut mi-am petrecut acolo 2 nopti cu Dana in drum spre Garda de Sus, de unde am pornit spre pestera Scarisoara si apoi cand am vizitat Cheile Turzii. Camera nu costa decat 90 de lei, dar pesiunea era situata intre un grajd de vaci si un cotet de porci, asadar daca deschideai geamul de la baie intra in camera miros de porci iar daca-l dechideai pe cel de la camera, mirosea a vaci. Aveai deci de ales, (oferta promotionala), mirosul era inclus in pret. Daca vroiai insa sa le deschizi pe amandoua ca "faci curent" intre ferestre si sa aerisesti camera, trebuia sa schimbi pensiunea... De la acea pensiune cu "puf"-uri ecologice gratuite, incepi sa urci sistematic spre Arieseni, un loc minunat, situat la peste 1800 de metri si unde, oricata ceata ar fi in vale, acolo sus e mereu soare…Dar ceata nu se lasa invinsa usor, urc anevoios, uneori ma mai ghideaza farurile masinilor ce apar din fata... Intotdeauna insa, deasupra cetii si norilor si deasupra tutror grijilor si necazurileor noastre, straluceste soarele, noi, doar trebuie sa-l cautam si sa-i iesim in intampinare…Si vai, cat de mult e Omul influentat, chiar dependent de steaua noastra fierbinte asezata la 8 minute-lumina de noi, de fapt, ca si orice planta sau alta fiinta vie. Chiar si cand e ger, daca apare soarele, viata e parca mai placuta. Dau drumul ra radio, Aznavour ma incanta cu melodia “Emmenez-moi! " melodie in care este vorba de un marinar din Nord, care dupa un an intreg de incarcat carbunii in cala unui vapor, ar dori sa evadeze si el macar cateva zile spre soarele tropicelor…”Emmenez-moi au bout de la terre, Emmenez-moi au pays des merveilles, Il me semble que la misère, Serait moins penible au soleil” (Duceti-ma in tara minunilor, Duceti-ma la capatul lumii, Chiar si mizeria imi apare, Mai putin penibila in plin soare). Acum, toamna, drumul spre Arieseni e deosebit de colorat, mai frumos decat vara…frunzele padurilor de foiase scot din buzunar impresionatele culori galben, rosu, oranj si maro, paleta cromatica cu grije ascunsa o vara intreaga printre nervurile unui verde relaxant dar otova si non-fotogenic...

Statiunea Arieseni e ca o rampa de lansare cosmica, lunga de 8 km, din varful careia, Hotelul "Four seasons", sta gata-gata sa porneasca spre o alta galaxie, . Suntem totusi la Arieseni, nu in Florida la Cap Canaveral, unde directorii de zbor de la NASA incep numaratoarea inversa…15,14,13…la 8,9 secunde naveta isi aprinde motoarele iar la secunda zero, porneste spre cer in aplauzele unei multimi care se-aseaza in tribune cu o ora inainte pentru un specatcol ce dureaza 20 de secunde. Aici la Arieseni, toamna, nu prea e nici multime nici lansare, partiile de ski stau in hibernare, asteptand prima zapada, moment in care ele se dezmortesc si se trezesc la viata, aproape toate celelate vile si pensiuni sunt inchise, soarele insa, soarele e cel din Florida iar aerul, ah, aerul ozonat e poate chiar mai bun decat acolo. Suntem doar la 1800 de metri si am trecut din imparatia lui "Galben imparat", din padurile de foioase in imparatia lui “Verde-imparat” in imparatia coniferelor. Imi iau inca o cafea “strong”, ies pe terasa de langa hotel, privesc cu mirare curba descendenta a preturilor, " avem camere duble la 50 de lei!! "…si ma asez din nou cu ochii-n soare ca sa-mi refac campul energetic distrus de ceata acida cu miros de amoniac din orasul meu de campie.

Spre seara o pornesc din nou spre casa pe superba vale a Ariesului, unde cale de 50 de kilometri nu e nevoie sa ambalezi prea mult motorul, masina curge lin la vale si-n “relanti” pana la Turda.

Dorgo

PS-Daca poate web, de pe youtube sau trilulilu, sa posteze melodia "Emmenez-moi" de Charles Aznavour:

http://www.trilulilu.ro/krypton/6f266a0e99b5bb

---

VIZUALIZĂRI: 2081 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI