The Day US Shutdown

TIPĂREȘTE

Ei, da, nu am crezut că voi trăi într-un roman cu titlu SF. Și totuși... Pe 1 octombrie, cu un delay de șapte ore pentru noi, cei de pe meleagurile mioritice, a sosit vestea stranie și de necrezut, totodată. Guvernul federal este blocat de controversa parlamentară dintre republicani și democrați. Adică cei din urmă, majoritari în Camera Reprezentanților, au cerut să le fie votată Obamacare, iar primii, ce tocmai au pus mâna pe Senat, nu le-au votat bugetul. Hm... Sounds familiar? Sau, pe românește, aceeași Mărie, cu altă pălărie... OK, deci, ce înseamnă asta pentru noi? Nu mai zboară avionul? Puțin probabil... Nu mai trecem de cerberii de la vama americană? Iată o problemă. Cum adică am putea petrece următoarele zece zile în no man’s land... Ca să nu mai spun de împușcăturile de la Capitoliu, soldate cu moartea femeii care s-a apucat să își exprime nemulțumirea descărcând o pușcă tocmai la Casa Albă. Nu de alta, dar, o jumătate de zi mai târziu, aveam să ne cazăm la doi pași de locul cu pricina... La toate acestea mă gândeam în avionul transatlantic, care, iată, nu a mai fost A380, ci mai modestul B777 – un gigant și el – din cauza crizei care, alas! , lăsa uriașul european să zboare aproape gol. Și mă mai gândeam la o altă ciudățenie, mai subtilă. Până acum, oricine vrea să aterizeze pe tărâm american, trebuie să completeze în avion un formular albastru, în care trebuie să declare diverse. În plus, cetățenii țărilor care au nevoie de viză mai completează un carton alb, din care o bucată este capsată pe pașaport la vamă. Bun, spre disperarea noastră, a algerienilor și a altor cetățeni de mâna a doua, nici în aeroportul de tranzit, nici în avion, nu ni s-au mai înmânat cartoanele albe. Ba chiar, algerianul de lângă mine suferind de un atac de panică, căpitanul a fost nevoit să explice că nu mai sunt necesare acele cartoane. Coroborat cu știrea – trecută la diverse de ai noștri reporteri – cum că UE a impus SUA renunțarea la vize pentru cetățenii europeni, altminteri urmează represalii de reciprocitate – aspectul devine interesant...

Introducere prea lungă? Nicidecum, deoarece este necesară în context.

În acea zi însorită de început de octombrie, aeroportul Dulles părea pustiu, iar atmosfera, pentru prima oară în ultimii ani, de vacanță. Autobuzele cu mișcare pe verticală, pentru a nu obliga pasagerii să urce sau să coboare pe scări, și-au dus conținutul la destinație, adică la ghișeele vamale. Sinistru comentariu al site-ului ambasadei americane: obținerea vizei nu înseamnă intrarea pe teritoriul american. Avertisment care m-a marcat ori de câte ori am pătruns acolo, în Lumea Nouă, ca un cuceritor, în cele din urmă, dacă am reușit să înving amenințarea (deși, experiența mea americană m-a făcut să înțeleg că tratamentul înjositor și prezumția de vinovăție aplicată turistului de rând îi face pe ei să piardă anual probabil milioane de dolari, pentru că un lucru e clar: turismul de peste Ocean este cu un secol în urma celui european). Deoarece, după interogatoriul inutil – căci ce terorist va declara că scopul lui este să planteze o bombă și, în general, teroriștii nu se ascund printre turiști, ci sunt, de multe ori, naturalizați și chiar absolvenți ai unor cursuri de pilotaj – după amprentarea celor zece degete, mai întâi the thumb, de la mâna dreaptă, apoi restul de patru, pe urmă același ritual, dar cu mâna stângă (chiar așa, de ce discriminarea asta, de parcă toată lumea ar fi dreptace!) și, cireașa de pe tort, amprentarea retinei, pătrunzi, aproximativ, pe teritoriu american. Aproximativ, fiindcă, exact după ce ți-ai recuperat bagajul și înainte de a părăsi zona gri, mai există un cerber care te trimite, nu știu exact pe ce criterii, la Departamentul agricol, o incintă stranie, populată de personaje rupte din cărțile lui Stephen King.

Pentru că, paradoxal, după această piesă demnă de teatrul absurdului, America, de dincolo de porțile aeroportului, este fascinantă. Începând de la simpaticul șofer de culoare, pensionar, care îți asigură transferul de la aeroport la hotelul situat la doar o stradă de locul cu împușcături de cu seară și terminând cu linia de metrou suprateran care este aproape gata și care, în mod sigur, de la anul, te va purta mult mai ieftin până la hotel. Căci, da, dacă acum doi ani ceva părea că se construiește pe șoseaua care leagă Dulles-ul de Capitală, dacă anul trecut, dealul care separa cele două sensuri de mers – pentru că aici, peste Ocean, spațiul are alte dimensiuni – era săpat de excavatoare gigantice, anul acesta, linia metalică dublă se întindea până aproape de perimetrul aeroportului (când ni s-a promis nouă un metrou până la Otopeni? Prin 2018 sau spre 2100? Ha, ha, doar pentru vreo 15 kilometri? Ei, bine, dincolo, peste Atlantic, distanța de vreo 30 de kilometri este deja acoperită...)

Washington DC, orașul creat special pentru a fi capitala unui Stat revoluționar, construit dincolo de Potomac, în zona mlăștinoasă, plin de simboluri masonice și de clădiri ce amintesc de arhitectura antică greacă – căci, până la urmă, cine a inventat democrația? – părea un oraș de vacanță. Cu government shutdown, cu temperatura de zi caniculară de pe malurile Dâmboviței, cu pelerinii în pantaloni scurți, cu roiurile de bicicliști sau alergători, cu zecile de practicanți ai sporturilor cu mingea ovală sau de baseball sau, chiar, de soccer (deși, în acest din urmă caz, dacă nu cumva erau hispanici, jucătorii erau... jucătoare, deoarece fotbalul european este prea fin pentru gustul american). Și cu sloganul haios, dar plin de adevăr: singurul oraș care plătește taxe fără a fi reprezentat... Căci, interesant, Capitala nu aparține nici unui stat nord-american și, deși adăpostește Guvernul, ministerele, trezoreria, Casa Albă, parlamentul, nu are reprezentanți la Capitoliu! În drumul său spre hotel, de altfel, traversând calea dintre Scila și Caribda, adică dintre Trezorerie și Casa Albă, simpaticul șofer nu s-a putut abține și, luând microfonul, a rostit niște cuvinte profetice: Here is the place where money is printed and there is the place where money is stolen...

Dimineața celei de-a doua zile a surprins, sub un soare de august (să nu uităm, Capitala este, practic, la latitudinea Romei), maratonul pentru susținerea tratamentelor împotriva cancerului la sân. Nu este prima oară când văd astfel de proteste – căci despre asta e vorba – care atrag mult mai mulți susținători, prin chiar complexitatea protestului – câți sunt în stare să alerge pentru a susține o cauză? – decât găștile care se strâng în cine știe ce piață, deși, în ambele cazuri, chemarea se face pe celebrele rețele de socializare... Și ce fascinante sunt uriașele mașini ale poliției, care, departe de a-i împiedica pe manifestanți, blochează circulația pe arterele pe unde aceștia vor alerga, exact la orele la care vor alerga... Și ce uimitoare este imaginea voluntarilor care strâng mizeria lăsată în urmă de cei care aleargă, pentru că, nu? , protestul trebuie să își atingă scopul și să nu irite pe cei care, ulterior, își croiesc drumul pe acolo.

De la Capitoliu, drumul ne-a purtat pe aleea muzeelor, închise, din păcate, de blocajul guvernamental, de aceea, cu regretul de a nu fi vizitat Smithsonian Air and Space Museum, am purces la vale, spre Potomac. Am ocolit Obeliscul, oblojit, de astă dată, de schele, pentru că, în sfârșit, i-a venit rândul la reabilitare, după cutremurul care a lovit Virginia, a cărei enclavă este Washington-ul și care l-a închis vizitatorilor, încă de acum doi ani. Ciudată imagine, ca un imens prezervativ, căci ce este Obeliscul, dacă nu un uriaș simbol falic al Antichității? Ca de altfel, întreaga Capitală. Căci cum altfel ai putea interpreta axele sale: de la Capitoliu se vede, rectiliniu, Memorialul lui Lincoln, președintele care a pus bază pe Parlament pentru a crea Noul Stat, aboliționist; iar de la Casa Albă, tot în linie dreaptă și perpendicular pe cealaltă cale, se înalță Memorialul lui Jefferson, Președintele par excellence... Deși înconjurată de turiști, Casa Albă părea pustie, anul acesta, fără loja presei, fără elicopterele de pe celebra lawn... Doar mașinile poliției, newyork-ezul oprit la intersecție pentru cine știe ce contravenție – sau, poate, pentru decapotabila opulentă pe care o afișa, alături de fotomodelul din dreapta șoferului – și vânzătorii ambulanți de pe bulevard animau atmosfera.

Iar muzeul cu omagiul adus Reginei care a permis, dintr-un imbold sexual (se pare, Columb nu lăsa indiferente doamnele, mai ales pe cele trecute de prima tinerețe), descoperirea Americilor, Isabela de Castilia și pajiștea de peste drum, unde, cu puțin timp în urmă, ambasada Ungariei desfășurase zilele nației și unde, cârcotași, câțiva români ardeleni, îmbrăcați tradițional și adunați acolo în urma unor chemări pe aceleași rețele de socializare, i-au făcut pe organizatori să capete unele culori vineții (dar violetul este la modă, nu?) evidențiază, dacă mai era cazul, diversitatea plină de contraste a Statului de peste Ocean.

Periplul către Potomac se continuă, pe linia Memorialelor, închise accesului public, și ele, din teama de atentate. Deoarece Serviciile erau puse pe liber, primăria a intervenit cu faimoșii, din filme, Rangers, în majoritatea lor niște pensionari în uniformă, care să asigure, cât de cât, paza. Chiar dacă Memorialul WW2 era inaccesibil publicului, ca și Lincoln Memorial, de altfel, cu uriașa statuie a Președintelui, tocmai bună de caricaturizat în finalul distopiei ”Planeta Maimuțelor”, vizita era liberă la Memorialul ce comemorează războiul din Vietnam. Tot timpul am fost impresionat de măreața simplitate a acestei rememorări a unui război stupid, de drumul ce coboară, dinspre ambele căi de acces, pe lângă zidul lucios din marmură neagră, pe care sunt inscripționate cu litere de tipar, mii de nume, tot atâtea victime nevinovate. Pe lângă nelipsiții veterani – încă tineri în ”Forrest Gump” sau ”Born on the 4th of July”, dar bieți bătrâni în scaune cu rotile, azi, în anul de grație 2013 – am văzut fotografii, cu lumânări alături și cuvinte frumoase, în care tineri absolvenți de liceu priveau cu mândrie spre un viitor în care au ajuns doar niște nume scrijelite pe un perete...

Pe o bancă, lângă Mirror Lake, în sfârșit, după doi ani, umplut cu apă și în așteptarea lui Forrest Gump să îl scalde, am șezut și am meditat. Apoi am părăsit traseul Memorialelor, ca să traversez, per pedes, Potomacul, spre Virginia, pe uriașul pod care duce la Arlington. Uite că și shutdown-ul își are avantajele lui, pentru că ajung să văd ceea ce niciodată nu mai aveam timp să o fac, dacă vizitam muzeele... Iar Arlington este, pentru americani, un simbol sacru. Se prea poate să se fi uitat de donația făcută de Statul Viriginia noii conduceri federale, pentru construirea Capitalei, dar, cu siguranță, aici este templul sacru al eroilor neamului (iar cimitirul mi-a amintit de tăcerea crucilor albe de la Colleville sur Mer, din Normandia) și sediul celei mai mari clădiri din lume, deși, zău! , nu pare mai imensă decât monstruozitatea dâmbovițeană cu care ne mândrim azi ca a doua cea mai mare clădire oficială din lume), ministerul de război, Pentagonul.

Azi, podul, în sine, este sortit părăginirii, deoarece își poartă stigmatul istoriei. Chiar dacă nașterea i-a fost decisă încă de la finele secolului al XIX-lea, construcția s-a finalizat abia după cel dintâi război mondial, ca un monument ce leagă calea Memorialelor de Cimitirul eroilor, dar, azi, este lăsat de izbeliște, Potomacul fiind traversat pe alte poduri, care leagă DC de sky-line-ul Virginiei. Dar, așa cum este, podul impresionează, nu atât prin statuile renascentiste ce epatează dindărătul lui Lincoln Memorial, ci prin splendoarea Potomacului, care se reflectă în arhitectura sa.

Iar Cimitirul eroilor poate stârnește emoții în sufletele americanilor, căci, pentru sutele de turiști care îi brăzdează aleile, este doar un punct pe hartă, ce trebuie bifat pentru a ajunge la mausoleul celui care a fost JFK, președintele iubit și controversat, care își poartă somnul de veci la baza dealului unde se ridică Arlington House, ctitorită de fiul adoptiv al lui Washington și care a devenit reședința secesionistului Robert E. Lee, cel care avea o vedere excelentă asupra Capitalei pe care vroia să o cucerească, dar pe care nu a stăpânit-o vreodată. Ciudată istorie, de altfel, cu un Președinte yankeu asasinat în Sud care se odihnește la poalele dușmanului său... Dar ce să mai spun de faptul că, alături de el, își poartă somnul de veci Jacqueline Kennedy, zisă Onassis... Deoarece, dincolo de infidelitatea cu Grecul, americanii au adus-o acasă, în timp ce fratele Președintelui, martirul Robert, își duce eternitatea în afara Mausoleului, în pământul de la baza dealului cu pricina... Nici nu am încercat să înțeleg logica...

De la reședința lui Lee se vedea, în toată splendoarea sa, Pentagonul. Doar că GPS-ul indica vreo oră de mers pe jos până acolo, de aceea am preferat metroul, de la Arlington Station. Ciudat și metroul ăsta... De fapt, aici era suprateran și la un interval de 20 de minute, de aceea ni s-au cam lungit urechile până ce a sosit următorul tren, ca să mergem doar o stație și să ocolim clădirea cu cinci laturi, închisă și ea publicului în această zi din epoca de shutdown guvernamental...

Noroc cu shopping mall-ul de la Pentagon City, supradimensionat și plin de surprize...

---

VIZUALIZĂRI: 2521 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI