Duomo, divina bellezza

TIPĂREȘTE

Din multe puncte ale Sienei cea aşezată pe coline se deschid panorame splendide având în fundal silueta inconfundabilă a catedralei, unul din simbolurile oraşului – cel spiritual, alături de simbolul laic reprezentat de Il Campo. Duomo este o ilustrare a evoluţiei artei sieneze, italiene şi europene de-a lungul secolelor, de la construcţia iniţial romanică, transformată în goticul târziu care o defineşte, trecând ulterior prin modificări şi adăugiri renascentiste, clasice şi baroce.

Niciun vizitator nu poate rămâne imun la frumuseţea divină (în dublu sens, unul superlativ-metaforic, celălalt legat de funcţionalitatea religioasă) a acestei capodopere, considerată de specialişti şi deopotrivă de profani ca mine ca rivalizând cu celebrul Duomo din Florenţa. Dar nu numai exteriorul impresionează prin măreţie şi prin migala cu care au fost create detaliile decorative, ajungându-se la rezultatul arhitectural care ne bucură astăzi privirea, ci şi comorile artistice pe care le adăposteşte Complexul Muzeal. Căci „Duomo”, aşa cum i se zice mai pe scurt, nu înseamnă în fapt doar o biserică şi atât – oricât de mare şi frumoasă ar fi ea şi oricât de valoroase ar fi operele pe care le deţine –, ci un ansamblu de structuri, fiecare cu specificul său, şi care luate împreună creează imaginea completă şi complexă a ceea ce formează, alături de Il Campo, un „duo” irezistibil pentru orice turist.

De aceea sfatul meu este să dedicaţi complexului minim 2-3 ore şi să îl vizitaţi în întregime.

Credeţi-mă: nu o să regretaţi!

Complexul Muzeal se află în centrul istoric al oraşului, în Piazza del Duomo, situată în vârful colinei Santa Maria. Se pare că în secolul al IX-lea acest loc a început să capete formă şi să-şi asume rolul de centru religios al oraşului după mutarea catedralei şi palatului episcopal dintr-un colţ rămas neidentificat al Castelvecchio, porţiunea cea mai veche (romană) a Sienei. Aspectul de astăzi şi l-a dobândit începând cu secolul al XIII-lea, odată cu construcţia Domului, trecând prin mai multe faze până în secolul al XVII-lea, când palatul episcopal a fost separat de catedrală.

Dreptunghiul clasic se continuă în formă de „L” pe latura dinspre sud cu Piazza della Jacopo della Quercia, unde s-a dorit (fără succes) în secolul al XIV-lea să se extindă catedrala. Aici se află Museo dell’Opera şi terasa panoramică – Terrazza del Facciatone.

Pe resturile rămase din clădirea noii catedrale familia cardinalului Petrucci a comandat în a doua jumătate a secolului al XV-lea ridicarea unui palat – Palazzo Reale. După înfrângerea Sienei de către Florenţa, moştenitorii familiei au vândut palatul noilor stăpâni iar clădirea a ajuns să fie cunoscută ca Palazzo del governatore de Medici. În prezent adăposteşte sediul prefecturii provinciei Siena.

În faţa catedralei se află Santa Maria della Scala, la origini unul dintre cele mai vechi spitale din Europa (Oespedale sau Spedale de Santa Maria della Scala), amenajat pentru a acorda îngrijire medicală pelerinilor ce străbăteau Via Francigena. Legenda spune că ar fi fost întemeiat în anul 898, însă primul document îl menţionează la 1090. Capela spitalului – Chiesa de Santissima Annuziata – păstrează câteva fresce de fraţii Pietro şi Ambrogio Lorenzetti şi de Simone Martini iar Pellegrinaio (Holul pelerinilor – fostul salon de spital) peste 1.400 de scene pictate de Domenico de Bartolo, unele reprezentând călugări îngrijind bolnavi. Actualmente clădirea adăposteşte trei muzee: Muzeul de Arheologie, cu o colecţie de vase greceşti descoperite în sudul Italiei, obiecte etrusce din bronz, urne din alabastru şi monede romane, precum şi Muzeul de Artă pentru Copii şi o Galerie de Artă Contemporană.

La Santa Maria della Scala sunt păstrate şi basoreliefurile originale sculptate de Jacoppo della Quercia pentru Fonte Gaia din Piazza del Campo.

În Piazza del Duomo se află şi un centru de informaţii turistice bine aprovizionat cu hărţi şi pliante. Orar: 11.11-21.03:8.30-13,15-19, duminica închis; 22.03-10.11:10-19, duminica 10.30-18.30.

Complexul Muzeal al Catedralei din Siena (Complesso Museale del Duomo di Siena) cuprinde:

• Catedrala (Duomo); denumirea completă Cattedrale Metropolitana di Santa Maria Assunta – Catedrala Metropolitană Adormirea Maicii Domnului

• Baptisteriul Sfântului Ioan – Battisterio di San Giovanni

• Muzeul – Museo dell'Opera del Duomo

• Biblioteca – Libreria Piccolomini

• Cripta – Cripta sotto il Duomo

• Terasa panoramică – Terrazza del Facciatone del Duomo Nuovo

Orar: 1 martie-1 noiembrie: 10.30-19:1 noiembrie-1 martie: 10.30-17.30

Tarife:

• Duomo (fără pardoseala mozaicată, care se poate vedea numai într-o perioadă a anului, de obicei în luna septembrie): 26.10-31.03 şi luna august 4 euro; în rest 7 euro

• Duomo pardoseala: 7 euro

• Baptisteriul: 4 euro

• Muzeul: 7 euro

• Biblioteca: 2 euro

• Cripta: 8 euro

• Terasa panoramică: accesul e liber şi se face din muzeu

• Opa Si Pass, pentru care am optat şi noi (bilet combinat care asigură accesul la întregul complex muzeal): 11.01-01.03:8 euro; martie şi 01.08-17.08:13 euro; în rest 15 euro. La o socoteală simplă, dacă am fi achiziţionat separat biletele, am fi plătit 28 de euro; aşa, ne-a costat 15 euro şi am avut şansa de a putea admira şi pardoseala mozaicată.

Pentru Duomo, pardoseala catedralei şi muzeu există reduceri pentru grupuri şi elevi, dar nu şi pentru seniori. Se poate fotografia fără blitz şi fără a plăti o taxă suplimentară.

Catedrala

Pe locul actualei catedrale a existat o biserică şi un palat episcopal încă din secolul al IX-lea iar în 1058 aici s-a ţinut un sinod. În 1196 Consiliul Republicii Siena a însărcinat breasla zidarilor catedralei – Opera de Santa Maria –, care se ocupa şi de întreţinerea lăcaşului şi achiziţionarea de opere pentru decorarea interiorului, cu construirea unei catedrale. Ea a fost ridicată începând cu 1215 după planurile mai multor arhitecţi, printre care Nicola Pisano şi fiul său Giovanni, cel care a proiectat partea inferioară a faţadei şi a creat amvonul sculptat cu scene din viaţa lui Hristos. După ce acesta a părăsit Siena în 1296, se pare în urma unor neînţelegeri cu Opera, lucrările au fost continuate sub conducerea lui Camino di Crescentino şi Giovanni di Cecco, noile planuri prevăzând, printre altele, înălţarea navei şi montarea rozetei lui Duccio di Buoninsegna.

În 1339 s-a decis extinderea catedralei prin dublarea suprafeţei sale, intenţia fiind aceea de a o transforma în cel mai mare lăcaş de cult al creştinătăţii. Giovanni di Agostino nu a apucat însă să îşi desăvârşească opera căci în 1348 „Moartea Neagră”, cumplita epidemie de ciumă care a lovit Europa, a pus capăt lucrărilor, care nu au mai fost reluate. Înspre sud, în zona peretelui noului naos neterminat, a fost amenajat Muzeul şi din lucrările de extindere s-a păstrat zidul cu Terasa panoramică.

Faţada catedralei, placată cu marmură albă întreruptă de benzi negre din acelaşi material, o combinaţie de romanic toscan, gotic francez şi stil clasic, este una dintre cele mai impresionante opere arhitectonice italiene. Fiecare din laturi are propria poveste, însă cea vestică, dinspre piazza, unde se află şi intrarea principală, ia pur şi simplu ochii prin splendoarea şi măreţia sa. Proiectată în stil romanic, aşa cum am menţionat deja, de Giovanni Pisano, partea inferioară, terminată în 1296, este bogat decorată cu acante, sculpturi de figuri biblice şi alegorice şi cuprinde trei portaluri înconjurate de lunete. Partea superioară a faţadei, inspirată de catedrala din Orvieto, se pare că a fost finalizată în jurul anului 1370 şi a implicat modificări necesare pentru înălţarea navei, stilul abordat fiind cel gotic francez, cu elemente decorative – garguie şi sculpturi ale profeţilor – cu autori rămaşi necunoscuţi. Trebuie spus că aproape toate grupurile statuare sunt cópii, originalele fiind păstrate în muzeul catedralei.

Turnul romanic datează din 1313 şi are şase clopote, cel mai vechi fiind turnat în 1149. Cele trei mozaicuri aurite de pe faţadă au fost realizate de meşteri veneţieni la finele secolului al XIX-lea şi înfăţişează Încoronarea Sfintei Fecioare (cel central), respectiv Naşterea lui Iisus şi Aducerea Sfintei Fecioare în templu (cele două mozaicuri de mai mici dimensiuni care încadrează rozeta). Uşa principală (Porta della Riconoscenza) este o adăugire nouă, din 1946, sculptura redând scena Glorificării Sfintei Fecioare. O coloană înălţată în partea dinspre sud a catedralei are în vârf nelipsita lupoaică alăptându-i pe Romulus şi Remus, simbolul Sienei.

În interior, remarcabile sunt coloanele de marmură alb cu negru (culorile stemei oraşului), tavanul pictat în albastru cu auriu, dar mai ales uluitoarea bogăţie de opere de artă în stil gotic până la baroc, datând din secolele XIV-XVI, de o valoare inestimabilă. Lista este incredibil de lungă şi din păcate nu le-am putut admira pe toate (mă mângâi cu ideea că le-am văzut în 2012), o parte din capele fiind în renovare, motiv pentru care mă limitez la a enumera doar câteva:

- amvonul lui Giovanni Pisano

- altarul principal de Baldassare Peruzzi

- altarul Piccolomini proiectat de Andrea Pregno, care cuprinde o „Fecioară cu pruncul” sculptată de Jacopo della Quercia la finele secolului al XIV şi patru statui de sfinţi, opere de tinereţe ale lui Michelangelo

- capela Chigi, proiectată în 1659 de Gian Lorenzo Bernini, cu renumita piesă de altar „Madonna del Voto”

- statuia din bronz a Sfântului Ioan Botezătorul de Donatello

- opt statui de îngeri de Domenico Beccafumi

- vitraliile din zona corului de Duccio din Buoninsegna (1288) şi cele dinspre faţada vestică de Pastorino de' Pastorini (1549)

- lucrări de Vecchietta, Simone Martine, Lippo Memmi, Guidoccio Cozzarelli, Benvenuto di Giovanni, Ventura di Giuliano, Bastiano di Francesco şi mulţi alţii.

O parte din opere au fost înlocuite cu cópii, originalele fiind expuse în muzeu.

Aminteam de pardoseala mozaicată, protejată de obicei în mare parte de covoare sau plăci din plastic transparent, aşa cum am găsit-o în 2012, la prima noastră vizită. De data aceasta am avut şansa de a putea admira cele 56 de mozaicuri excepţional conservate, de forme dreptunghiulare, hexagonale şi romboidale, la care au lucrat, între 1372-1547, circa 40 de artişti. Şi pot să declar cu inima pe inimă că măiestria şi forţa lor sugestivă m-au uluit, motiv pentru care vă îndemn să priviţi fotografiile ataşate reviewului. Însuşi Giorgio Vasari (1511-1574), pictorul, arhitectul şi istoricul de artă florentin, a descris pardoseala drept „cea mai frumoasă, mai mare şi mai magnifică din câte au fost făcute vreodată. ”

Cele mai vechi mozaicuri sunt mai puţin colorate şi au fost realizate prin tehnica „graffito” (de unde derivă pluralul „graffiti”, mult mai vehiculat astăzi), constând din zgârierea contururilor pe marmură şi săparea unor mici găuri umplute apoi cu pietre naturale. Ulterior s-a ajuns la intarsii: desenul era trasat pe placa de marmură, apoi, cu ajutorul daltei, porţiunile conturate erau scobite şi umplute cu stuc şi bucăţi de marmură albă, verde, neagră, albastră şi roşie.

Primele mozaicuri, cu autori necunoscuţi, sunt „Roata norocului” (1372), urmată de celebra „Lupoaică din Siena cu stemele oraşelor toscane” (1373), unde Florenţa este reprezentată de leu, şi de „Cele patru virtuţi” (1404). Domenico di Niccolò dei Cori a creat între 1413-1423 scenele din viaţa regelui David iar Paolo di Martino „Victoria lui Iosua” şi „Victoria lui Samson asupra filistinilor” (1424-1426). „Încoronarea împăratului Sigismund” (1434) se datorează lui Domenico di Bartolo iar scenele din viaţa Betuliei (1437) lui Urbano da Cortona.

Începând cu 1480 şi introducerea noii tehnici a intarsiei, imaginile mozaicate au devenit tot mai complexe, lucru vizibil în seria sibilelor, realizată, printre alţii, de Benvenuto di Giovanni (autor şi al „Alungării lui Irod”), Guidoccio Cozzarelli şi Matteo di Giovanni, căruia îi este atribuită şi remarcabila „Masacrare a inocenţilor” (1481), de un realism tulburător. „Alegoria Fortunei sau Dealul Înţelepciunii” este opera lui Pinturicchio iar seria de scene „Viaţa Sfântului Ilie” îi aparţine lui Domenico Beccafumi (1486-1551), cel mai renumit artist sienez al epocii, care a lucrat la mozaicurile catedralei între 1518-1547 şi a perfecţionat tehnica intarsiei, obţinând efecte pictoriale de chiaroscuro.

Mi-e foarte greu să redau în cuvinte sentimentele care m-au coleşit la vederea acestor capodopere. Vă recomand însă să verificaţi datele între care sunt expuse mozaicurile şi să vă planificaţi vizita la Siena astfel încât să le puteţi admira

Baptisteriul

Intrarea la Baptisteriu se găseşte în Piazza di San Giovanni, în spatele catedralei, în capătul unor trepte care se continuă apoi în sus până în Piazza del Duomo. Clădirea în stil gotic a fost construită între 1316-1325 după planurile lui Camaino Crescentino şi a rămas neterminată în partea superioară.

Şi aici şi-au pus amprenta artişti renumiţi. Frescele au fost realizate de Vecchietta, Benvenuto di Giovanni, Jacopo della Quercia şi Michele di Matteo da Bologna iar piesa de altar – tripticul „Sfânta Fecioară cu Sfinţii” – de Andrea Vanni.

Dar atenţia vizitatorului este atrasă în primul rând de vasul de botez haexagonal, o capodoperă a artei renascentiste, cu panouri de bronz cu scene din viaţa lui Ioan Botezătorul semnate de Jacopo della Quercia, Giovanni di Turino (2 panouri), Lorenzo Ghiberti, Giuliano di Ser Andrea şi Donatello, între care sunt intercalate două sculpturi de acelaşi Donatello, trei de Giovanni di Turino şi una de Goro di Ser Neroccio. Vasul din marmură a fost conceput de Jacopo della Quercia, şi tot acestuia îi aparţin statuile celor cinci profeţi din nişe, precum şi cea a lui Ioan Botezătorul din vârf.

Din fericire, uşa Baptisteriului a rămas deschisă în timpul vizitei noastre, aşa că am putut fotografia destul de bine vasul de botez şi vă invit să vizionaţi pozele.

Cripta

Povestea acestui spaţiu aflat sub clădirea catedralei mi s-a părut extraordinară. Cripta, impropriu numită aşa pentru că nu a fost folosită pentru înmormântări niciodată, a fost construită odată cu Domul, însă după abandonarea lucrărilor la faţada de vest, în 1317, şi înălţarea clădirii, menirea sa a fost „uitată” şi a ajuns depozit de materiale. Abia în 1999, după aproape 700 de ani, a fost redescoperită iar în 2003 a fost deschisă publicului.

Din punct de vedere arhitectural, spaţiul dreptunghiular cu ziduri groase din cărămidă nu prezintă mare interes, însă uimitoare sunt frescele pictate în nuanţe vii de roşu, albastru şi auriu între 1270-80. Incredibil de bine păstrate sunt scenele din Noul Testament (Bunavestire, Naşterea, Sărutul lui Iuda, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce etc.); din păcate, cele din Vechiul Testament au fost distruse odată cu spargerea zidului bolţii.

Se crede că la frescele din criptă au lucrat, printre alţii, Dietisalvi di Speme, Guido di Graziano, Rinaldo da Siena şi Duccio di Buoninsegna.

Şi aici am reuşit să fac câteva fotografii bune; ceea ce nu am avut cum să surprind a fost emoţia uriaşă care m-a cuprins la vederea acestor capodopere vechi de şapte secole.

Biblioteca

Iniţiativa amenajării bibliotecii Piccolominea a aparţinut cardinalului Francesco Todeschini Piccolomini, viitorul Papa Pius III, care a dorit prin acest gest să onoreze memoria unchiului său, Papa Pius II, mare colecţionar de manuscrise rare. Biblioteca, inaugurată în 1492, este renumită pentru frescele pictate de Pinturichhio între 1502-1507 (probabil după schiţele lui Raphael), care ilustrează momente din viaţa Papei Pius II, începând din perioada când nu era decât „umilul” cardinal Enea Silvo Piccolomini. Printre personaje, pictorul s-a „strecurat” şi pe sine, dar şi pe prietenul Raphael. Tavanul este şi el acoperit cu picturi, tot de Pinturicchio, înfăţişând scene biblice iar în mijlocul încăperii se află o sculptură celebră – „Cele trei graţii” –, o copie romană după originalul grecesc.

Muzeul

O parte dintre operele din catedrală şi baptisteriu – sculpturi, picturi, fragmente de ziduri, de coloane şi capiteluri – au fost mutate, pentru protecţie, în Museo dell’Opera Metropolitana del Duomo, amenajat pe două nivele şi cu intrare separată prin naosul catedralei noi, nefinalizată. Printre cele mai cunoscute exponate se numără Maestà, Madonna de Crevole şi un vitraliu de Duccio Buoninsegna; zece statui de Giovanni Pisano, printre care o versiune a „Lupoaicei”; relieful „Madonna cu magii” şi statui de mici dimensiuni ale lui Jacopo della Quercia, căruia i-a fost dedicată o sală; tripticul „Naşterea Fecioarei Maria” de Pietro Lorenzetti; „Madonna del Perdono” de Donatello.

Din muzeu se poate urca spre Terrazza del Facciatone del Duomo Nuovo pentru o panoramă a pieţei Domului sau, aşa cum am procedat noi (căci lăţimea scării m-a descurajat) se poate ieşi în Via del Poggi prin Chiesa di San Niccolo in Sasso, un edificiu în stil baroc târziu cu decoraţiuni bogate – fresce şi mozaicuri.

Revelaţia

După un consum aşa masiv de artă veche, cu mare greutate am revenit cu picioarele pe pământ în realitatea imediată.

Atâtea nume de pictori, de sculptori, de opere! Cine să le ţină minte? Şi de ce ar face-o? Poate ca să se laude în faţa prietenilor şi a colegilor de pe AFA...

Of, sunt conştientă că reviewul meu a ieşit arid, pompos şi didacticist, ca o lecţie predată mecanic de o profă antipatică, plicticoasă şi cu pretenţii de mare erudită...

OK, de predat, n-am predat niciodată la clasă şi erudită nu sunt în materie de istorie a artei. Plicticoasă şi antipatică? Hm, poate... Adevărul este că în procesul de scriere a acestui articol n-am reuşit să găsesc tonul potrivit şi să redau în comentarea fiecărei opere în parte sentimentele pe care le-am trăit.

Voi încerca să le sintetizez acum, la final.

Pentru mine, Complexul Muzeal al Catedralei a reprezentat mai mult decât experienţa întâlnirii cu nişte artişti de geniu. Am vizitat la viaţa mea destule muzee, dar cel de la Siena mi-a declanşat în minte un declic. Să vă explic de ce.

Arta medievală este în esenţă una de natură religioasă, o „nişă” în care dintotdeauna mi-a fost dificil să mă strecor: pentru a o înţelege şi aprecia la justa ei valoare consider că e nevoie de cunoştinţe solide de teologie, iconografie, istorie etc., dar mai ales de un tip mai special de trăire spirituală care nu-mi e la îndemână. Aşa că am „expediat-o” frumuşel într-un sertăraş de unde am scos-o la iveală când şi când, şi am etichetat-o drept rigidă şi prea supusă canoanelor bisericeşti, preferând să mă „cantonez” în zona epocilor moderne, mai apropiate ca tematică şi mod de abordare de gusturile mele.

Dar ceea ce am trăit la Siena m-a făcut să-mi reconsider acest punct de vedere.

Catedrala oraşului a fost construită în urmă cu 800 de ani şi liniile ei elegante, alternanţa alb-negru a benzilor de marmură şi bogăţia elementelor decorative de pe faţadă impresionează şi astăzi. Iată câtă tristeţe se citeşte pe chipul mamei ce îşi îngroapă fiul Iisus, într-o frescă veche de peste şapte secole, de dinainte de folosirea tehnicii perspectivei în artă, într-o criptă care până nu demult servea doar la depozitarea bucăţilor de marmură sparte! Cu câtă duioşie îşi priveşte aceeaşi Fecioară Maria, cum îi spunem noi, ortodocşii, copilul ţinut în braţe în relieful semnat de marele maestru Donatello! Sau priviţi mozaicul „Masacrarea inocenţilor” şi remarcaţi realismul cu care sunt redate violenţa atacatorilor şi disperarea femeilor neputincioase ce-şi strâng la piept pruncii.

Da, sunt opere primitive (în sensul dat acestui termen în istoria artei), dar care au rezistat timpului fiindcă emană expresivitate şi forţă şi transmit emoţie.

Nu ştiu câte lucrări de artă contemporană vor fi apreciate şi peste 700-800 de ani. Nu ştiu câţi oameni vor călători sute şi mii de kilometri ca să le vadă, chiar dacă atunci deplasarea se va face prin teleportare sau mai ştiu eu cum...

Artiştii epocilor vechi, dar şi comanditarii operelor lor şi cei veniţi ca să le admire în biserici, după slujbă, erau oameni la fel de inteligenţi şi de „sofisticaţi” ca şi noi, cei care, cu un singur clic, avem acum acces nelimitat la informaţii despre orice ne trece prin cap şi nu mai trebuie să mergem pe jos pe Via Francigena luni în şir pentru a ajunge la Basilica de San Pietro din Roma şi catedrala din Canterbury. Dar poate că ei ştiau să creeze şi să preţuiască frumosul într-un mod mai simplu, mai curat şi mai onest.

Oamenii se nasc şi mor, Arta rămâne.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie video-muzicală: youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 3944 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI