Sevilla, un oraş frumos pentru că e mereu nou

TIPĂREȘTE

Sevilla es bella porque siempre es nueva

Afirmaţia de mai sus, care nu mai are nevoie de traducere şi care mi-a inspirat titlul review-ului, nu-mi aparţine, ea a fost făcută de un ziarist sevillan, dar cred că el are întru totul dreptate.

În sejurul de 7 zile, petrecut la Torremolinos, pe Costa del Sol, prin programul Travel Senior am făcut patru excursii organizate printr-o agenţie locală, VDT, dintre care una a fost la Sevilla, la preţul de 55 € de persoană.

Deşi iniţial ne gândisem să închiriem o maşină şi să vizităm Sevilla pe cont propriu, până la urmă comoditatea a învins (în ce mă priveşte, pentru că eu aş fi fost şoferul) şi am hotărât să mergem într-o excursie organizată. La această decizie a contribuit decisiv şi ceea ce citisem legat de traficul în acest oraş, din care aveam să vedem o probă la intrare şi la ieşire. Nu mă sperie traficul în sine, am la activ multe zeci de mii de km prin toată Europa (inclusiv în Istambul, cel mai agomerat oraş din câte am văzut), ci timpul pe care l-aş fi pierdut căutând un loc de parcare. Îmi erau proaspete în minte cele două ore petrecute dând ocoluri prin Praga, până am găsit un loc de parcare, vara trecută, în 2010. Acum, sincer, după ce am fost acolo şi am văzut cum stau lucrurile, trebuie să vă spun că temerile mele nu au fost prea justificate, Spania este o ţară civilizată, în care se face turism de prea mult timp, pentru ca să fi neglijat acest aspect. I-au învăţat de mult englezii cum să procedeze (aşa cum acum, pe bulgari îi învaţă nemţii). Totuşi, la Sevilla, din cauza caracteristicilor oraşului vechi (străzi înguste), parcări în apropierea acestuia nu prea sunt.

Dar să revenim la discuţia iniţială.

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă, pentru că de la Malaga la Sevilla sunt vreo 210 km. Când autocarul a ajuns la hotelul nostru, deja era cam trei sferturi plin, dar, din fericire, locurile din spate, unde-mi place să stau, pentru că pot fotografia mai bine, erau libere. După încă o oprire, pentru a-i lua şi pe ultimii participanţi la excursie, autocarul s-a înscris mai întâi pe A7, Autovía del Mediterráneo, ocolind prin vest aeroportul şi oraşul Malaga, după care a intrat pe A45, spre Antequera, spre nord, la vreo 60 km de Malaga. Interesant este faptul că, între Malaga şi Antequera mai este o autostradă, AP46, care este însă cu taxă. De la Antequera, părăsim A45, care continuă spre Cordoba şi ne înscriem pe A92, care ne duce la Sevilla.

Drumul trece mai întâi prin zone muntoase nu prea înalte, cu văi acoperite cu brumă şi cu pante acoperite de migdali în floare, apoi relieful devine unul de câmpie, destul de aridă cu sol de culoare roşiatică, cultivat în special cu măslini, dar şi cu viţă-de-vie, din care se obţine celebrul vin de Malaga, Moscatel, aperitiv, dulce, cu acel gust inconfundabil. Ghidul ne spune că în Andaluzia se obţine 80% din producţia de ulei de măsline (aceite de oliva) a Spaniei. Orice bucăţică de teren este îngrijită şi folosită pentru producţia agricolă. Din loc în loc, mici fabrici de ulei de măsline mai schimbă puţin peisajul, în rest sunt doar ferme, presărate ici-colo, pe câmpuri.

Autostrăzile sunt cu două piste pe sens, în stare excelentă, în majoritate fiind construite în anii 60-70, din vremea dictaturii generalului Franco.

În apropiere de Sevilla intrăm dinspre est, pe Ronda de Circunvalación, SE-30, autostrada de centură a oraşului şi ajungem până în punctul cel mai sudic, la ieşirea spre Avenida de Jerez. De aici, ne îndreptăm spre nord, pe Avenida de Jerez, având mereu în stânga râul Guadalquivir, cel mai lung din Spania (aşa ne-a spus ghidul, alte surse spun că ar fi al doilea) şi singurul navigabil, de la Sevilla până la vărsarea în Atlantic, în golful Cádiz.

Sevilla, capitala regiunii autonome Andalusia şi al patrulea oraş spaniol ca mărime, după Barcelona, Madrid şi Valencia, are drept repere istorice câteva perioade care i-au marcat existenţa: perioada romană, perioada maură (arabă), între secolele al VIII-lea şi al XIII-lea, perioada post-Reconquista (recucerirea catolică) şi perioada modernă, cu războiul civil, dictatura franchistă şi reinstaurarea democraţiei, sub forma monarhiei constituţionale.

Din această ultimă perioadă, datează două evenimente importante pentru oraşul andaluz: Expoziţia ibero-americană din 1929 şi Expoziţia Universală din 1992.

De prima dintre acestea se leagă cele ce am să vă povestesc în continuare.

Cum spuneam, am intrat în Sevilla pe Avenida de Jerez, mergând spre nord, prin El Sector Sur (Sectorul de Sud). De aici şi până la El Parque de María Luisa, timp de 19 ani, s-au construit pavilioanele expoziţiei ibero-americane, care s-a desfăşurat între 9 mai 1929 şi 21 iunie 1930.

Pe partea stângă a şoselei largi, care străbate Distrito Palmera - Bellavista, printre clădiri şi copaci, se zăreşte Puente del V Centenario, un pod lung de 2 km, construit pentru Sevilla Expo '92, susţinut de doi piloni înalţi de peste 100 m. Podul face parte din şosaua de centură (SE-30). Înălţimea podului faţă de nivelul apei, de aproximativ 50 m, permite navelor maritime să intre în portul Sevilla fără întreruperea traficului pe pod, cum se întâmplă în cazul podului Las Delicias, situat în amonte.

La un moment dat, Avenida de Jerez îşi schimbă numele şi se continuă cu Paseo de la Palmera. Din când în când, trecem prin intersecţii mari, cu sensuri giratorii, fără semafoare, toate numindu-se glorieta.

În Glorieta Ultra Plus, pe stânga, se află Estadio Benito Villamarín, stadionul clubului Betis. Stadionul a purtat mai multe nume, între 2000-2010 numindu-se Estadio Ruiz de Lopera, după numele proprietarului.

În Glorieta de México, admirăm o clădire cu o arhitectură interesantă, Clínica de Fátima, care este, evident, o clinică importantă din oraş.

De aici, strada îşi schimbă încă o dată numele, devenind Paseo de las Delicias. De aici începe practic zona expoziţiei.

Imediat după intersecţie, pe stânga se găseşte Pabellón de Colombia (Pavilionul Columbiei), proiectat de arhitectul spaniol Jose Granados, în stilul arhitecturii religioase columbiene, în prezent adăpostind Consulatul Columbiei. Pe dreapta se află Pavilionul Mexicului şi, lângă el, Pavilionul Braziliei.

Ceva mai departe, tot pe dreapta, se găseşte Plaza de America, la capătul căreia se află Pabellón Real (Pavilionul Regal), construit încă din 1916 şi proiectat de arhitectul Anibal Gonzalez, în stil gotic. În prezent, este ocupat de birouri ale Primăriei.

Pe latura din stânga, cum priveşti dinspre Paseo de las Delicias, Plaza de America este mărginită de Museo de Artes y Costumbres Populares (Muzeul de Arte şi Costume Populare), fostul Pabellón de Industrias, Manufacturas y Artes Decorativas, proiectat tot de Anibal Gonzalez, în stilul neomudejar, motiv pentru care i se mai spune şi Pabellón Mudéjar.

Pe latura din dreapta se află Pabellón de Bellas Artes (Pavilionul de Arte Frumoase), o clădire de mari dimensiuni, proiectată de acelaşi arhitect, Anibal Gonzalez, în stil neoclasic. În prezent, aici îşi are sediul Museo Arqueológico.

Peste drum de Plaza de America se găseşte un frumos parc, Jardines de las Delicias.

Spre capătul nordic al acestuia, ajungem în Glorieta de Buenos Aires. Evident, aţi ghicit, aici se află Pabellón de Argentina, de la Expoziţia ibero-americană din 1929, proiectat de arhitectul argentinian Martin S. Noel, în stil neo-baroc hispano-american, bazat pe elemente seviliane, peruane şi argentiniene. Mult timp după expoziţie, a fost sediul liceului Murillo, iar în prezent aici funcţionează Conservatorio de Danza (Şcoala de Dans).

Lângă pavilionul Argentinei se află, mult mai modest, Pabellón de Guatemala, Pavilionul Guatemalei, iar pe partea dreaptă se întinde Parque de Maria Luisa, care ţinea de palatul San Telmo, donat, împreună cu parcul, oraşului Sevilla, de către prinţesa (infanta) María Luisa Fernanda de Borbón, ducesă de Montpensier, în 1897. Reorganizat în stil francez, parcul a devenit principalul domeniu al expoziţiei din 1929. Toate construcţiile din parc au aparţinut şi ele expoziţiei, restul pavilioanelor fiind amplasate în jurul lui.

Continuăm pe Paseo de las Delicias şi ajungem în Glorieta de los Marineros Voluntarios. Spre stânga (vest), pe un refugiu din mijlocul intersecţiei, se află o ancoră şi, dincolo de ea, se intră pe Puente de los Remedios. Podul, construit în anii '60, s-a numit iniţial Puente del Generalísimo, în onoarea dictatorului Franco, dar după moartea acestuia, în 1975 şi revenirea la democraţie, prin adoptarea unui regim de monarhie constituţională, a căpătat actuala denumire.

Pe un refugiu plasat simetric faţă de cel amintit anterior, dar mai mare, în dreapta, se ridică Monumento a Juan Sebastian Elcano, dedicat lui Elcano, secundul lui Magelan, cel care, după moartea mai celebrului navigator, a preluat comanda flotei acestuia şi a încheiat prima călătorie în jurul lumii.

Realizat în 1973, de sculptorul Antonio Cano Correa, monumentul cuprinde trei părţi: o fântână arteziană, un perete vertical cu harta lumii şi o coloană.

Într-un colţ al intersecţiei, pe partea parcului Maria Luisa, se află Costurero de la Reina (Cutia de cusut a reginei), fostă locaţie a gărzii de la palatul San Telmo şi numită aşa, conform unei istorii populare, care spune că pavilonul era folosit de prinţesa Mercedes de Orleans, viitoarea soţie a regelui Alfonso al XII-lea, ca loc unde aceasta se ocupa cu cusutul.

Din această intersecţie, ieşim de pe Paseo de las Delicias şi facem uşor la dreapta, pe Avenida Maria Luisa.

Chiar în unghiul format de cele două străzi, ascunsă printre copaci, se află o clădire triunghiulară, Pabellón de Estados Unidos, unde în 1929 a fost prezentată o expoziţie de aparatură electrocasnică. După încheierea expoziţiei, a fost, până în 2005, sediul Consulatului Statelor Unite, iar acum este sediul fundaţiei Valentin Madariaga.

În continuare, tot pe partea stângă, se află Biblioteca pública Infanta Elena şi apoi Pabellón de Perú, în prezent Consulatul Peru şi sediu al Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC).

Dincolo de această clădire, ceva mai ascuns privirilor aruncate din Avenida Maria Luisa, se află Teatro Lope de Vega, o construcţie din 1929, care a adăpostit în timpul expoziţiei Pabellón Sevilla, pavilionul oraşului gazdă.

Aici, Avenida de Maria Luisa se termină în Glorieta San Diego. Pe toată lungimea sa, Avenida de Maria Luisa este mărginită în partea dreaptă de parcul Maria Luisa.

Glorieta San Diego este o intersecţie imensă, care la data vizitei noastre era un foarte animat şantier. Ne continuăm drumul la dreapta, lăsând în colţul opus Universidad de Sevilla - Antigua Fábrica de Tabacos.

La Real Fábrica de Tabacos de Sevilla este o clădire magnifică, precedând ca stil arhitectura industrială a secolului al XVIII-lea, astăzi adăpostind sediul rectoratului Universităţii din Sevilla şi al unora dintre facultăţile acesteia.

Peste drum, se află consulatul Portugaliei. , iar strada pe care am intrat, se numeşte şi ea, Avenida de Portugal.

Pe la jumătatea acesteia, autocarul opreşte într-un refugiu şi ne debarcă pe toţi, după ce ghidul ne-a precizat că nu putem sta decât 15 minute, deoarece doar atât are voie autocarul să staţioneze. Ajunsesem la Puerta de Aragon, de la Plaza de España. În ciuda avertismentelor şi rugăminţilor ghidului, acesta a reuşit să ne adune şi să plecăm doar după mai bine de jumătate de oră. Nu e de mirare, pentru că este un loc unde poţi petrece, fără să-ţi dai seama de scugerea timpului, ore în şir.

Plaza de España, încoronarea operei arhitectonice desfăşurate pentru pregătirea expoziţiei ibero-americane, este un spaţiu arhitectural încadrat în parcul Maria Luisa şi constituie unul dintre cele mai spectaculoase exemple ale arhitecturii din regiune.

Intrarea este liberă, dar pentru a preveni evenimente neplăcute, piaţa se închide la ora 10 seara. Proiectul a fost realizat tot de arhitectul Aníbal González, care a fost, de altfel, arhitectul şef al evenimentului expoziţiei. Lucrările de construcţie au început în 1914, şi au fost finalizate în 1926.

Imensa piaţă, cu diametrul de 200 m, are o formă semicirculară, simbolizând îmbrăţişarea fostelor sale colonii de către Spania, care priveşte spre râul Guadalquivir, ca la calea de urmat spre America.

Suprafaţa de 50.000 de metri pătrati a pieţei este parţial construită (ceva mai puţin de jumătate), iar restul este spaţiu liber, mărginit de un canal traversat de patru poduri, simbolizând cele patru vechi regate ale Spaniei: Castilla, León, Navarra şi Aragón. Construcţiile din jurul pieţei sunt structurate într-o clădire centrală, cu aripi circulare şi turnuri la capete. Construcţia este făcută din cărămidă şi decoraţiile din ceramică, lemn, fier forjat şi marmură sculptată, ce conferă ansamblului o atmosferă renascentistă. În centrul semicercului pieţei, se găseşte o fântână care a fost prilej de dispute în momentul adăugării ei, unii susţinând că ea ar fi trebuit să lipsească. Priviţi fotografiile şi judecaţi singuri.

Pe pereţii construcţiei din piaţă se găsesc 48 de locuri, fiecare cu o banchetă, corespunzând celor 48 de provincii spaniole, deasupra fiecărei bănci fiind reprezentate grafic, printr-un mozaic ceramic, stema provinciei, harta şi momente istorice reprezentative. Între arcele de deasupra fiecărui spaţiu destinat provinciilor sunt plasate în medalion busturile a 48 de personalităţi spaniole celebre.

În sfârşit, nu e cazul să intru în prea multe detalii, ele se pot vedea în fotografiile ataşate, sau şi mai bine, faceţi o vizită la Sevilla, pentru a le vedea pe viu.

Cu greu ne-am desprins de aceste locuri frumoase, nu înainte de a ne plimba puţin şi prin parcul Maria Luisa, ale cărui alei se deschid chiar din Piaţa Spaniei.

Pentru a nu lungi prea mult review-ul, am să continui povestirea vizitei în Sevilla într-un alt review, în care vom vorbi de cea de-a doua expoziţie care a marcat istoria modernă a oraşului andaluz.

Până atunci însă, trebuie să sublinez faptul că o vizită la Sevilla fără a vizita şi cartierul expoziţiei ibero-americane din 1929 nu este completă. M-am gândit ceva timp cum este mai bine să faci această vizită şi am ajuns la concluzia că cel mai bine este aşa cum am făcut-o eu. Şi iată de ce. Ar mai fi două posibilităţi. Una este plimbarea pe jos, cu avantajul că te poţi opri la fiecare pavilion, pentru a-l admira pe îndelete, dar cu marele dezavantaj că, dat fiind distanţa foarte mare de parcurs (minim 5 km), o astfel de plimbare ţi-ar lua foarte mult timp şi ar fi foarte obositoare.

A doua variantă este cea cu maşina personală, care este şi mai dificilă, având în vedere desele opriri necesare şi dificultatea găsirii unor locuri de parcare.

De aceea, autocarul reprezintă varianta optimă, mai ales că (cel puţin în cazul nostru) beneficiezi de explicaţiile unui ghid. Iar noi am avut în Karim, ghidul nostru, un profesionist care, vorbind pe rând în engleză, franceză, germană şi italiană, ne-a oferit toate informaţiile de care aveam nevoie.

Dacă autocarul ar fi fost descoperit, pentru a putea face fotografii mai uşor, totul ar fi fost perfect. De aceea, dacă ajungeţi la Sevilla, poate optaţi pentru un tur al oraşului cu autocarele specializate. Nu ştiu cât de detaliate sunt informaţiile, dar sigur traseul cuprinde şi vizita în cartierul expoziţiei ibero-americane din 1929.

--

Continuare: O după-amiază în Sevilia [nota webmaster]

---

VIZUALIZĂRI: 5877 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI