Sevilla, un oraş de-a dreptul fermecător

TIPĂREȘTE

Iată-ne ajunşi la Sevilla, la finalul circuitului prin Andaluzia! Aveam să stăm două zile întregi plus o jumătate de zi de cum am sosit şi aproape o jumătate de zi la plecare, destul de puţin, dar suficient spre a ne face idee despre oraşul acesta absolut încântător. De altfel, unul dintre prietenii noştri buni îşi arăta propria fascinaţie cerându-i soţului meu: ” Hai, spune, nu-i aşa că Sevilla este cel mai frumos oraş în care ai fost?” Soţul, diplomat din firea sa de Balanţă, i-a răspuns că îl recunoaşte ca pe unul dintre cele mai frumoase oraşe în care a păşit, superlativ pe care-l împarte generos cu altele minunate prin care a trecut.

   Sevilla este foarte ofertantă în ceea ce priveşte obiectivele notabile, de fapt nici nu ştii încotro să-ţi îndrepţi privirea atunci când iei oraşul la pas, fiindcă realmente îţi ia ochii, însă la şarmul său incontestabil contribuie în mare măsură localnicii care impresionează prin felul lor degajat de a fi: relaxat şi senin de parcă ar ţine-o tot în fieste, procesiuni, coride, flamenco şi tapas.  

  Am avut în vizor câteva obiective clare pe care să nu le ratăm nicidecum, făcând rezervare încă de acasă ştiind că la faţa locului cel mai probabil nu vom mai găsi bilete, însă la altele ne-am trezit ad-hoc, vizitându-le pe nepregătite. De asemenea, declaraţi îndrăgostiţi de flamenco, am ochit din faţa calculatorului, de-acasă două localuri şic, la care am rezervat fără clipire câte un spectacol, însă la faţa locului am avut parte de mult mai multe, fie complet gratuite, fie contra unei consumaţii modice atât cât să zici că n-ai ocupat locul la masă degeaba...  

  M-am tot gândit cum să „atac” subiectul Sevilla, dat fiind că este unul amplu şi m-aş putea întinde cam tare, însă cel mai potrivit mi s-a părut să aştern propria noastră experienţă în ordine cronologică, aşa cum s-a petrecut aceasta, în ideea că vreun potenţial cititor ar putea considera că i-ar fi de folos ceva din articolul de faţă, nu înainte, însă, de a spune...

  Povestea Sevilliei începe cu romanii care-i spuneau Hispalis, deşi umblă vorba că întemeietorul legendar al său ar fi fost Hercule, în realitate cel ce a pus bazele oraşului este împăratul Iulius-Cezar, în anul 43 î. Hr., devenind unul dintre cele mai de seamă din provincia romană Hispania Baetica. Se pare că locul era de bun augur de vreme ce doi împăraţi romani, Hadrian şi Traian, s-au născut pe aceste meleaguri, în Italica, la câţiva kilometri de Sevilla.

  După căderea Romei, Sevilla a fost ocupată de vandali, până când şi aceştia au fost alungați de vizigoți, care au făcut din oraș una dintre capitalele regatului lor. Însă, începând cu anul 711, maurii şi-au făcut apariţia şi a fost nevoie de patru secole pentru ca Sevilla să atingă apogeul, sub dominaţia dinastiei Almohad, care a lăsat o influenţă trainică în stilul arhitectonic, ce a dăinuit cu succes până astăzi.  

  În anul 712, Abd al-Aziz ibn Mussa, primul guvernator al Al-Andalus (Andaluzia, aşa cum o ştim) a preluat conducerea Sevillei schimbându-i numele din „Hispalis” în apelativul arab „Isbiliyya” , de unde derivă denumirea Sevilla.

  Sfârşitul acestei perioade de remarcabilă înflorire s-a produs în 1248, când regele Ferdinand al III-lea de Castilia, a cucerit Sevilla smulgând-o din mâinile maurilor, iar pentru oraş venea, la scurt timp, o altă eră de prosperitate, ca urmare a descoperirii Lumii Noi în 1492 de către Cristofor Columb. Acesta, Ferdinand Magellan şi Sebastian Elcano au plecat fiecare din Sevilla în explorarea a noi teritorii aducând cu ei bogăţii din care s-au finanţat multe dintre monumentele oraşului.

  În secolul al XX-lea, Sevilla a organizat Expoziția Ibero-Americană din 1929, o sărbătoare care a modificat în mod semnificativ imaginea orașului. Odată cu Statutul de Autonomie, Sevilla a devenit capitala Comunității Autonome Andaluzia.

Seville Expo '92 a fost un alt eveniment care a dat orașului un impuls major, întrucât noua infrastructură a pregătit orașul pentru intrarea în secolul al XXI-lea.

  În prezent, Sevilla este unul dintre cele mai importante orașe din Spania, practic al patrulea ca mărime după Madrid, Barcelona, Valencia, şi capitala comunităţii autonome Andaluzia, cu o populaţie de circa 750.000 locuitori.

  Orașul său vechi, cu o suprafață de patru kilometri pătrați a fost înscris din 1987 în Pantrimoniul Mondial UNESCO cu trei monumente de seamă: complexul palatului Alcázar, Catedrala și Arhiva Generală a Indiilor. Portul din Sevilla, cel din care au plecat marii exploratori, situat la aproximativ 80 de kilometri (50 de mile) de Oceanul Atlantic, este singurul port fluvial din Spania.

Am sosit în Sevilla într-o după-amiază, iar ceea ce mai rămăsese din prima zi am dedicat-o acomodării cu oraşul, la prima descindere în aria sa. După ce ne-am cazat la Hotel Casa Abanico vezi impresii, am ieşit degrabă mânaţi de foame, dar şi de dorinţa de a face cunoştinţă cu măreaţa urbe. Odată ce stomacurile au fost potolite din chiorăit, cu harta primită de la hotel, ne-am lansat per pedes prin hăţişul de străduţe către inima oraşului, cartierul Barrio de Santa Cruz, pentru a identifica localul La Carboneria, unde aflasem că în fiecare seară, în aer liber, fiindcă acolo practic se află un bar într-o grădină, se ţin spectacole de flamenco în aer liber, gratuit, la care, cine asistă, trebuie să ocupe loc la mese unde să stea şi, eventual, să consume tapas şi ceva de băut. Despre cartierul Barrio de Santa Cruz, la prima vedere, pot spune că ne-a cucerit cu ţesătura sa de uliţe pietonale pe care ai toate şansele să te rătăceşti dacă nu iei bine seama pe unde o iei şi mai ales unde trebuie să ajungi. Ne-am propus atunci ca până la începerea primului show (20,30) să ajungem, tot la pas, deşi nu era chiar la o aruncătură de băţ, în frumoasa Plaza de España pe care vroiam s-o vedem aievea.  

  Plaza de España este, realmente, de vis! De formă semicirculară, această capodoperă de mari dimensiuni a fost construită în 1928 pentru Expoziția Ibero-Americană din 1929 prin care Spania a avut scopul de a încheia pace simbolică cu fostele sale colonii din America Latină.  

  Concepută de arhitectul Anibal Gonzáles care a proiectat aici un întreg complex în stil renascentist spaniol, de artă barocă andaluză, cu un diametru de 200 de metri, această piață magnifică te lasă efectiv cu gura căscată. Scopul Spaniei prin expoziție a fost să încheie pace simbolică cu fostele sale colonii din America Latină.

  Piaţa este flancată în laterale de două turnuri înalte. De remarcat sunt cele 52 de bănci cu mozaicuri de plăci situate la poalele clădirii care, într-o ilustrare ceramică, descriu fiecare provincie spaniolă. Plăcile sunt tipice Andaluziei, așa-numitele azulejos pictate în tonuri aprinse de culoare, în modele diferite.  

 Alte accesorii ale pieței sunt fântâna mare din mijloc și canalul rotund cu cele patru poduri drăguțe care îl traversează. Alte momente de romantism se pot obţine închiriind chiar o barcă pentru a naviga pe canal.

 Ne-a plăcut atât de mult că ne-am hotărât să repetăm experienţa şi a doua oară, mai ales că acum eram cumva la apus şi nu am avut timp suficient să ne săturăm de admirat minunăţia asta de piaţă.

  Primul spectacol de la La Carboneria a fost exact aşa cum a trebuit pentru a ne incinta să venim în fiecare seară, chit că aveam şi altele antamate şi achitate deja.  

  Cea de-a doua zi în Sevilla avea să ne concentreze în program două simboluri ale oraşului: Palatul Real Alcázar şi Catedrala cu turnul său, La Giralda. La fiecare am avut rezervare făcută cu vreo două săptămâni înainte, absolut necesară pentru a evita neplăcerea de a nu găsi bilete la faţa locului, chiar dacă acest lucru implică o adăugare de 1-2 € la preţ.

  Am început dimineaţa în forţă, după micul-dejun, având la 09,30 (prima oră) intrarea la Palatul Real Alcázar, până la care am făcut o plimbare de un sfert de oră la picior. Accesul a fost pe bază de bilet şi paşaport, ambele fiind scanate înainte de a ni se permite să păşim înăuntrul perimetrului. Biletele au costat 14,5 €/persoană, adică 13,5 €, preţul propriu-zis, plus câte un euro ca taxă de rezervare online.

 Real Alcázar este palatul regal, aşa cum o spune şi numele, care îndeplineşte acest rol chiar şi în zilele noastre. Ba chiar se şi vizitează, la un cost suplimentar, aripa dedicată monarhilor spanioli, dar nu am ales un astfel de bilet, fiindcă întregul complex este enorm şi abia am putut să-l frunzărim până la 12,00 când aveam rezervare la Catedrală. De fapt, este vorba de mai multe palate alăturate, edificate în perioade diferite, de diferiţi monarhi, cu grădini imense, acoperind o suprafaţă foarte generoasă. Este un melanj de tehnici maure şi simboluri catolice, exemplul suprem de de arhitectură mudejară.

  În vremuri de demult, pe locul acesta s-au aflat structuri romane, apoi o bazilică creştină timpurie, pe urmă un castel maur, însă cele mai vechi părţi care au supravieţuit au fost construite în timpul dinastiei Almohad. Ceea ce se vede astăzi este, în principal, opera lui Pedro I care a comandat construirea sa în 1362, iar mai bine de un secol mai târziu, Isabela I i-a adăugat o aripă, iar încă un veac mai târziu, împăratul Carol al V-lea a construit un palat suplimentar pentru tânăra sa mireasă portugheză.

  După o succesiune de patio-uri care preced intrarea efectivă în complex, prima privelişte cu adevărat remarcabilă este cea a Patio de la Doncellas cu arcadele sale şi incrustaţii desăvârşite din lemn de cedru, plăci zelij (un soi de mozaic evoluat) originale şi stucaturi complexe. De fapt, această secţiune, care datează de pe vremea regelui Pedro I, cuprinde cele mai reprezentative, dacă nu şi cele mai frumoase componente: Salón de Embajadores (Salonul Ambasadolrior) ce se termină cu uluitoarea sa cupolă din lemn de cedru, cu imagini ale monarhilor catolici, arcade delicat ornamentate conducând către o sală de mese luminoasă ce dă spre grădină, Patio de la Muñecas (Patio-ul Păpuşilor), numit aşa după dimensiunile sale reduse, ştiut şi ca Patio de la Reina deoarece are paravane sculptate cu spaţii prin care femeile puteau privi, aşa cum erau cele din haremuri.

 De la capela cu acoperiş de ţiglă, aflată de-o parte a palatului regelui Pedro I, se poate traversa grădinile pentru a intra în Palacio de Carlos V, total deosebit ca dimensiune, cu decoraţiuni bogate, dominate de tapiserii ce înfăţişează cucerirea Tunisiei. Dincolo de palat, se întind Jardines del Alcázar, aflate lângă bazinul lui Mercur, susţinut de piatră decorativă de origine vulcanică. Grădinile sunt minunate chiar şi în ianuarie, mirosul de portocale te însoţeşte peste tot, iar ochii se desfată privindu-le.  

 Referitor la Real Alcázar, ţin să reiterez că, deşi am citit mai multe păreri conform cărora este suficient să-l vezi pe acesta dacă nu l-ai prins pe cel de la Alhambra (Granada), eu sunt de părere că nu este deloc aşa, Alhambra fiind crème de la crème, imposibil de egalat, dar nici acesta cu mult mai prejos.  

   La orele 12,00 am avut rezervare la Catedrală, biletele cumpărate online acoperind Catedrala Santa María de la Sede, Turnul La Giralda şi Biserica del Salvador, costând ambele 24€ la care s-a adăugat un euro taxa de rezervare.    Catedrala este monumentală atât la exterior, dar mai ales la interior, unde te simţi mic şi neînsemnat atunci când păşeşti dornic să vizitezi.  De altfel, este a treia cea mai mare catedrală din lume după Bazilica Sf. Petru din Roma și Catedrala Sf. Paul din Londra. A fost construită pe locul fostei moschei maure ridicată de almohazi, care a fost preluată de la mauri în 1248, apoi, transformată şi folosită ca lăcaş de cult catolic. În secolul al XIII-lea, moscheea a fost demolată, păstrându-se Patio de los Naranjos (curtea cu portocali) și minaretul care s-a transformat şi el în turnul La Giralda.  

  Construcția catedralei a început în 1403 şi s-a finalizat în 1507, într-un melanj de stil gotic târziu şi stil renascentist, cu dimensiuni ce depăşesc puterea omenească. Înăuntru, impresionează Marele Altar, parcă o operă de artă în sine, Corul cu stranele sale din lemn de mahon adus din Cuba, tezaurul ce reuneşte picturi celebre, potire de aur, argint, relicvarii, cruci de procesiune încărcate de giuvaeruri, etc.  

  Însă, cea mai de preţ comoară din Catedrală o reprezintă mormântul, practic sicriul de bronz, al lui Critofor Columb, susţinut de patru figuri care simbolizează regatele Castilia, León, Aragon și Navarra. Se pare că după lungi controverse şi dispute, testele ADN au demonstrat că, într-adevăr, rămăşiţele din sicriu aparţin marelui explorator.

  Ceea ce mai atrage atenţia îndeosebi în interior, este Capilla Real (Capela Regală) , acolo unde se odihnesc mai multe capete încoronate, începând cu Ferdinand al III-lea, regele care a luat Sevilla din mâinile maurilor.  

   Vizita noastră în grandioasa Catedrală a decurs într-o continuă admiraţie, ţinând să trecem în revistă fiecare dintre obiectivele sale, însă, recunosc că sicriul lui Cristofor Columb a fost cel mai interesant punct de atracţie.

 De departe, la propriu şi la figurat, turnul clopotniţă La Giralda, uimeşte cu silueta impunătoare şi aspectul său complicat brodat în piatră, şi reprezintă, fără îndoială, un simbol al Sevilliei, cea mai frumoasă reminiscenţă a perioadei maure. Cu alura sa magnifică,  de peste 800 de ani, La Giralda este una dintre cele mai emblematice și mai înalte clădiri din Sevilla, ceea ce o face un loc de vizitat obligatoriu pentru fiecare călător care explorează urbea andaluză. Numele său derivă din cuvântul spaniol „girar” ce înseamnă „care se întoarce” trăgându-i-se de la statuia înaltă de patru metri din vârf, numită „Credinţa” , care în bătaia vântului, se mişcă circular. Practic, o giruetă!

 Construit inițial în 1195 ca minaret pentru moscheea almohadă de atunci, turnul, „frate” cu cel din Marrakech, al moscheei Koutubia, a fost folosit ca turlă clopotniță a Catedralei după Reconquista. Regele Ferdinand al III-lea, spre a marca recucerirea Sevillei de către creştini în 1248, a urcat cu tot cu cal, în vârful Giraldei. La Giralda, la vremea sa, era considerat cel mai înalt turn din lume, având o înălțime de 97,5 m.   

  Experienţa suişului în La Giralda a fost una inedită, fiindcă se urcă, nu pe scări, ci urmând un coridor în pantă, care permitea și cailor să urce, iar perspectiva de sus, asupra centrului istoric din Sevilla, este uimitoare. Nu ne mai venea să coborâm, aşa de frumos era totul!  

  Iglesia (Biserica) del Salvador reprezintă o bijuterie a barocului spaniol şi este, după marea Catedrală din Sevilla, cel mai important lăcaş de cult din oraş. Biserica a fost construită pe locul unde se afla o bazilică timpurie pe vremea romanilor și o moschee în perioada maură. Interiorul este copleşitor de frumos, sofisticat, cu un naos foarte înalt, iar în momentul în care am păşit înăuntru se oficia slujbă în timp ce ne încânta la propriu muzica la orgă. A fost chiar o experienţă divină, desprinsă parcă din numele său original: Iglesia del Divino Salvador.

 Pe seară ne aştepta un spectacol de flamenco pe cinste la Museo del Baile Flamenco, din vecinătatea cazării noastre, însă faptul că nu am avut voie să filmăm sau să fotografiem, nu ne-a ajutat prea mult să păstrăm în memorie ora agreabilă de dans, decât ca fiind de o calitate excepţională, fără să ne putem aminti chipurile dansatorilor sau ritmurile în care aceştia se mişcau dumnezeieşte. Şi aici am făcut rezervare de acasă prin GetYourGuide, la preţul de 25 €/persoană şi pot spune că a meritat, însă mare păcat de interdicţia de a lua imagini care ne-a împiedicat să ni-l întipărim în minte aşa cum se cuvenea, nu ca pe ceva estompat!

 Desigur, seara s-a încheiat perfect la La Carboneria cu un altfel de flamenco, unul viu, neregizat, de cele mai multe ori spontan, într-o atmosferă veritabilă.

  Pentru cea de-a treia zi în Sevilla ne-am propus un program ceva mai lejer, cu mai multă plimbare în aer liber, doar la orele 13,00 aveam aranjată intrarea la stadionul Ramón Sánchez Pizjuán, acolo unde Steaua Bucureşti a câştigat în 1986 Cupa Campionilor Europeni învingând-o la penalty (cele patru!) pe mult mai cunoscuta FC Barcelona. Cred că vă amintiţi, ca şi mine, celebra expresie: „Apără Duckadam!” care a făcut istorie. Biletele au costat 11€/persoană, plus câte un euro taxă de rezervare, iar turul s-a dovedit o reuşită, deşi pe noi ne interesa doar gazonul, mai bine-zis poarta în care Duckadam a apărat cele patru lovituri de pedeapsă.  

  Mai înainte, dimineaţa am început-o cu cartierul evreiesc Barrio de Santa Cruz în care locuiam şi noi, apoi ne-am propus să ajungem în preajma râului Guadalquivir pe faleza căruia să ne plimbăm, prin preajma arenei de tauri Plaza de Toros La Maestranza, trecând pe lângă falnicul Torre del Oro, pe urmă prin Parcul Maria Luisa şi sosind, iarăşi în frumoasa Plaza de España pe care s-o admirăm şi la miezul zilei. Desigur, în piaţă, am avut parte de un alt show de flamenco, stradal, ad-hoc, fierbinte, natural!

  Întorcându-ne agale de la stadion, către cazare, după ce am luat prânzul la una dintre terasele de pe bulevard, de la masă admirând ruinele apeductului roman, ne gândim că n-ar fi rău să includem în program şi „vecina” noastră, Casa de Pilatos, pe care pusesem ochii încă de la început, dar nu aveam certitudinea că timpul ne-ar permite s-o înghesuim.

  Am intrat cu aproximativ o oră înainte de ora închiderii şi am achitat pe loc biletele: 12€/persoană. Am primit audioguide-uri gratuit, practic incluse în preţ,  

  Casa de Pilatos reprezintă unul dintre obiectivele de real interes din Sevilla şi constă într-un vechi palat andaluz, construit începând cu 1483 de marchizii de Taifa, un exemplu impresionant de arhitectură mudejară şi renascentistă italiană. Şi în zilele noastre este reşedinţa urmaşilor marchizilor, Casa Ducilor de Medinaceli.  

Edificiul constă într-o clădire generoasă cu parter şi etaj, patio-uri şi două frumoase grădini. Patio-ul său principal rezidă într-o combinaţie extraordinar de armonioasă de stucaturi, plăci de azulejos, tavane încasetate şi podele de marmură şi gresie ale clădirilor ce-l înconjoară. În mijlocul său tronează o fântână remarcabilă. Încăperile pustii au fost realizate în aceeaşi manieră şi duc la luxuriantele grădini, situate de ambele părţi. În întreg palatul, se găseşte o colecţie numeroasă de busturi şi statui romane, aduse de la Roma, ba chiar şi greceşti şi una care-l reprezintă pe Carol al V-lea.

Casa de Pilatos, model de măiestrie mudejară, ne-a plăcut foarte mult şi ne-am bucurat că am reuşit s-o includem pe nepregătite în program.  

  Spre seară, aveam să facem cunoştinţă cu Metropol Parasol sau Las Setas, înainte de a merge la cel din urmă spectacol rezervat de flamenco care să încununeze şederea în patria flamenco-ului, la Teatrul Pasión. Şi acesta fusese rezervat tot prin GetYourGuide, la preţul de 20€/persoană, meritaţi până la ultimul cent.

Metropol Parasol este o structură uriaşă, predominant din lemn dar pe bază metalică, situată în piața La Encarnación din Sevilla, operă a arhitectului german Jürgen Mayer, începută în 2005 şi terminată în 2011. Pare mai degrabă un enorm fagure de miere, însă este formată din șase umbrele de soare mari în formă de ciupercă, al căror design este inspirat de bolțile catedralei din Sevilla și de arborii ficus din apropierea Plaza del Cristo de Burgos.

 Metropol Parasol cuprinde, deasupra umbrelelor de soare, o pasarelă specială și o terasă cu panoramă frumoasă („El Mirador” ), magazine, mai multe baruri și restaurante. Ba mai mult, există și un muzeu arheologic, numit Antiquarium, situat la 5 metri sub nivelul străzii, care prezintă rămășițele unei colonii romane cu mozaicuri și case romane din secolul I d. Hr. Deasupra așezărilor romane, există case construite de generațiile ulterioare precum maurii.

  Pasión este un teatru deloc mic, specializat în spectacole ample de flamenco, foarte bine puse la punct, interactive, cu mai mulţi dansatori, dintre care câţiva coboară de pe scenă, făcând paşi printre rânduri şi public. Show-ul mi-a rămas în memoria proprie, dar şi în cea a camerei, ca unul dintre cele mai bune, fabulos aş zice, în care pasiunea se împleteşte perfect cu magia.

 Desigur, La Carboneria a fost leagănul acelei ultime seri andaluze de la care nu puteam lipsi sub nicio formă!

  În cea de-a patra zi, după prânz aveam avionul către casă, însă nu ne puteam desprinde oraş fără să mai dăm o ultimă tur prin centru, pe lângă Catedrală, luând-o pe străduţele strâmte şi întortocheate, de altfel absolut fermecătoare din urbea la fel de şarmantă.  

Un oraş de o frumuseţe răpitoare unde-ţi cam pierzi capul după tot ceea ce-ţi trece prin faţa ochilor, cam aşa mi se pare mie că ar fi Sevilla. Are un vibe care te cucereşte imediat, aşa încât intri sub vraja sa de cum păşeşti în acesta. Centrul său istoric poate fi străbătut la picior fără mare dificultate, în pofida distanţelor deloc mici, ba chiar mi s-a părut cea mai bună variantă de a intra în atmosfera sa captivantă. Din păcate, am reuşit să atingem doar câteva dintre punctele de interes ale capitalei Andaluziei, ar mai fi fost multe de văzut şi făcut, dar am fost nevoiţi să ne mulţumim cu atât la prima vizită. Desigur, acest lucru nu constituie decât un bun motiv de a reveni cândva şi iau în serios ideea unei noi vacanţe andaluze pentru anul viitor.  

---

VIZUALIZĂRI: 1430 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI