Dor de ducă! Plimbare de toamnă pe drumuri de munte

TIPĂREȘTE

În ultima perioadă am lecturat pe AFA mai multe articole care au promovat frumusețea peisajelor de toamnă pe diferite meleaguri... și așa a încolțit ideea unei noi ieșiri! Cum să facem?! Asta era problema cea mai mare, deoarece zilele de concediu le-am terminat de ceva vreme, iar finalurile de săptămână sunt şi ele parţial ocupate! Am optat pentru un minisejur de două zile, cu o noapte de cazare pe Valea Prahovei. Am ales această destinaţie întrucât zona nu este atât de aglomerată toamna şi se poate ajunge acolo (de la noi) în aproximativ 3 ore.

Pentru că nu prea ne place să stăm într-un loc, am stabilit şi un mic itinerariu: ne-am gândit să vizităm la dus Valea Doftanei, apoi să ne îndreptăm spre Valea Prahovei pe un drum superb care trece prin localitatea Secăria (despre care am citit destul de recent un articol scris de @traian. leuca). Scurte plimbări prin staţiunile Buşteni şi Sinaia se aflau şi ele în vederile noastre.

Sâmbătă dimineaţă am rezolvat nişte probleme personale, iar pe la ora 10.00 am pornit la drum. Am ajuns la Câmpina puţin după ora 12.00 şi am urmat indicaţiile programului GPS pentru a nimeri drumul către barajul Paltinu. Această zonă s-a aflat mereu în planurile noastre pentru o vizită, însă abia cu această ocazie am reuşit să ajungem acolo. Drumul de la Câmpina către baraj şi apoi mai departe a fost o splendoare. Şoseaua destul de bună şi liberă a şerpuit de-a lungul văii Doftanei, iar versanţii din jur erau pictaţi în culorile toamnei. Şi în acest an Mama Natură chiar ne-a răsfăţat cu ale sale culori fermecate! Am făcut vreo două scurte popasuri pe acest segment de drum, unul chiar în dreptul micului tunel dezafectat săpat în stâncă. Dă-i şi fă poze, mai cu telefoanele, mai cu aparatul foto... şi iată că am ajuns repejor în faţa impunătorului arc de beton care strânge apele de pe văile din jur în lacul de acumulare Paltinu.

Şoseaua şerpuieşte stânga-dreapta şi urcă rapid, trecând pe lângă buza de beton a barajului. Acolo bineînţeles că am făcut un alt scurt popas. A, chiar a trebuit să ne luăm repejor gecile pe noi, întrucât umbra deasă „ne-a explicat” imediat faptul că totuşi este o zi de toamnă destul de târzie, chiar dacă în locurile însorite se putea sta chiar în tricou.

Intrarea pe coronamentul barajului este interzisă, însă câteva fotografii am făcut în acest loc, minunându-ne încă o dată de măreţia arcului de beton, de culoarea de smarald a apei sau de copacii pastelaţi din jur. Există în apropiere şi un monument unde sunt trecute câteva detalii despre această construcţie: citim că „barajul a fost dat în funcţiune în data de 17 aprilie 1970, mai citim că înălţimea sa este de 108 metri şi lungimea coronamentului este de 460 de metri, dar şi că suprafaţa lacului este de 197,5 hectare. ”

Detaliile tehnice nu ne reţin atenţia decât pentru câteva momente; am pornit din nou la drum şi următoarea noastră oprire a fost către coada lacului, într-o zonă ideală pentru picnic (din ceea ce ne-am putut da seama). Există acolo un islaz care coboară încet până lângă apa lacului, iar de cealaltă parte a şoselei am văzut o altă poieniţă aflată sub poala pădurii; scria pe un panou că acolo este o proprietate privată şi era afişat un tarif pentru campare – 15 lei/zi şi o taxă auto de 10 lei/zi. Pare a fi o variantă excelentă pentru o nouă ieşire cu cortul (anul viitor, fireşte, nu acum) ! Ne-am plimbat preţ de minute bune pe iarbă, am admirat împrejurimile şi am remarcat faptul că există în zonă câteva locaţii de cazare ce ar merita a fi testate în viitor. Soarele generos ne-a răsfăţat şi aproape că nu ne venea să mai plecăm de acolo, însă mai aveam şi alte planuri pentru acea zi.

Aşa că am pornit din nou la drum şi am ajuns în localitatea Teşila, căutând din priviri indicatorul către stânga spre Secăria (care a apărut destul de repede). Drumul secundar pe care am intrat din acel punct figurează pe hărţile online ca DJ 101S, iar indicatorul arată că până în satul Secăria mai trebuie parcurşi 4 kilometri. Am început să urcăm destul de abrupt pe un drum sinuos şi după vreo două minute ajunsesem suficient de sus încât să putem admira o bună parte din comuna Valea Doftanei, dar şi versanţii mai înalţi ori mai molcomi care o înconjoară. Deasupra localităţii plutea un fum alb, semn că multe dintre sobele localnicilor erau hărnicuţe, iar pe pajiştile din jur am mai putut admira câteva căpiţe. Drumul a continuat să urce printr-o splendidă pădure de foioase pe care probabil că în oricarea alt moment al anului am fi străbătut-o fără a o băga prea mult în seamă. Acum însă nu puteam face asta! Frenezia de culori din jur şi covorul de frunze roşiatice care mângâia asfaltul ne-au convins să mai facem un popas pentru a realiza din nou fotografii. De un lucru sunt foarte sigur – îmi va fi extrem de greu să sortez pozele pe care le voi ataşa acestui articol! :)

Tot urcând pe acest drum au apărut şi brazii, apoi am ieşit în golul alpin. Există un platou larg în partea cea mai înaltă a drumului, chiar înainte de a coborî către Secăria. Acolo am făcut o altă oprire şi am hotărât că este un loc perfect ca să luăm masa în aer liber. Există acolo o troiţă din lemn, iar pe vârful din apropiere sunt amplasate nişte relee; tot din acel punct pornesc drumuri forestiere atât către stânga, cât şi spre dreapta. Noi alegem să facem câţiva paşi în dreapta pentru a fi mai departe de drum şi acolo am întins pătura, aducând apoi şi lădiţa frigorifică împănată de acasă cu bunătăţi. Vântul sufla destul de energic, însă am pus câte-o bluză pe noi şi –oricum- cine avea timp să îl bage în seamă?! Nici juniorul nostru nu mai este chiar mic, a depăşit momentele când răcea chiar şi atunci când deschidea mai repede vreo revistă de benzi desenate! :) Glumesc! Sau nu?!

Cu stomacul plin, parcă împrejurimile deveniseră şi mai frumoase! :) Rezistăm totuşi tentaţiei de a explora mai mult zona, asta şi pentru faptul că era deja trecut de ora 14.00 şi voiam să ajungem la Buşteni. Mai aveam câte ceva de văzut până seara, unde mai pui că nu aveam nici vreo cazare rezervată (notasem totuşi mai multe locaţii şi numere de contact pe o foaie înainte de a pleca).

Din acel punct am coborât către localitatea Secăria, aflată într-o vale, aşezată ca în palma unui uriaş. De acolo am urcat din nou pe alte serpentine şi am coborât apoi către Comarnic, gândindu-ne cu ceva emoţii la reîntâlnirea cu DN 1! Am prins de mai multe ori perioade foarte aglomerate pe acest drum, însă de data asta am avut noroc de un trafic destul de lejer care ne-a ajutat să ajungem repejor la Buşteni. Norocul ne-a surâs din nou când soţia a sunat pentru a face o rezervare – am găsit cameră disponibilă la prima locaţie de pe lista noastră (110 de lei/noapte). Am trecut pentru câteva minute pe la acea vilă, am primit camera şi am achitat-o (voi prezenta cazarea separat), apoi am ieşit din nou la plimbare. Voiam să profităm la maximum de acea zi minunată!

O zonă pe care nu o mai vizitasem de multă vreme era Valea Cerbului, ajunsă celebră în ultimii ani pentru aglomeraţia de corturi şi rulote din perioada caldă a anului; nici de urşii gunoieri nu putem uita, nu ne dorim să-i întâlnim vreodată!

Întrucât ora era destul de înaintată pentru zilele scurte de la finalul lunii octombrie, am ales să mergem cu maşina până la Complexul Turistic Gura Diham. De acolo urma să mai explorăm zona pe jos, în funcţie de timpul rămas la dispoziţie. Am parcurs încetişor cei aproximativ patru kilometri de drum forestier cam denivelat pe alocuri şi am admirat cele câteva echipaje de rulotişti temerari care se aflau încă acolo.

Ajunşi la Gura Diham, am lăsat maşina în parcarea din vecinătate, un loc destul de aglomerat. Primul lucru pe care l-am făcut acolo a fost să trecem pe la tarabele cu suveniruri din apropiere; a fost dorinţa celui mic de a le vedea, doar, doar va primi şi el ceva! Desigur că ai săi părinţi au înţeles mesajul :), aşa că puştiul a ales o jucărioară care l-a mulţumit şi care l-a determinat să fie cooperant în continuare, deşi era destul de obosit!

Mai trebuie spus că şi pe Valea Cerbului am avut parte de o vreme la fel de frumoasă ca mai devreme! La soare se putea sta chiar în tricou, deşi crestele munţilor purtau deja pelerina albă a iernii! Asta ne-a încurajat să ne mai plimbăm puţin, să explorăm împrejurimile! Există două trasee turistice care urmează în prima parte aceeaşi potecă şi pe acolo am pornit şi noi: către Cabana Diham se urmăreşte triunghiul albastru (timp estimat o oră şi jumătate – două ore), iar către Cabana Poiana Izvoarelor se merge după marcajul dungă roşie pe fond alb (timp estimat o oră – o oră şi jumătate). Cel puţin în prima sa parte (atât cât am avansat noi), ne-am întâlnit pe acest traseu comun cu mai multe grupuri de turişti; asta ne-a dat ceva mai mult curaj, deşi am trecut pe lângă mai multe panouri informative care anunţă că zona este frecventată de urşi. După vreo 25 de minute de urcuş destul de susţinut, am ajuns în locul unde poteca se bifurcă: înainte către Poiana Izvoarelor şi spre dreapta către Diham. Am mai mers câteva minute pe poteca spre Cabana Diham, apoi ne-am hotărât să ne întoarcem – nu mai aveam timp să ajungem la acea cabană până seara şi să ne şi întoarcem; în plus, ne atinsesem cu vârf şi îndesat obiectivul pentru acea zi (plimbarea prin natură şi vizitarea unor locuri frumoase „îmbrăcate” în straie colorate de toamnă).

Seara am ieşit la o plimbare scurtă prin zona centrală a staţiunii Buşteni, însă temperatura scădea cu repeziciune, aşa că ne-am retras în camera noastră unde ne-am odihnit bine şi ne-am încărcat bateriile pentru a doua zi. A doua zi dimineaţă, pe cer apăruseră nişte nori şi bătea un vânt rece, însă vremea avea să se îmbuneze după ora 10.00.

A fost momentul în care am pus bagajele în maşină şi am pornit către Sinaia. Primul loc pe care am vrut să-l revedem a fost Castelul Peleş. Nu ne propusesem să vizităm obiectivul în interior, însă ne-am plimbat pentru aproximativ o oră pe aleile din jur. Trebuie spus că erau numeroase grupuri de turişti străini veniţi să viziteze obiectivul, aşa că a fost cam aglomerat. Însă asta nu a ştirbit în vreun fel frumuseţea locului.

Nu am plecat de acolo fără a comanda câte o prăjitură, dulciuri pe care le-am savurat pe terasa „La Tunuri”, tocmai pentru a ne relaxa cât mai mult în acel cadru feeric; preţurile ţin şi ele pasul cu locurile: prăjitura Peleş şi amandina – 8 lei/fiecare; ruloul cu frişcă – 7 lei.

Ar mai fi de adăugat că Pelişorul era închis în luna octombrie „pentru curăţenie generală şi conservare preventivă”, iar pentru a lăsa maşina într-una din parcările aflate în vecinătatea domeniului Peleş am plătit 10 lei (taxă pentru întreaga zi).

Am plecat de la Peleş după vreo oră şi jumătate petrecută acolo, însă nu venise încă momentul să ne întoarcem acasă! Băiatul nostru, atunci când merge la munte, este încântat să se plimbe cu telecabina/telegondola/telescaunul, aşa că nu puteam pleca de la Sinaia fără să-i satisfacem această dorinţă! Am ales să mergem la Cota 1400 cu telegondola, plimbare pentru care am plătit 95 de lei în total: câte 35 de lei/adult şi 25 de lei/copil între 5 şi 12 ani pentru urcare+coborâre.

Ajunşi la Cota 1400 ne-am bucurat de o vreme la fel de frumoasă, chiar dacă sus pe munte erau câteva grade minus în termometre. Destul de muntă lume urcase acolo şi cu maşinile, astfel că nu am fost nicicum singurii turişti din zonă. După vreo jumătate de oră de făcut fotografii şi de admirat Valea Prahovei din diferite puncte de belvedere, am coborât înapoi în staţiune.

Ceasul indica puţin peste ora 13.00 şi doream să nu plecăm de la Sinaia fără a face o scurtă vizită în parcul „Dimitrie Ghica”. Îmbrăcat şi el în straie colorate, parcul era plin de adulţi şi copii veniţi acolo să se bucure de acea zi călduţă de toamnă. Ne-am plimbat agale pe aleile parcului, apoi cel mic şi-a dorit să meargă la locul de joacă, luat cu asalt de o mulţime de puşti însoţiţi de părinţi sau de bunici. Chiar înainte de plecare, juniorul a testat tiroliana de la intrarea în parc, distracţie de care s-a declarat extrem de încântat (10 lei/tura).

Pe la ora 14.30 am pornit către casă şi am avut parte de ceva aglomeraţie şi de mers în coloană pe drum până după ce am trecut de Comarnic. Nu am zăbovit totuşi foarte mult, aşa că am făcut un nou popas la centrul comercial de la intrarea în Ploieşti; pe lângă alte mici cumpărături, acolo am şi mâncat, apoi ne-am urcat în maşină şi nu am mai oprit până acasă (am ajuns pe la ora 18.15).

Privind în urmă, pot spune că a fost un weekend pe repede înainte, însă am petrecut două zile frumoase care ne-au dat posibilitatea să ne reîncărcăm bateriile şi să ne pregătim sufleteşte pentru zilele tot mai reci şi mai mohorâte care bat la uşă. Zonele pe care le-am vizitat (Valea Doftanei, drumul peste munte prin localitatea Secăria, staţiunile Buşteni sau Sinaia) sunt locuri pe care le recomandăm tuturor, destinaţii unde vom reveni şi altădată cu plăcere!

Fotografiile de la 1 la 17 ataşate prezentului articol sunt făcute în zona Valea Doftanei, Secăria. Fotografiile de la 18 la 40 sunt făcute pe DN1, prin Buşteni şi pe Valea Cerbului. Fotografiile de la 41 la 60 sunt făcute la Sinaia şi la Cota 1400.

Ajuns la final de articol, vă salut pe toţi şi vă doresc plimbări cât mai reuşite în continuare!

---

VIZUALIZĂRI: 2324 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI