Tur neprevăzut de Românie (II)

TIPĂREȘTE

Ziua 4 - Poiana Mărului - Valea Teregovei - Lacul și Stațiunea Trei-Ape - Tabăra de Sculptură de la Gărâna – Văliug – Reșița, Anina – Lacul, Valea și Cheile Minișului – Bozovici (Țara Almăjului)

După micul dejun de la Hotel Poiana Mărului, ne-am propus să rămânem în stațiune și să ne plimbăm în partea opusă, spre lacul Poiana Mărului pe care nu apucasem să îl vedem din cauza vegetației, chiar dacă am mers pe lângă el.

Am ajuns la coada lacului după un drum de aprox 1-1,5 km de la hotelul nostru. În drum am dat de traseul La Mesteceni, pe care ne-am abătut și noi. Lejer, de aprox. 1 km și cam o oră de mers, unde găsești câteva panouri informative despre flora și fauna din zonă și ajungi la un punct de belvedere între pâlcurile de mesteceni de unde ai o panoramă asupra stațiunii. Mai aproape de coada lacului am găsit o Aqua Gym, un loc frumos, dar am intrat în curte și părea că nu mișcă nimic pe acolo.

Ca să nu ne întoarcem pe același drum, după ce am stat un pic pe pajiștea de la coada lacului și am admirat peisajul superb, am trecut un pod și am luat-o pe partea opusă. Plimbarea a fost în cerc, a durat aproape 3 ore și dacă ținem seamă și de plimbarea din seara precedentă, practic am acoperit toată stațiunea. Asta ca să vă faceți idee despre ce ați avea de făcut la Poiana Mărului. În tot acest timp ne-am întâlnit cu o singură familie cu un copil, la fel de nedumeriți ca și noi de ce pustiu este prin stațiune. Altfel, ocupată la capacitate maximă, dar oamenii își petrec timpul în interiorul locurilor unde sunt cazați. Sau nu știu ce să zic. Atunci când am fost noi nu am văzut nici un fel de animație prin stațiune.

Pe la 12 am plecat din Poiana Mărului dar ne-am oprit în scurt timp în dreptul unui indicator, un carton de fapt, pe care scria cu un marker, Pontonul lui Mauru. Cum toată excursia noastră s-a desfășurat în același stil, adică ne-am oprit ori de câte ori ni s-a părut că drumul duce undeva, am tras pe dreapta și ne-am dus spre pontonul ăsta, care a fost până la urmă cel mai frumos lucru pe care l-am văzut la Poiana Mărului.

După vreo oră petrecută pe pajiștea asta cu șezlonguri, leagăne, un bar încropit dar care nu funcționa, pontonul de unde se fac plimbări pe lac și după ce am admirat îndelung lacul și dealurile care îl înconjoară, ne-am continuat drumul prin satul Măru, apoi Oțelul Roșu, iar cu 3 km înainte de intrarea în Caransebeș ne-am gândit să o luăm spre Orșova.

Am mers pe Valea Teregovei, pe direcția Slatina-Timiș, către stațiuneaTrei-Ape și Văliug pentru că și-a adus soțul aminte iar din România Pitorească. Eu nici nu am mai fost, dar nici nu auzisem de stațiunile și lacurile astea până atunci. Am mers pe o șosea impecabilă, numai cu serpentine și nu ne amintim să mai fi mers vreodată prin România, pe niște serpentine așa de strânse. Parcă eram pe Drumul Trolilor din Norvegia. Am mers pe șoseaua asta vreo 20 de km până la Lacul și Stațiunea Trei-Ape și am trecut pe lângă locuri de campare, pajiști ascunse și un lac care nu se vede aproape deloc din șosea. Dar ne-am oprit de câteva ori și am mers prin pădure spre lac, ca să ne mai bucurăm ochii.

Lacul și stațiunea Trei-Ape se află la 2 km de Gărâna, în Parcul Național Semenic, unde în iulie fusese Festivalul de la Gărâna cu muzică rock și Nicu Covaci. Am mâncat aici, chit că nu ne era așa foame, dar nu ne-am îndurat să nu ne oprim la terasa de pe malul lacului plină de mușcate, de unde aveam o vedere superbă asupra lacului. Am mâncat ciorbă de văcuță, păstrăv cu mămăligă, papanași și am băut o bere, totul la 70 de lei. Poate am mai spus că am mâncat foarte ieftin și foarte bun în toată excursia asta, în această zonă, prin comparație cu niște prieteni cu care țineam legătura și care erau în același timp prin Cluj-Turda-Maramureș...

Am plecat mai departe spre Văliug, vreo 10 km, de care eu nu mai auzisem. În drum am întâlnit Tabăra de Sculptură de la Gărâna, la care ne-am oprit și noi. Pe un deal întreg sunt tot felul de sculpturi în lemn, destul de răsfirate, iar ca să le vezi presupune un pic de mișcare. Până sus pe deal, la Stațiunea Semenic erau câțiva km și cu toate că n-am fost niciodată nici acolo, ne-am continuat drumul către Văliug și lacul cu același nume, de unde am făcut la stânga către stațiunea Crivaia.

Acolo, la terasa Casa Baraj, chiar vis-a-vis de barajul Gozna și pârtia de schi, ne-am oprit să bem o cafea pentru că locul este extraordinar de frumos. Tot pe malul lacului înconjurat de munți, cu ponton, șezlonguri, paturi cu baldachin, măsuțe, nici o deosebire față de Elveția-Austria. Terasa era plină de tineri ai locului din câte ne-am dat seama iar ulterior am văzut la TV un reportaj de acolo care nu era chiar de bine, personajele principale fiind tinerii care se încăieraseră din motive de ei știute.

Ne-am continuat drumul până la Reșița. Frumos drum, dar orașul nu ne-a atras ca să rămânem pentru că nu voiam o cazare în oraș ci ne-ar fi plăcut o pensiune într-o zonă rurală. Așa că am traversat orașul și ne-am oprit doar la periferie, la un Peco pe care abia l-am găsit pentru că aveam nevoie de alimentare. Băiatul de la Peco pe care l-am întrebat unde am putea dormi o noapte într-o zonă frumoasă începând chiar cu Reșița s-a uitat la noi lung, parcă nu-i venea să creadă că îl întrebăm așa ceva și ne-a zis: "Să dormiți la Reșița? Sau la Anina? Nici vorbă"... O dată și-o dată tot o să mă opresc în Reșița ca s-o cunosc chiar dacă n-a fost acum, dar mi-a părut rău că oamenii locului vorbesc așa despre localitatea lor.

Atunci am întins frumușel harta și am stabilit ca maxim punct pentru ziua aceea Băile Herculane, unde am fi ajuns destul de târziu, dar ne-am propus ca oriunde pe drum ne-ar plăcea și am găsi o cazare să ne oprim.

Drumul de la Reșița spre Anina ne-a plăcut foarte mult, cum ne-a plăcut și localitatea Carașova așezată într-o vale foarte frumoasă, Valea Șarenac. La dreapta de la Carașova era un indicator de 12 km spre Ansamblu de mori de la Giuliște dar nu prea aveam timp, începusem să ne întrebăm dacă nu cumva asta va fi o seară în care vom dormi în mașină. Din Anina însă, care nu ne-a atras ca localitate, dar cu peisaj frumos, ne-a apărut în cale un indicator spre Cascada Bigăr, 19 km și Bozovici 22. Habar nu aveam că eram atât de aproape de Biger și în momentul acela toate planurile s-au dat peste cap. Nu văzusem Biger-ul până atunci, așa că n-am stat pe gânduri nici un moment.

Drum superb și pe aici prin Valea și Cheile Minișului, pe lângă lacul Miniș și am început să ne uităm de cazare că prea era frumos. Ne-am oprit la un popas pe malul lacului care părea cam pustiu dar nu ne păsa, aveam nevoie de o cameră (două, de fapt), într-un cadru frumos și acolo eram, dar când ne-am dat jos din mașină o muzică populară dată la maxim răsuna pe toată valea. De prost gust, nu ne-a plăcut. Ne-am mai oprit la Cabana Cerbul dar nu ne-a inspirat și altceva n-am mai văzut în jurul lacului. Pe la jumătatea lui am început însă să vedem ceva, un loc frumos, dar n-am găsit nici un indicator, probabi că era o proprietate privată. Oricum destul de pustiu pe lângă lacul Miniș, de o frumusețe deosebită, poate pentru odihnă să-l alegi, dar noi nu căutam asta. Am ținut-o mai departe spre Bozovici și cu vreo 15 km înainte am văzut un indicator pe stânga de 1 km spre Valea Poneasca. Iar și-a adus aminte soțul meu de România Pitorească și iar a zis să o luăm într-acolo că ar fi un lac și o posibilitate de cazare, prin urmare. Noi nu prea eram convinși că o să găsim ceva, era cam pustiu peste tot pe unde am mers și noi aveam nevoie de un loc cu lume și cu mâncare…

Dar dacă toată vacanța s-a bazat pe decizii rapide și bruște, am făcut stânga pe un drum neasfaltat, vai mama lui, cu niște gropi de am zis că acolo rămânem. Noroc că soțul meu n-are nici o problemă cu mașina și spune că noi am făcut-o pe ea și nu invers și că trebuie să ne ducă și să ne aducă indiferent de drumuri. Numai că am mers mai mult de 1 km cât ne arătase indicatorul și n-am găsit nici o Valea Ponească, nici o casă sau lac, ci doar niște ruine, probabil că satul ăla mai există doar în amintirile lui.

Trecuse un pic de 19 și noi eram în pustietate și nici urmă de cazare. Ne-am întors și am luat-o spre Bozovici sperând că este totuși o localitate mai mare și măcar un pat la particulari o să găsim. În drum am dat de Cascada Bigăr dar la momentul acela nu ne-am oprit decât în parcare unde este și un popas ca să luăm relații despre o cazare în zonă, la vreo pensiune sau la particulari. Cum am rezolvat-o o să spun în articolul despre cazare pe care vă rog să nu-l ocoliți pentru că la Floarea Almăjului am întâlnit un om extraordinar, de care țara asta are nevoie, iar dacă ar fi mai mulți ca el ar fi nemaipomenit.

Deci ne-am cazat la Bozovici, în Țara Almăjului și am fost extrem de mulțumiți. Aici am mâncat la recomandarea gazdei noastre la Club Lalu, un local cu 2 saloane mari unde se fac probabil toate nunțile din zonă, terasă, club, biliard. În fața terasei este stadionul iar vis-à-vis de intrarea în local este piața comunală unde ne-am dus și noi să aruncăm un ochi după ce am comandat și am lăsat băieții la o țuică locală. Prețuri foarte mari la piața din Bozovici comparativ cu ce lăsasem în București, nu ne-am explicat de ce. La Luță italianul am mâncat mămăligă cu brânză și jumătate de porție de cotlet, ceafă la grătar cu cartofi prjiți și salată de castraveți, o bere și un ceai și totul a făcut 55 de lei. Foarte bun totul, servire bună și la fel de ieftin.

Ne-am retras spre casă foarte târziu și ne-am făcut griji dacă gazda noastră ne mai deschide poarta, dar n-a fost cazul. Ne-am amuzat toți 4 în aceeași cameră, ca în vremurile tinereții noastre, până am adormit.

Ziua 5 – Bozovici – Cascada Bigăr - Ansamblu de Mori de la Eftimie Murgu - Cheile Rudăriei - Băile Herculane - Valea Cernei (Centrul de Vizitare al Parcului Național Domogled și 7 Izvoare) - Cerna Sat - Cheile Corcoaia - Baia de Aramă - Ponoare (Conacu Boierului)

Între Cascada Bigăr și Bozovici, este o pensiune, La Busu, unde căutasem cu o seară în urmă o camera liberă dar n-am găsit. Un loc frumos, care îți sare în ochi din șosea. Pentru că Floarea Almăjului nu oferă nici un fel de masă, ne-am gândit să mâncăm la Busu că tot ne plăcuse așa mult și oricum ne întorceam 12 km ca să vedem cascada Bigăr. Mai trebuie să menționez că pe strada pensiunii noastre din Bozovici este și un Punct Info Turistic dar și Muzeul Sătesc, însă ce muzeu am văzut noi la Floarea Almăjului și ce poveste am ascultat, nu ne-a mai trebuit altul.

Ne-am întors așadar 12 km până la Cascada Bigăr. Am lăsat mașina în parcarea de la aprox 150 de m și ne-am dus spre cascadă pe o potecă amenajată, de fapt pe trotuarul drumului. De câte ori am văzut poze nu mi-am imaginat că Biger se află chiar la șosea. Cred că nici din ce am citit nu mi-am dat seama, a fost o surpriză.

La vizita noastră, cascada care se află în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița și aparține de comuna Bozovici, era plină de apă pentru că plouase în perioada din urmă și chiar în noaptea aceea. Cred că ăsta este secretul cascadei atât de controversate. Apa care se prelinge printre mușchii de pădure de pe dâmbul pe care cade este ca o dantelărie. Dacă este seacă sau are apă puțină cred că nu mai are același farmec, mai ales că are un parcurs destul de scurt, aprox. 150 de m.

Costă 5 lei intrarea ca să ajungi la izvorul din spatele ei dar chiar în fața ei, jos, nu poți ajunge. Românul este inventiv însă și toată lumea sărea gărdulețul de lemn și cobora cât de jos putea pentru a obține pozele cele mai frumoase.

Am înțeles de la gazda noastră de la Floarea Almăjului că se fac amenajări peisagistice, sponsorizate de o mare companie de băuturi răcoritoare și asta în urma articolelor de pe net care vorbeau de rău zona și faptul că autoritățile nu pun în valoare o cascadă care a fost plasată de către publicația The World Geography pe primul loc în topul celor mai spectaculoase cascade din lume, în anul 2013. O să vedem ce va ieși. Mie mi-a plăcut Biger, are farmecul ei.

Am plecat de la cascadă și ne-am oprit peste 5 km, La Busu, să mâncăm. Cum spuneam, este un loc extraordinar de frumos. Spații mari, deschise, grădină frumos amenajată, multe flori, construcție cu gust, o terasă cu mese și umbreluțe unde erau clienți de câte ori am trecut, dar laudele se opresc aici. Am întrebat dacă Busu vine de la Busu pe care îl știm noi și ni s-a spus că nu, este un Busu local. Busu ăsta a făcut o treabă foarte bună acolo dar nu și-a ales deloc oamenii potriviți să-i aibe grijă de afacere, sau nu i-a instruit corespunzător. Sau nu-i plătește cum trebuie, pentru că este și asta o variantă. Personalul de la Busu mi s-a părut absolut necalificat, terasa este cu vedere la bucătărie și cămările lor, ușile erau date de perete și noi vedeam cum se plimbă prin mâinile personalului, dintr-o cameră în alta, brânza sau mezelurile feliate. Vederea era și la zona din dos unde mai erau depozitate una-alta iar WC-ul din curte la care aveam acces, nefiind cazați acolo ca să putem să mergem la cel din interior, nu era curat deloc. Era o cabină pentru femei și una pentru bărbați și cât am stat noi acolo, chiar dacă am anunțat că una din cabine este înfundată, nu s-a rezolvat până am plecat. Micul dejun de la ei a fost tradițional românesc cu brânză, ouă și salam dar nu asta a fost problema, ci că toate erau tăiate ca din topor și aruncate pe farfurie. Dar ieftin și bun, n-am ce să zic.

Cel mai tare a fost când a venit un grup de vreo 10 motocicliști străini la a doua tinerețe, pe Harley, îmbrăcați rock, cu plete, foarte tari tipii. Curtea pensiunii este foarte lungă și are două porți de acces. Ei au intrat din șosea pe una din ele și au venit unul după altul pe drumul de acces până la terasă. Au parcat motocicletele și s-au așezat la masă. În tot personalul de La Busu a dat strechea. Erau cel puțin 3 fete tinere pe care le vedeam servind pe la mese, mai era un ospătar și o doamnă mai în vârstă care părea că are un cuvânt în plus de spus. Aceștia sunt cei de pe afară, mă gândesc că erau și alții înăuntru. S-a intrat într-o panică generală, toată lumea striga unde este Radu, să vină Radu, să vadă ce vor ăștia. Asta tare, să auzim toată lumea care eram la mese inclusiv turiștii străini, nu era ceva discret. A durat ceva până ei s-au tot învârtit ca titrezii în jurul mesei străinilor neștiind ce să facă pentru că nu apărea... Radu. Apare într-un final Radu, un copil de vreo 11-13 ani, a venit și un ospătar cu carnețelul și copilul a început să vorbească cu străinii, iar ospătarul nota comanda. Din când în când îl întreba pe băiat: "ce zice, ce zice?" Mi s-a părut de râsul curcii!

Nu știu eu dacă citește domnul Busu pe AFA, dar i-ar prinde bine să caute informații și să ia la cunoștință pentru că este păcat de loc și de banii investiți acolo. Dacă personalul n-o să știe să însuflețească locul se va alege praful. Am plecat de la Busu puțin descumpăniți. Din păcate sunt multe locuri ca al lui. Eu nu înțeleg cum cineva care a avut atâția bani să facă dintr-un loc ce a făcut, nu a dus treaba bună până la capăt. Dar poate s-au mai schimbat lucrurile pe acolo, n-aș vrea să vorbesc cu păcat.

Din păcate am făcut drumul Biger - Bozovici de vreo 12 km, de 3 ori. Asta pentru că seara n-am avut timp să vedem cascada pentru că era târziu și să găsim cazare era primordial, iar a doua zi a trebuit să ne întoarcem ca să o vedem și apoi înapoi spre Bozovici pentru că pe acolo hotărâsem să mergem mai departe.

Țelul zilei rămăsese tot Herculane și acolo voiam să alegem între Dubova și Izvoarele Cernei, unde am fost doi ani la rând în urmă cu vreo 20 de ani și am stat câte o săptămână cu cortul. Pe vremea aceea nu era absolut nimic acolo, doar noi, o gașcă de vreo 10 persoane și o dată a mai fost o pereche la un cort. Voiam să aflăm la fața locului dacă acolo s-a construit ceva și găsim locuri de cazare sau ne cazăm în Herculane și facem o excursie de o zi până sus. Dar decizia urma să o luăm la Herculane pentru că nu știam ce ne mai iese în cale pe drum și dacă mai ajungem până acolo. Că nici Bozovici nu fusese pe listă cu o zi în urmă.

La câțiva km după ce am trecut de Bozovici ne-a apărut în cale indicatorul de 13 km care ducea la Ansamblu de Mori de la Eftimie Murgu. Ăsta era un obiectiv de pe lista noastră de vreo 3 ani dar habar nu aveam că o să trecem așa de aproape acum. Dacă noi mergeam din aproape în aproape și ne tot suceam, nu mai aveam noțiunea hărții în cap. Bucurie mare, nu ne-a mai păsat de Herculane și am luat-o pe drumul de 13 km, cam peticit și cu ceva gropi.

În satul Eftimie Murgu care în trecut s-a numit Rudăria s-a născut binecunoscutul revoluționar al cărui nume îl poartă azi satul. Ansamblul de mori este format din 22 de mori care se întind pe o lungime de 3 km de-a lungul râului Rudăria, sunt foarte vechi și toate sunt incluse în Lista Monumentelor Istorice din România. Dintre ele 3 sunt mai noi, au și nume, Moara de la Tunel, Roșoanea, Viloanea, etc, sunt funcționale și astăzi și pe ele le-am vizitat și noi, prin tunele făcute de vegetație și pe podețe amenajate cu balustrade.

La Moara de la Tunel care era funcțională, am găsit o bunicuță și am vrut să cumpărăm și noi mălai și făină dar atunci făcea doar uruială pentru animale. Bunicuța cu o privire blândă și bună, ne-a vorbit despre moară, am vizitat ce se putea, iar prietena mea i-a dat niște bani pentru că ne părea rău că nu am avut și noi o napolitane, ceva, să-i dăm. S-a codit o grămadă până i-a luat, acest bun-simț este pe cale de dispariție și va dispărea o dată cu bătrânii noștri.

După ce am intrat dintr-o moară în alta ne-am dus să vedem Cheile Rudăriei pe un drum frumos de câțiva km. Între zona morilor și acolo unde încep Cheile este un platou cu locuri de campare, umbros, cu masuțe de lemn cu băncuțe, multe vetre de foc pe marginea Rudăriei, dar am văzut un singur cort. De aici am mers câțiva km pe chei și a trebuit să ne întoarcem pentru că am găsit un indicator că drumul este rupt mai departe. Acolo se termina și asfaltul, astfel că ne-am întors și noi, eu pe jos, ceilalți cu mașina, dar ne-am dat întâlnire la platoul de la începutul cheilor unde voiam să zăbovim un pic.

Acolo am scos pepenele pe care îl luasem pe drum și pe care voiam să îl mâncăm la vreun popas pe malul unei ape pentru că tot așa ne-a dus drumul în ultimile zile și acum am considerat că era momentul. Ne-am descălțat și am umblat un pic cu picioarele prin apa mică a Rudăriei, dar extrem de rece, apoi prin iarbă tot cu picioarele goale pentru legătura cu pământul de care sunt dependentă din vremea copilăriei mele de la țară și ne-am alimentat cu apă de la un izvor amenajat acolo, chiar pe malul apei.

După răsfățul din Cheile Rudăriei ne-am urnit din nou la drum. Am ieșit înapoi în șosea și nu ne-am mai oprit până la Băile Herculane, vreo 80 de km pentru că nu ne-a mai făcut nimic cu ochiul. La intrarea în Băile Herculane, acolo unde trebuie să faci stânga din șosea 1km, am tras pe dreapta ca să dăm cu banul. Aveam de ales între Orșova, care era la 20 de km și să căutăm o cazare pe la Dubova pentru noaptea aceea, să mâncăm pește și să ne plimbăm pe Clisura Dunării până la Cazane, sau să rămânem în zonă sau pe Valea Cernei și a doua zi să o luăm prin Baia de Aramă, spre casă. Am dezbătut și am zis că Dubova și Clisura Dunării merită un sejur de 3-4 zile care este de mult pe lista noastră, dar nu știm ce are de nu se materializează.

Zarurile fiind aruncate, am luat-o la stânga spre Băile Herculane, unde mai fusesem dar nu voiam să ne oprim aici, ci ne interesa Cerna Sat sau Valea Cernei, oriunde, chiar și sus la izvoare.

La intrarea în Băile Herculane am dat de Dispeceratul de cazare și ne-a venit inima la loc pentru că speram să găsim răspunsuri la toate întrebările noastre. Dar domnul de acolo nu prea știa nimic. Nu a fost nepoliticos, dar n-a putut să ne lămurească. Ce diferență față de doamna de la centrul info din Ținutul Pădurenilor (Ghelari) ! "Găsim cazare în Herculane?" "Nu știu, cred că da". "S-a construit ceva pe Valea Cernei, spre Cerna Sat?" "Nu știu." "Drumul cum este pe Valea Cernei?" Pentru că noi îl știam neasfaltat, drum forestier și era important să aflăm dacă s-a îmbunătățit sau s-a deteriorat. "Nu știu, că eu n-am fost pe acolo."

Această atitudine a unui om pus acolo ca să lămurească turișii ne-a făcut să ieșim din Băile Herculane cât am putut de repede și să aflăm singuri răspunsuri la întrebările noastre. Am plecat din Băile Herculane pe Valea Cernei, spre 7 izvoare. Dar după vreo 2-3 km am dat de Centrul de Vizitare al Parcului Național Domogled. Noi am crezut că este și un punct info, cu oameni, unde puteam să aflăm ceva, așa că ne-am oprit, mai ales că ne-a plăcut accesul pe un pod peste Cerna iar clădirea era interesantă și nouă în peisaj.

Centrul de Vizitare al Parcului Național Domogled - Valea Cernei este un spațiu foarte bine amenajat cu panouri informative, monitoare cu filmulețe, calculatoare unde puteai să accesezi informații, hărți multe cu descrieri și obiectivele zonei, o căruță, o expoziție de port popular iar o muzică sensibilă, în surdină, ne-a însoțit tot timpul. Ne-a plăcut aici dar tot nu ne-am lămurit și ne-a părut rău că nu aveam timp să stăm mai mult. Prin exteriorul centrului este o alee cu pași care te îndrumă în spate către o peșteră amenajată în același stil, cu multe panouri informative. Ne-a plăcut acest centru, să nu-l ocoliți.

La aprox 2 km am ajuns la 7 izvoare unde am găsit o aglomerație de nedescris. Mașini parcate una lângă alta pe marginea drumului, și pe o parte și pe alta, cât vedeai cu ochii. Am parcat mașina ca să vedem și noi zona și am vrut să coborâm la bulboacele naturale de sub stânci unde vedeam că se îndreaptă lumea. Am găsit un nene în prosop care mergea acolo și mi-a spus că mă conduce el. De la el am aflat că îi place aici pentru că e moca, doarme în mașină câteva zile, stă câte 20 de minute pe zi în apa termală, pleacă acasă și la un timp vine iar... Am ajuns la nu știu cum să-i zic... groapa aceea în care curgea apă caldă printr-o țeavă unde erau circa 20-25 de oameni în apă până la gât. N-am putut să fac o poză. M-am întors pe poteca de acces până la șosea și pe circa 40-50 de m am văzut mizerie cât cuprinde și pe o parte și pe alta, ambalaje, sticle, mâncare, noroi…. Pe șosea printre mașini și mizerie, tarabe cu lucruri care atârnau pe jos, expuse ca pe gard... nu mi-a plăcut deloc această zonă.

Am plecat în drumul nostru cu un gust amar lăsat de cele 7 izvoare unde băile sunt moca și ne-am continuat drumul pe Valea Cernei, spre Baia de Aramă până unde mai aveam vreo 50 de km pe o șosea peticită, dar cu natură extraordinară. Ne-am oprit la o cascadă mică, care semăna izbitor cu Bigăr iar la un moment dat am dat de indicatorul de Cerna Sat, 18 km și am luat-o într-acolo sperând să găsim și o cazare. Nu s-a schimbat aproape nimic, drumul era tot de piatră, neasfaltat, dar bun, iar până în Cerna Sat nu ne-am întâlnit cu nici o mașină sau cu vreun om pentru că voiam să mai întrebăm. Era luna august în jur de ora 16 iar pe acest drum atât de spectaculos pe Valea Cernei, nu circula nimeni în afară de noi.

A început să ne apuce foamea și tot ce aveam era niște turtă dulce luată de la magazinul sătesc din Poiana Mărului așa că ne gândeam că ne-ar prinde bine o cazare în Cerna Sat sau chiar sus, la izvoare dacă am fi găsit pe cineva care să ne lămurească dacă s-a construit ceva acolo.

Am oprit o mamaie care era prin sat și am întrebat-o de o cazare dar ne-a spus că în afară de căsuțele de camping de la intrarea în sat pe care le-am văzut și noi dar care erau pustii, nu mai era nimic. Nici la particulari și nici un magazin unde să găsim și noi ceva de mâncare. Am întrebat-o dacă găsim ceva sus, la izvoare și ne-a spus că nu știe sigur, parcă da... Unde să te aventurezi, încă 30 de km, neștiind ce o să găsești sus, pe un drum care știam că urma să se facă din ce în ce mai rău după ce treceam de sat? Am hotărât să mergem până la capătul satului și dacă nu găsim pe cineva să ne lămurească să ne întoarcem spre Baia de Aramă unde am fi fost mai în lume și cu mai multe posibilități să ne cazăm dar mai ales să mâncăm.

La ieșirea din sat începea să se vadă o construcție frumoasă care semăna a pensiune și ne-a venit inima la loc. Într-adevăr Perla Cernei era/este o pensiune făcută cu fonduri europene dar încă nedată în folosință. Ceva este cam dubios însă. Pe plăcuța din fața ei am citit că proiectul a fost între anii 2007-2013. Cum eram în 2016 n-aș putea să spun ce se va întâmpla cu ea, dar arată și este pusă extraordinar.

Chiar de aici, de lângă această pensiune este o potecă peste un podeț unde încep Cheile Corcoaia. Am fost de două ori în zona aceasta, după cum spuneam dar habar nu am avut atunci de aceste chei. Apoi am aflat și am citit poate chiar pe AFA, nu mai știu, oricum erau și ele pe listă, dar până ne-am trezit în fața lor, habar nu aveam că sunt aici. Adică în urmă cu vreo oră când am hotărât să venim în Cerna Sat nu știam și de Cheile Corcoaiei. A fost o surpriză ca și altele din această vacanță.

Cheile Corcoaia sunt scurte, dar spectaculoase. Cam 10-15 minute durează traseul pe o potecă săpată în stâncă unde au fost amenajate balustrade pentru că este pericol de alunecare. Încă o dată ne-am minunat de ce poate face natura. Apa este de un albastru turcoaz iar tunelul format de apă este absolut spectaculos. În pădurea din stânga cheilor este foarte mult liliac așa că le puteți face o vizită cheilor primăvara, când înflorește liliacul.

Ne-am întors la mașina parcată în fața pensiunii Perla Cernei și am remarcat că începeau să se adune niște nori cam negri care se duceau chiar în sus, spre Izvoarele Cernei.

În decurs de 10 minute cât am stat nehotărâți pe loc, au venit de sus, de la izvoare 2 mașini cu localnici, care ne-au spus că sus găsim 3 cabane care ne-ar putea caza dar nu știau de mâncare. Erau însă convinși că dacă ajungem acolo nu ne lăsa nimeni flămânzi, o mămăligă cu brânză găseam noi. Numai că drumul din acel loc începea să se strice după cum ne-au spus oamenii aceia, nu atât de rău încât mașina noastră cu garda sus să nu ajungă, dar ne îngreuna înaintarea pentru că ar fi trebuit să mergem foarte încet. Trebuie să vă spun că aici am văzut și un indicator care spune că spre Izvoarele Cernei să se încumete doar mașini care au 4*4.

Din locul în care ne aflam aveam de mers 30 de km prin pădure, pe un drum nu tocmai bun, spre un cer care se înegrea din ce în ce mai rău, iar acolo trebuia să găsim una din cele 3 cabane care nu erau pe drumul principal și cumva trebuia să o luăm pe sub un pod, la stânga/dreapta vreun km... cam complicat în condițiile date, sau să ne întoarcem spre Baia de Aramă până unde aveam tot vreo 30 de km. Ne-am uitat la cerul acela și nu ne-a plăcut, așa că am hotărât cu părere de rău să ne întoarcem. Era trecut de 17, era o aventură cam riscantă Izvoarele Cernei. Altă dată. Dar am scris toate aceste amănunte pentru cei care doresc să știe care mai este starea drumului pe Valea Cernei și cam ce posibilități de cazare și de mâncare ar fi în zonă și sus, la izvoare.

Ne-am întors așadar în șoseaua de unde o luasem spre Cerna Sat. Pe o bucată de drum de câțiva km am trecut prin 3 județe, unul după altul, Gorj, Caraș Severin și Mehedinți iar după ce am ieșit în șosea am mers foarte încet sperând să găsim o cazare pentru că zona era frumoasă peste tot pe unde treceam.

N-am văzut nimic care să ne facă cu ochiul așa că ne-am trezit în Baia de Aramă, localitate mai mare, unde speram să găsim ceva sau măcar să mâncăm. Am intrat în primul magazin de la intrarea în localitate și am întrebat unde ne putem caza în zonă și cu toate că erau niște pensiuni și pe acolo ne-a îndrumat în localitatea Ponoare, o zonă frumoasă la vreo 5 km de Baia de Aramă unde știa că s-a deschis de curând o pensiune nouă și este posibil să găsim ceva. Nu știa cum o cheamă dar o să ne sară ea în ochi.

Cei 5 km între Baia de Aramă și Ponoare ne-au făcut să uităm și de foame și de tot și ne propusesem că dacă nu găsim nimic nici acolo o să ne întoarcem pe marginea drumului între pădurile acelea și acolo să dormim. Atât era de frumos! Ponoare este și ea o localitate așezată pe dealuri, extrem de frumoasă. Conacu Boierului, o pensiune de 4 margarete ne-a ieșit în cale imediat, ea a fost surpriza acestei vacanțe și nu se putea un loc mai frumos unde să ne încheiem sejurul nostru. Dacă ați citit tot ce am scris până aici nu ratați nici Conacu Boierului, este un loc pe care vi-l recomand din toată inima, de care o să fiți super încântați.

Ziua 6 - Ponoare - Podul lui Dumnezeu - Peștera Podului - Lacul Zăton - Mănăstirea Tismana - Horezu - București

După micul dejun și plăcintele locale atât de bune de la Conacu Boierului am zis să descoperim un pic zona în care ne aflam, cam până în jurul prânzului și apoi să o luăm spre casă.

Ne-am dus la Podul Natural sau Podul lui Dumnezeu, la care fusesem în recunoaștere și cu o seară în urmă, când am ajuns, care se afla la 2-3 minute de pensiunea noastră. Podul lui Dumnezeu este cel mai cunoscut și cel mai mare pod natural din țara noastră și al doilea din Europa și s-a format natural, prin prăbușirea unei porțiuni de tavan din Peștera Podului. Denumirea este una populară și are legătură cu faptul că în urma deselor accidente rutiere de pe acest pod nu sunt decât pagube materiale minore. Din păcate, din cauza vegetației, dar mai ales din cauza traficului de mare tonaj, podul se va deteriora în timp dacă nu se iau măsuri în această privință.

Înainte de pod este un indicator de 500 de m către Lacul Zăton și am hotărât să luăm dealul acela în piept, chiar dacă se vedea destul de abrupt și să vedem și noi lacul acela. După o plimbare frumoasă dar solicitantă am ajuns sus pe platoul dealului unde trebuia să găsim lacul dar nici urmă de el. Am găsit un cioban care ne-a spus că lacul nu mai există demult și doar când plouă foarte, foarte mult se mai adună apă în găurile de acolo. Acum nu era nici firicel de apă, nici măcar umezeală.

Am coborât înapoi spre Podul lui Dumnezeu și înainte de a ieși în stradă am luat-o pe poteca care duce sub pod, spre intrarea actual în peșteră. Peștera Podului este neiluminată și am admirat-o doar din exterior puțin. Ne-am dus și în partea cealaltă până sub pod, am făcut o ședință foto, ne-am întors la pensiune, am predat camerele și cu cel mai mare regret am plecat către casă. Ne-ar fi plăcut să mai rămânem aici o zi dar camerele au fost libere decât pentru o noapte.

Dacă ajungeți la Ponoare trebuie să știți că aveți cu ce să vă umpleți câteva zile. La 2 km de pensiunea noastră și primărie care era vis-à-vis, este Pădurea de Liliac, care se întinde pe 20 de hectare, sunt mai multe peșteri în zonă, Cheile și peștera Băluței, Moara de Lemn, Biserica de Lemn, nu mai spun de natură, nu aveți cum să vă plictisiți.

Cu speranța că o să ajungem și noi odată, când înflorește liliacul am plecat spre casă, pe drumul acela frumos până la Baia de Aramă și de acolo aprox. 50 de km până la Târgu Jiu, unde am fost cu altă ocazie. Pentru că nu voiam totuși să ajungem acasă devreme, cum nu ajungem niciodată pentru că noi considerăm și prima și ultima zi, zile de concediu chiar dacă sunt pe drum, ne-am abătut în zona aceasta 6 km până la Mănăstirea Tismana pe care noi o mai văzusem, dar prietenii noștri, nu.

Am găsit Mănăstirea Tismana la fel de frumoasă cum o știam, cu accesul acela pe drumul împădurit și în plus cu Muzeul Tezaurului BNR de care nu știam. L-am vizitat și noi după ce am vizitat mănăstirea, am fost impresionați de povestea tezaurului pe care ne-a spus-o un angajat al BNR care nu era ghid acolo dar ne-a ajutat cu câteva vorbe, iar mai multe se pot afla de pe monitoarele unde se derulează o grămadă de informații. Ce nu ne-a plăcut aici au fost toaletele de la intrarea în mănăstire extrem de murdare și aici.

În drumul spre Rm Vâlcea am trecut prin Polovraci dar nu ne-am oprit pentru că am fost de mai multe ori în zonă și chiar dacă și despre Horezu pot să spun același lucru, aici trebuie să oprim musai. Băieții au mers cu mașina până la ultima terasă pe stânga, Terasa Horezu, unde am mâncat mereu bine și ne-am propus să mâncăm și acum, iar noi fetele ne-am dat jos unde a început strada comercială și am mers vreun km căscând gura la toate obiectele tradiționale expuse. Am mâncat la Terasa Horezu ciorbă de văcuță, ciorbă de fasole, o tochitură și 2 mici pe care am dat 50 de lei.

Am mai trecut pe lângă Muzeul Trovanților de la Costești care este chiar în șosea, dar nici aici nu ne-am mai oprit pentru că la fel, am mai fost. Am verificat doar din șosea dacă trovanții au mai crescut dar erau la fel cum îi știam și am ajuns acasă la București, chiar mai devreme decât ne așteptam.

Am descoperit din nou România, țara noastră cea frumoasă, dar cu autorități și oameni indolenți în unele locuri. Și este păcat, pentru că străinii au început să ne viziteze. Multe lucruri care ar trebui să fie în regulă nu presupun mare lucru. Nu este o cheltuială așa mare să pui toalete peste tot și să le întreții dintr-o taxă de un leu-doi pe care oamenii ar da-o, de ex.

Nu cred că trebuie să vă îndemn să vizitați România, pentru că știm cu toții că merită. Eu, personal, îmi doresc doar să am din ce în ce mai puține dezamăgiri vizitând-o.

Mizez mult și pe poze ca să vă convingă de frumusețea locurilor prin care am trecut. Cu scuze că sunt cam multe.

---

VIZUALIZĂRI: 2340 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI