Un traseu de top, Rm. Vâlcea - Târgu Jiu - Băile Herculane.

TIPĂREȘTE

Hotărât lucru, se pare că în ultimele mele sejururi prin ţară am fost chitit pe vizitat biserici şi mănăstiri. În mare parte este adevărat, cu o mică precizare însă.

Dacă în Moldova aveam unele restanţe în vizitarea unor mănăstiri, de data aceasta am vizitat încă două asemenea obiective absolut dintr-o întâmplare.

Săptămâna trecută, o rudă apropiată m-a rugat să facem un scurt traseu pe Valea Cernei, pe care îl mai făcusem cu trei ani în urmă, dar din cauza unor întârzieri neprevăzute am ajuns seara în munţi şi nu am putut vedea prea multe.

Cum am fost de acord, am început pregătirile, am căutat ceva informaţii turistice pe diferite site-uri de profi şi în ziua stabilită am luat direcţia Herculane, via Târgu Jiu.

Ca de obicei am plecat din Ploieşti foarte devreme şi deja la orele 9/00 eram la primul obiectiv stabilit din traseu, Mănăstirea Dintr-un Lemn din comuna Frânceşti judeţul Vâlcea, aflată la nici 25 de km de municipiul Râmnicu-Vâlcea.

Intrarea pe teritoriul mănăstirii se face printr-o poartă mare, urmează o alee lată străjuită de sălcii pletoase, sub umbra cărora sunt aşezate mese şi bănci pentru odihnă.

În capătul aleii am întâlnit două monumente, unul din marmură albă cu o cruce şi o elice de avion închinat aviatorilor români, celălalt înfăţişând un catarg cu tricolor, împrejmuit cu un garduleţ din ancore metalice, cu o timonă în vârf şi închinat marinarilor români.

Dacă la început am fost nedumeriţi de prezenţa acestor monumente în preajma unei mănăstiri, ne-am lămurit după ce am citit istoria lor pe panourile din incintă.

Intrarea în mănăstire se face printr-o arcadă a unei clopotniţe dispuse pe două etaje, pe faţada căreia sunt pictate scene religioase.

Mănăstirea are trei biserici.

Una din piatră aflată imediat după intrarea în mănăstire, una din lemn aflată mai sus la capătul unor trepte din beton şi una nouă în construcţie care avea termen de finalizare în 2011 şi nu s-a terminat nici până astăzi.

Faţă de 2010 când colega noastră Magdalena constata intr-un frumos review, sărăcia de flori de la chilii, astăzi lucrurile s-au schimbat radical.

S-au plantat arbuşti ornamentali, trandafiri în toate culorile, la chilii e o abundenţă de ghivece cu flori, iar zona aleilor din jurul bisericii de piatră este de vis.

Istoria aceste mănăstiri o aflăm de pe panourile afişate la cele două biserici. Astfel o primă mărturie o avem de la călătorul arab Paul de Alep care a călătorit în ţările române între 1653-1658.

Acesta susţine că un călugăr a găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular şi că o voce i-a şoptit să facă o biserică din acest arbore. O altă mărturie scrisă aparţine mitropolitului Teofit Cretanul care spune: că "un cioban cu numele de Radu, în timpul domniei lui Alexandru Vodă (1568-1577) a visat Icoana Maicii Domnului, despre care amintește Paul de Alep și tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul ei o bisericuță, numită din această pricină "Dintr-un lemn".

Dincolo de această legendă care poate fi şi o parte din adevăr, cert este că aici se află stejarii seculari, bisericuţa din lemn construită în secolul XVI şi Icoana Maicii Domnului.

Prima atestare documentară este făcută în 20 aprilie 1635, iar Matei Basarab afirmă într-un hrisov din 1640, că el a construit biserica din piatră existentă până astăzi.

Pisania din piatră a bisericii pusă aici de domnitorul Ştefan Cantacuzino în 1715, confirmă că Matei Basarab este ctitorul acestui sfânt lăcaş.

Tot în 1715, Şerban Canfacuzino restaurează clopotniţa mănăstirii situată la intrare şi construieşte o casă domnească.

După o restaurare importantă făcută de către Ministerul Aerului și Marinei, restaurare făcută între anii 1938 - 1940, sfântul locaș devine simbolic loc de închinăciune și rugă pentru aviatori și marinari, fapt ce justifică prezenţa monumentelor de la intrarea în mănăstire.

Biserica din piatră existentă astăzi, păstrează arhitectura lui Matei Basarab, plan triconic cu un frumos pridvor la intrare, susţinut de coloane din piatră. Pe faţada bisericii se află o frumoasă pictură într-o firidă şi tot brâul bisericii este înconjurat de asemenea ornamente.

Biserica veche aflată în spatele mănăstirii într-un mic cimitir, este construită la mijlocul secolului XVI din bârne pe fundament de piatră, acoperiş din şindrilă şi un pridvor deshis. Icoana Maicii Domnului de dimensiuni impresionante, se află în biserica din piatră alături de o altă icoană a Fecioarei Maria.

De la mănăstire următorul popas a fost la Horezu, localitate renumită pentru vasele sale de ceramică. Cum mai vizitasem o dată această localitate, am admirat în fugă ultimele noutăţi în materie de ceramică, după care ne-am continuat pe DN 67 spre ţinta finală, Băile Herculane.

Din DN 67 în dreptul localităţii Polovragi, se face la stânga pentru vizitarea peşterii şi mănăstirii ce poartă numele localităţii.

Din centrul localităţii se face un drum la dreapta, cum vii de la peşteră care duce la Baia de Fier, unde se poate vizita Peştera muierii sau se poate servi masa la restaurantul din parcare. Este un drum paralel cu DN 67 nu demult asfaltat, care scurtează traseul prin DN spre peşteră.

La Peştera Muierii am avut unele emoţii, eu fiind un pic claustrofob. După câteva intrări pe genunchi în partea finală a peşterii, m-a cuprins frica şi am preferat să mă întorc pe traseul pe care venisem până aici.

Cum luminile erau stinse de către ghid după vizitarea diferitelor puncte ale peşterii, am parcurs traseul de întoarcere pe întuneric.

Aici am cunoscut cu adevărat ce înseamnă „întuneric beznă”. Noi oamenii folosim adesea această sintagmă, dar lipsa aproape totală a luminii se poate constata doar în mijlocul unei peşteri.

După ce am străbătut traseul de întoarcere cu ajutorul lanternei de la telefon, am ajuns la uşa de intrare care era încuiată.

Cănd ghidul s-a întors din traseu, s-a mirat de prezenţa mea aici, i-am explicat situaţia, ca după aia să-mi spună că de la locul meu de întoarcere mai erau 5 metri şi ieşeam din peşteră printr-o altă poartă. Şi eu nătărău, am obercăit prin întuneric cei aproape 600 de metri, cât măsoară traseul turistic al peşterii.

Pe un drum foarte bun, am ajuns destul de repede la Târgu-Jiu, unde am făcut un popas pentru a revedea Coloana Infinitului, renumita lucrare de artă a sculptorului Constantin Brâncuşi.

De aici ne-am continuat drumul spre Herculane urmând DN 67D, până în dreptul localităţii Tismana unde am făcut la dreapta să (re) vizităm Mănăstirea Tismana.

După ce am făcut vreo 2 km, mi-am dat seama că o luasem pe un traseu greşit, fapt confirmat de un localnic. Setasem GPS-ul pe Tismana, care nu este acelaşi lucru cu Mănăstirea Tismana. Indicatorul era ceva mai în urmă şi bazându-mă pe GPS nu l-am urmărit.

Vizitasem această mănăstire în urmă cu peste 35 de ani, însă datorită trecerii timpului nu mai reţinusem multe lucruri.

Ştiam doar că acest lăcaş este cel mai vechi din Ţara Românească, că aici au stat şi au scris în perioade diferite George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă, iar în timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul român a depozitat în secret tezaurul ţării.

După vizitarea mănăstirii, am aflat multe lucruri interesante şi importante din punct de vedere istoric.

Bunăoară am aflat că numele mănăstirii vine de la arborele de tisă de la intrare, că mănăstirea în trecut a avut vaste proprietăţi (chiar şi în Serbia), avea în subordine 17 chilii din care au mai rămas numai două, iar Cuviosul Nicodim, ctitorul bisericii de la sfârşitul secolului XIV, a fost trecut cu rang de sfânt în calendarul ortodox al Patriarhiei Române.

Biserica mare a mănăstirii fiind în restaurare, ne-am rezumat să vizităm exteriorul cu frumoasele alei de flori, Cişmeaua Basarabilor construită în 1905 şi aflată în dreapta după intrare, biserica din spate unde se află un cimitir şi chiliile din stânga intrării.

Faţă de anii '70 s-a asfaltat parcarea din faţa mănăstirii, s-a construit în stânga la intrare o toaletă modernă, s-au adugat chilii, scări din beton şi multe aranjamente florale. Impresionantă colecţia de cactuşi, aflată în spatele bisericii principale (vezi poza).

Ajunşi la Baia de Aramă, o luăm în dreapta pe şoseaua care duce la Drobeta Turnu-Severin, unde în localitatea Ponoarele se poate vizita Podul lui Dumnezeu. Este un interesant pod natural din piatră, cel mai mare din România şi al treilea din Europa.

După Baia de Aramă drumul devine mai liber, începe să urce încet, apar serpentinele, prefigurându-se crestele munţilor Mehedinţi.

Poienile pline de verdeaţă, pâlcurile de pădure şi piscurile alpine din depărtare, sunt tot atât de multe motive să opreşti cât mai des şi să le contempli.

În urcarea noastră spre Herculane, întâlnim la un moment dat pe stânga şoselei, Pensiunea Deea, alături de un restaurant rustic cu trofee de vânătoare pe pereţi, iar în capătul restaurantului o clădire din beton gen troiţă şi multe mese cu scaune la umbra unor copaci.

Troiţa este construită pe un postament din beton, înconjurată de trepte din mozaic, iar în interior o masă şi canapele pentru odihnă. Pe pereţi sunt pictate două frumoase peisaje montane, iar într-un colţ amenajată o cişmea cu un debit de apă enorm.

Pe unul din pereţii exteriori ai troiţei, o placă de marmură are următoarea inscripţie: ridicată de familia Vârzob, în memoria fiicei de 12 ani şi a fiului Nicolae Manuel de 2 ani, amintire veşnică.

Ce s-a întâmplat cu aceşti copii nu ştim. Am rostit un „Dumnezeu să-i ierte „ şi am plecat mai departe.

Odată trecuţi de Pasul Godeanu, intrăm în Parcul Domogled-Valea Cernei, un loc frumos şi sălbatic situat între crestele munţilor Mehedinţi şi Cernei.

După parcurgerea acestei minunate porţiuni din traseu, am întâlnit o parcare mai mare deasupra unui canion şi profitând de faptul că era dotată cu mese şi scaune din lemn, am servit aici picnicul pe care-l programasem la plecare.

Un obiectiv de pe traseu dar pe care l-am ratat din lipsă de indicatoare, este Cascada Vânturătorea,aflat undeva în dreapta lacului de acumulare.

Intrarea în staţiune am făcut-o din DN 67D, cam în dreptul hotelului hotelului Minerva. Cealaltă intrare dinspre Valea Cernei pe la hotelul Roman, este permisă doar riveranilor.

Cu excepţia a 4-5 km înainte de intrarea în staţiune, drumul este foarte bun faţă de acum trei ani când era execrabil.

Consider că acest traseu este unul de top, vă îndemn să-l parcurgeţi şi în consecinţă vă urez „drum bun”!

---

VIZUALIZĂRI: 21584 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI