Magia Connemarei - Abația Kylemore și un pic de Galway

TIPĂREȘTE

Părăsind parcarea hotelului Connemara Coast, am setat pe aplicația de orientare primul obiectiv al zilei: Kylemore Abbey. Asta însemna că, în loc să ne îndreptăm spre Dublin și să vizităm ceva pe drum, facem fix pe dos și mă așteptam ca Tati să mârâie un pic, dar ori nu și-a dat seama din start, ori se informase și el și i se părea normal să nu ratăm asemenea bunătate de loc. În plus, aveam să străbatem magicul ținut Connemara – se pare că unul dintre cele mai tradiționale din Irlanda, cu siguranță cel ce găzduiește cei mai mulți vorbitori de limbă irlandeză gaelică.

Întâi am străbătut câteva localități, nimic deosebit. Curând însă urmele de locuire umană au devenit din ce în ce mai rare, șoseaua șerpuind ușor printre coline acoperite de o iarbă scundă, gălbuie; lucru de mirare, căci eram obișnuiți cu verdele ăla intens, ori pe-aici parcă străbăteam pășuni alpine! Au apărut imediat și lacurile, mai mici sau mai mari, unele purtătoare de insulițe. Apa era închisă la culoare, pe alocuri aproape neagră, poate din cauză că se reflecta în ea cerul înnorat sau poate acest fapt se datorează unor proprietăți fizico-chimice deosebite. Și mai erau niște tufe pe marginea șoselei, cu flori mărunte, galben-aprins... Am depășit câteva pâlcuri răzlețe de brazi la un moment dat, pe urmă au apărut munții. Golași și ei, abrupți, stâncoși. Și turme mici de oi mițoase, cu pete roșii sau albastre de vopsea pe blană (să le recunoască cine trebuie).

Am părăsit șoseaua principală (N59) pe un drum secundar, ce străbate o vale largă, printre două lanțuri muntoase. Pe stânga, un șirag de lacuri. Am oprit la un moment dat să facem poze, prea era frumos. Lacul ca lacul, dar ceea ce am descoperit pe partea opusă a drumului ne-a lăsat mască! Un țarc cu oi, iar alături, în afara țarcului, un rastel în care se zăreau niște chestii pe care de la depărtare nu le-am identificat, așa că ne-am apropiat. Pe gardul de sârmă se afla un panou ce ne îndemna să hrănim oițele, iar pe rafturile rastelului am găsit cutii de plastic umplute cu bobițe. Concret: iei o cutie, pui o monedă de 1 euro într-un fel de pușculiță, pe urmă te duci la gard și te amuzi cum simpaticele vietăți îți culeg bobițele din palmă! La final reciclezi recipientul gol într-altfel de pușculiță, mai mare. (Seara, ajunși la destinație, copiii au declarat la unison că asta a fost cea mai tare experiență din întreaga vacanță!) Oricum, minunată idee a avut cine-a avut!

Abația Kylemore am zărit-o de departe, pe partea cealaltă a lacului Pollacapull. O clădire superbă, din calcar alb, un castel cu turnuri și creneluri, în stil victorian. Pentru că asta a și fost la început, un conac nobiliar. De vreo sută de ani abia, mănăstire benedictină.  

Paranteză: Un pic de istorie 

Totul începe cu Mitchell Henry, născut în Manchester, fiu al unui bogat negustor, el însuși oftalmolog de mare succes în Londra anilor 1800. Tatăl moare însă fulgerător și Mitchell se trezește peste noapte moștenitorul unei averi impresionante. Pe de altă parte un mare visător, nu pregetă să-și părăsească practica medicală și să se lanseze în politica liberală, decis să schimbe în bine multe lucruri. Se căsătorește cu Margaret, o tânără provenind din înalta clasă, așa cum cereau cutumele vremii, de care însă îl leagă o dragoste puternică. Tânărul cuplu vizitează Irlanda în luna de miere, îndrăgostindu-se de ținuturile sălbatice din vestul insulei; de aici și până a a cumpăra Kylemore Lodge, o micuță cabană de vânătoare cu tot domeniul înconjurător, n-a mai fost decât un mic pas.  

Mitchell și Margaret decid să se stabilească aici și să ajute după puteri comunitatea locală, plină de nevoi: foamete, boli, lipsa educației. În 1868 sunt angajați arhitecți și ingineri de renume și 4 ani durează ridicarea conacului cu 33 de dormitoare, 4 băi, 4 camere de zi, o sală de recepții, sală de biliard, bibliotecă, sală de studiu pentru copii, cameră de fumat, de arme și alte încăperi destinate slujitorilor. Totodată, este amenajat domeniul, sunt croite alei de promenadă, zone de relaxare și, la aproximativ 1,5 km depărtare, o grădină înconjurată de ziduri înalte de cărămidă, în care erau cultivate cele mai incredibile plante aromatice și decorative, legume și fructe, inclusiv exotice. Lagunele din apropiere aprovizionau ghețăria conacului cu somon și stridii, iar berea și vinul se păstrau în pivnița încăpătoare. Viața la Kylemore avea să fie astfel îmbelșugată, atât pentru soții Henry și cei 5 copii ai lor, cât și pentru oaspeții pe care îi primeau cu diverse ocazii.  

Întreaga comunitate locală va fi, de asemenea, atinsă în mod fericit de averea și înțelepciunea lui Mitchell Henry, care, reprezentând Galway în Camera Comunelor timp de 14 ani, a militat pentru asanarea mlaștinilor și transformarea lor în terenuri arabile, pentru construirea de fabrici, case și școli pentru localnici; nu doar în Connemara, ci în întreaga Irlandă.

Viața tihnită a cuplului ia sfârșit abrupt și tragic în 1874, când Margaret se prăpădește în numai 2 săptămâni în urma unei boli febrile contactate în timpul unei călătorii în Egipt. Mitchell este devastat, dar găsește puterea să-și continue viața și proiectele, susținut într-o oarecare măsură de copiii mai mari (cea mai mică, Violet, avea doar 2 ani la moartea mamei sale). În 1878, el construiește, nu departe de castel, o frumoasă biserică gotică în onoarea soției sale. După câțiva ani, familia este din nou lovită de ghinion, odată cu moartea Geraldinei, fiica cea mare, într-un stupid accident de trăsură. Mitchell se retrage definitiv la Londra și decide să vândă proprietatea de la Kylemore în 1903.  

Cei care au preluat-o au fost ducele și ducesa de Manchester – el mare crai scăpătat, deja în faliment la vârsta de 23 de ani din cauza pasiunii pentru femei și jocuri de noroc, ea moștenitoarea bogată a unui afacerist american. Conacul suferă oarece modificări, grădina și parcul se deteriorează însă treptat, pentru noul cuplu acestea din urmă neprezentând niciun interes. Din păcate, ducele nu poate renunța la viața aventuroasă cu care fusese învățat și, nemaiputând întreține domeniul, se vede obligat la rându-i să-l vândă în 1920.  

Cele ce-l preiau sunt măicuțele benedictine, nevoite a emigra din Belgia după război. Acestea transformă castelul în mănăstire, refac într-o oarecare măsură grădina, construiesc o școală de fete și, în general, se implică în numeroase acte de binefacere de-a lungul anilor. În prezent, tot ele, sub patronatul The Kylemore Trust, dețin și întrețin domeniul, oferindu-l spre vizitare publicului larg. Paranteză închisă.

Am lăsat mașina în parcarea spațioasă și-am pornit pe aleea ce înconjoară capătul vestic al lacului, oferind cele mai frumoase priveliști cu clădirea maiestuoasă reflectată în oglinda apei (astea sunt fotografiile pe care le găsiți în orice ghid de promovare, de pe aleea asta sunt făcute; am făcut și noi destule). Am ignorat cafeneaua și magazinul cu suveniruri și ne-am dus glonț la casele de bilete, unde am plătit 17 euro de persoană. Odată cu biletele, am primit câte o broșură cu explicații destul de amănunțite, cu scheme și fotografii, precum și cu harta domeniului. În apropiere sunt toalete amenajate în niște containere; am avut emoții în ceea ce le privește, dar s-au dovedit neîntemeiate, toaletele sunt foarte curate și perfect dotate.

Am continuat apoi în direcția castelului/abație. M-a amuzat nespus felul cum o măicuță se asigura la intrare că toată lumea era în legalitate: „Nu-i așa că aveți bilete? Nu, nu le scoateți, nu-i nevoie să le văd! Hai, hai, intrați!”  

Se vizitează doar parterul, sunt 13 încăperi înlănțuite, grupate oarecum pe teme: povestea ordinului benedictin, viața și cariera politică a lui Mitchell, viața familiei Henry la conac, informații despre Margaret și despre copiii Henry (unul pasionat de fotografie, altul de fizică și experimente cu praf de pușcă), sala de mese, modificările aduse de către ducele și ducesa de Manchester, date despre ospeții de onoare pe care aceștia i-au primit la Kylemore în timpul scurtei lor posesiuni. Interesant; scurt, dar copleșitor!

La ieșire, o măicuță împărțea vizitatorilor mici cărți poștale – pe o parte o fotografie cu abația, pe cealaltă o frumoasă rugăciune. A mea sună cam așa: „Doamne, ajută-mă să trăiesc această zi ușor și în liniște; să mă sprijin pe imensa ta putere, cu încredere și respect; să aștept cu răbdare și serenitate relevarea voinței tale; să întâmpin oamenii cu pace și bucurie; să întâmpin ziua de mâine cu încredere și curaj.” Am tradus mot a mot. Mi-a plăcut mult, o păstrez.

Pe urmă am continuat pe aleea din dreapta, pe la marginea pădurii, pe lângă lac. Din loc în loc sunt tăblițe cu informații despre floră și faună, precum și bănci și mese de picnic. Un pârâiaș coboară din munte în mici cascade amenajate și se varsă în lac.  

După 10-15 minute, ni s-a înfățișat bijuteria de bisericuță gotică despre care citisem, cea ridicată de Mitchell în amintirea defunctei sale soții. De fapt, intenția lui se pare că a fost să transfere rămășițele pământești ale Margaretei din micul mausoleu (aflat nu departe) în cripta bisericii, pregătită pentru a-l primi și pe el, când va fi să fie. Din motive necunoscute, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată, iar Mitchell, mort la 86 de ani la Londra, avea să fie înmormântat tot în mausoleu, alături de Margaret.  

Am revenit pe alee până aproape de casa de bilete și ne-am plantat în stația shuttle-busului despre care citisem că face legătura între abație și grădina cu ziduri. Sigur, ne-ar fi plăcut mult să străbatem pe jos distanța de 1,5 km, ar fi fost o bagatelă pentru noi, mai ales că văzusem pe hartă că am fi trecut pe lângă un lac mai mic și o grotă; însă timpul, eterna poveste... Autobuzul face într-una acest traseu dus-întors, tot la 10-15 minute pleacă dintr-o stație sau din cealaltă, nu-i nevoie să-l aștepți mult.  

Primul lucru pe care ne-au căzut ochii când am coborât din shuttle a fost The Garden Tea House, cu a sa terasă drăguță ce o înconjura; ah, ce-ar merge un ceai cald sau o cafea în acest decor! Al doilea lucru, nu departe – padocul (uriaș) cu ponei. Așa că ne-am împărțit: unii la coadă la ceainărie, alții la pozat poneii. A fost ocazia perfectă să încercăm celebrele scones, un fel de brioșe, care în cultura englezo-irlandeză se servesc alături de ceai, unse cu unt și marmeladă. Le-am bifat și pe-astea, au fost delicioase; mai ales marmelada de citrice.

Ne-am orientat după indicatoare pe urmă. În afară de celebra grădină, mai sunt câteva atracții în zonă: țarcul porcilor (la hrănirea cărora poți participa dacă te nimerești la ora potrivită), „pădurea zânelor” și pădurea de stejar.

Ne-am îndreptat deocamdată spre grădina delimitată – după cum îi spune numele – de ziduri înalte de cărămidă. Cu o suprafață de 2,5 ha (6 acri, cum ar zice englezul/irlandezul), ea a fost amenajată pe un teren în pantă lină și destinată cultivării celor necesare în gospodăria Henry. Pentru vremea ei, grădina cu ziduri a fost o premieră, deținând 21 de sere încălzite, ce permiteau creșterea unui număr impresionant de plante, inclusiv exotice, astfel că de pe mesele de la conac nu lipseau bananele, nectarinele, pepenii și smochinele. Ulterior, în vremea familiei ducale, toate acestea s-au prăpădit și grădina a decăzut încet-încet. La preluarea domeniului, măicuțele benedictine au început din nou s-o îngrijească, în scopuri proprii, dar abia în anii din urmă, cu ajutorul unui grant european, au reușit s-o facă să se apropie, într-o oarecare măsură, de gloria sa trecută.  

Am vizitat-o pe îndelete, mi-a plăcut că peste tot sunt plăcuțe informative și mi-a plăcut că inclusiv casa grădinarului-șef a fost amenajată și se poate vizita. Fac o treabă minunată măicuțele aici, la Kylemore!  

La plecare, am salutat din mers și purcelușii și am dat o raită și prin „pădurea zânelor” , un loc destinat copiilor de toate vârstele, care ne-a plăcut mult. Este practic un ochi de pădure în care sunt amenajate mici „corturi” din nuiele și peste tot sunt presărate chestii drăguțe, gen pietre vopsite în culori vii, cu mesaje motivaționale sau cu imagini amintind de atracțiile naturale ale zonei.  

Deși ne pusesem în cap inițial, pe la magazinul de suveniruri n-am mai trecut, era deja târziu. Am citit că se pot cumpăra de aici tot felul de lucruri manufacturate în abație, printre care gemuri, ciocolată și prăjituri. La cafeneaua de alături se pot servi prânzuri ușoare, de asemenea preparate de măicuțe.

Ne-am continuat drumul, nu pe unde am venit, ci în sens invers. Practic, urma să facem un mic circuit, urmând aceeași șosea N59, ocolind prin Letterfrack (unde se află intrarea în Parcul Național Connemara) și Clifden (de unde pleacă șosea spre zona de litoral, cu numeroase plaje). N-am mai poposit decât la Pines Island Viewpoint, un loc de unde se poate admira o insuliță cu pini pe Lacul Derryclare (și chiar se poate ajunge pe insuliță, am văzut un fel de podeț improvizat) – un loc pe care-l știam din numeroasele pagini de fb pe care le urmărisem în scop de documentare (și nu numai). Pe urmă, drum întins până la Galway.

Galway este al 4-lea cel mai mare oraș din Irlanda, unul dintre cele mai vibrante și boeme, un oraș al festivalurilor și artiștilor, cu oameni prietenoși. Este singurul oraș de pe Wild Atlantic Way, marcând în același timp jumătatea traseului. În 2020 a fost Capitală Culturală Europeană și, de asemenea, este un pol important al gastronomiei irlandeze. Am găsit o parcare aproape de port și am zis să facem câțiva pași. Dar în primul rând să mâncăm, ceea ce s-a și întâmplat. Nu mai scriu review separat, locul se cheamă The Quay Street Kitchen și îl recomand; deși la început am fost supărată că li se terminase berea locală artizanală, au reușit să mă împace cu o tocăniță irlandeză absolut minunată!

A urmat plimbarea, întâi pe celebra pietonală Quay, flancată de clădiri istorice și baruri colorate (o nebunie de lume, duminică fiind!), pe urmă am vizitat impozanta catedrală, nu foarte veche (1831), dar foarte frumoasă, cu vitralii și mozaicuri. Ne-am întors spre port pe țărmul râului Corrib și, desigur, nu puteam rata South Park, cu priveliștea sa idilică spre rândul de case colorate de dincolo de apă – priveliște pe care, la fel, o întâlnisem în repetate rânduri în „peregrinările” mele virtuale... Una peste alta, ne-a încărcat pozitiv atmosfera bijuteriei de Galway, am fost inspirați să poposim! Păcat că n-am putut rămâne mai mult...

Pe urmă... drum întins spre Dublin!... Vacanța noastră se apropia vertiginos de final 😢.

---

VIZUALIZĂRI: 150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI