Surprizele din Racoș

TIPĂREȘTE

Am plecat din Criț așa cum plecăm de obicei din locurile pe care le vizităm: cu regretul că timpul s-a scurs atât de repede, cu bucuria că am mai descoperit un loc de poveste și că ne-am îmbogățit colecția de amintiri frumoase... Ne-am luat rămas-bun de la gazdele noastre de la Casa cu zorele (cu drag și cu mii de mulțumiri, ca de la prieteni) și... pe cai (putere) !

Trebuia să ajungem în Brașov până la 2 după-amiaza, când Istețica și Lukas aveau de prins un microbuz către Cluj, noi, ceilalți, urmând a ne continua drumul spre Galați. Nu-mi place să mă uit la ceas, mai ales în vacanță, și credeam că n-am motive să o fac, aveam la dispoziție cel puțin dublul timpului normal în care am fi putut ajunge de la Criț la Brașov... Și cum domnul T ne povestise despre Racoș ca despre un must see... E drept, citisem și eu câte ceva despre ciudatele Coloane de Bazalt, și dacă tot ne erau cumva în drum... De ce nu?! Nu bănuiam însă că Racoș-ul ne pregătise și alte surprize...

Am traversat mândre sate transilvane, cu case colorate blând, cu turle de biserici vechi străpungând cerul (Doamne, cât de mult iubesc aceste locuri, unde poți întâlni încă tineri îmbrăcați în straie tradiționale; în fond, era zi de sărbătoare, a doua zi de Paști). În Hoghiz, am urmat indicatorul care ne trimitea spre stânga și, după vreo 10 km străbătuți în paralel cu calea ferată, am ajuns în Racoș.

Sat sărăcuț, ca majoritatea satelor românești, se vedea cu ochiul liber că multe clădiri aveau nevoie de reabilitare grabnică. Dar pitoresc și „al meu”, ca toate satele ardelenești... N-am mers mult și am întâlnit un nou indicator din acela maro, turistic, care ne făcea cu ochiul spre dreapta: „Castelul Sükösd-Bethlen”. Despre vreun castel prin părțile locului chiar că nu aveam habar! Hai și-om mere, nu putem rata așa ceva!

Castelul a apărut imediat după prima curbă și am parcat nerăbdători pe marginea străzii, chiar în fața unui părculeț în care două tinere mămici legănau de zor câte un cărucior. Eu deja ochisem niște puncte de unde ieșeau niște poze bestiale! „Dacă vreți să vizitați castelul, să știți că se intră pe partea cealaltă și găsiți scris pe poartă numărul de telefon. ” Am ocolit prin față vechile ziduri și, într-adevăr, pe modesta poartă de lemn am găsit numărul salvator, pe care însă n-am mai apucat să-l formăm, căci persoana în cauză se și îndrepta spre locul în care ne aflam. O bunică sprintenă și gureșă, care din când în când se oprea și căuta ceva prin iarbă. „Uite-le, bătu-le-ar focu'! ", zise ea ridicând un mănunchi de chei taman din fața intrării în castel. Erau chiar cheile porții castelului! „Vezi, bunica, dac-am venit noi cu norocu'... "

Și dacă tot le găsi, ne și descuie poarta, îndemnându-ne să cotrobăim peste tot, dar să fim cu băgare de seamă pe unde punem pasul. Și să urcăm și în turn, neapărat...

Curtea interioară era vastă și acoperită pe toată suprafața ei cu o iarbă tânără, pictată intens cu sute de flori de primăvară. Vechile construcții de piatră se desfășurau pe toate cele 4 laturi, pe două niveluri; din loc în loc, la etaj, se păstraseră balcoanele de lemn. În fiecare colț veghea câte un mic bastion cilindric, cu acoperiș conic, iar pe mijlocul laturii din fața actualei porți, se înălța mândru și zvelt un turn ca de biserică.

Castelul a fost construit în 1624 de către groful Sükösd (familie veche secuiască) pe domeniul primit de la principele Gabriel Bethlen, ca răsplată pentru serviciile militare aduse. Stilul ar fi fost cică unul „al Renașterii transilvane târzii”, edificiul trebuind să îndeplinească dublu rol, acela de locuință somptuoasă și practică, dar și de apărare împotriva năvălitorilor turci ocazionali și a țăranilor locali care aveau prostul obicei de a se răzvrăti una-două. Secolele ce au urmat au făcut ca șirul de proprietari ai castelului să se tot schimbe.

La finele sec 17, Samuel Bethlen repară și fortifică zidurile de apărare și înalță turnul rectangular prin care se și intra în incintă. În timpul revoltelor din 1848, castelul este grav deteriorat în urma unui incendiu, dar în 1873 ajunge în proprietatea contelui Teleki, om de cultură și botanist târg-mureșean, celebru pentru expedițiile sale în Africa. Acesta repară la rândul lui castelul, redându-i mult din farmecul de odinioară (memoria colectivității locale povestește despre o așa-numită „Sală a Cavalerilor”, nemaiîntâlnit de frumoasă).

În 1903, comuna Racoș cumpără de la moștenitorii lui Teleki castelul și toate domeniile lui, permițând extinderea satului, ceea ce explică faptul că azi găsim edificiul fix în mijlocul localității. Din păcate, anii comunismului nu aduc nimic bun pentru castel, atribuindu-i-se roluri mai mult decât rușinoase: sediu CAP, grajduri, depozit de cereale, remiză de pompieri. Evident că în asemenea condiții, locul a devenit încet-încet o ruină tristă și rece. În 1992, pastorul bisericii reformate din Racoș a înființat Fundația Bethlen, în scopul de a renova castelul și a-l introduce în circuitul turistic. Lucrările au demarat, dar banii au fost puțini și s-au terminat repede, așa că în momentul de față impresia pe care mi-a lăsat-o a fost de bolnav al cărui trup a fost fixat în zeci de pansamente, care n-au mai fost de mult schimbate, sub care nu-ți poți da seama cu precizie dacă vechile răni mai zemuiesc, infectate, sau sunt în curs de vindecare... În ultimii ani, castelul a fost „încredințat” unei familii din sat, care este dispusă să deschidă poarta puținilor turiști care nimeresc pe-aici întâmplător...

Evident că toate aceste lucruri nu le-am știut la momentul vizitei noastre. Am pornit temători să urcăm scările abrupte de lemn, încurajați de bunica păzitoare. Cred cu tărie că și ruinele au farmecul lor și încerc să-mi șterg lacrimile în atari situații și să-mi imaginez cum arătau aceste locuri în timpurile lor de glorie. În Castelul Sükösd-Bethlen chiar mi-a fost greu să fac asta, tot ce am găsit înăuntru au fost camere goale ca niște orbite, ziduri de cărămidă și piatră scobite (mi s-a părut mie ceva ciudat la piatra asta! castelul a fost construit din tuf vulcanic și piatră ponce, foarte prezente în zonă datorită fostului vulcan). Doar structura boltită a coridoarelor și a camerelor de colț, câteva vechi ornamente aproape șterse, urme de pictură pe zid - păreau să amintească despre o minunăție de loc la vremea lui.

Țiglele acoperișului se sprijină încă temeinic pe grinzi și căpriori din lemn și, deși eram deja obișnuiți cu acest gen de construcție pe care de vreo 3 zile tot o admiraserăm pe la bisericile din zonă, tot ne-am mai minunat și de data asta. În turnul înalt n-a urcat decât Tati, recunosc că și curajul meu are o limită, scara de lemn aproape verticală și puțin cam tremurătoare când am atins-o (mi s-a părut mie) nu mi-a inspirat prea multă încredere. Din ce am văzut din fotografiile făcute de Tati, de sus se vede frumos tot satul și împrejurimile, inclusiv cariera de piatră din vecinătate.

Noi, ceilalți, am explorat între timp celelalte spații de la parter. Am citit că acestea erau folosite mai ales pentru depozitarea rezervelor și pentru animale, locuințele fiind la etaj. Partea cu actuala intrare mi-a plăcut cel mai mult, cu loja ei exterioară și stâlpii de susținere de cărămidă roșie. Și cocoșul metalic de pe cupola turnului :)...

Ne-am luat rămas-bun de la simpatica bunicuță. Pentru că i-am mulțumit cu o sumă modestă (sau poate, nu neapărat de asta), a ținut să ne explice și dânsa cum se ajunge la Coloanele de Bazalt: „O luați înainte și pe urmă stânga și pe urmă o țineți tot stânga... ”

Asfaltul se termină la ieșirea din sat și continuăm pe drumul de pământ ce urcă spre fosta carieră. Nu mult, căci în curând câte o grămadă de bolovani ne „spune” că nu mai putem înainta, nici în dreapta, nici în stânga. Mai sunt vreo două mașini parcate la această întretăiere de drumuri și după ce coborâm din mașină și ne apropiem de indicator, pricepem mai bine: spre dreapta ajungem la Coloanele de Bazalt, iar spre stânga la Lacul de Smarald.

Alegem dreapta întâi. Drumul îl facem la pas, dar nu e greu, căci nici nu urcă, nici nu coboară și după doar vreo câteva minute încep să se întrezărească, pe dreapta, celebrele formațiuni. „Orgă de piatră”, așa li se spune cam peste tot pe unde am citit despre ele și trebuie să recunosc că nu se putea găsi o comparație mai potrivită! Un perete întreg, înalt de peste 10 metri, brăzdat pe verticală în ciudate blocuri bazaltice! Mirajul momentului este întrucâtva perturbat de un grup de turiști veseli care s-au găsit să escaladeze formațiunile de la bază și să se pozeze în fel și chip. Așteptăm să termine ședința foto și să ne lase și pe noi să ne bucurăm de aproape de această minune a naturii.

Între timp, mai facem câțiva pași pe drumeagul care continuă în față, atrași fiind de un soi de „ciupercă” bazaltică și descoperim astfel, tot pe dreapta, un al doilea perete de coloane, ceva mai puțin spectaculos decât primul. Grupul vesel se retrage și ne putem apropia și noi de obiectiv.

Despre felul cum s-au format, n-o să vă spun prea multe, pentru cei interesați sunt amănunte tehnice cu duiumul pe site-urile de specialitate. În mare, coloanele au apărut prin răcirea bruscă a lavei bazaltice, ultima care erupe, fiind și cea mai densă. Vulcanul de la Racoș nu mai e activ de vreo 2,5 milioane de ani, dar totuși se pare că a fost unul dintre ultimii „supărați” de pe teritoriul actual al țării noastre. Coloanele prezintă 3 straturi delimitate destul de evident: un strat inferior, cu coloane scurte și groase, unul de mijloc, cu zvelte coloane „ale infinitului” și un strat superior, cu resturi de bazalt conglomerat.

În vecinătate se află și fostul crater al vulcanului, care până nu de mult a fost exploatat pe post de carieră de zgură, acum nu mai e, că e declarat monument al naturii. N-am mai apucat să-l căutăm, dintr-o dată am realizat că nu mai aveam chiar atât de mult timp pe cât credeam! Urăsc asta, mai ales în vacanță! Dar timpul e timp, n-are nimic personal cu mine, își vede și el de curgerea lui...

Întorcându-ne spre mașină, m-am milogit de Tati: „Hai să mergem un pic și la laaac! Hai, că nu durează mult, e aproape, am văzut eu pe Google Map! ” Tati m-a crezut pe cuvânt și a încuviințat. Într-adevăr, nu e departe. Am urmat direcția către care ne îndruma indicatorul maro; în depărtare, lacul se și vedea. Pe mine m-a atras o potecuță care urca puțin în stânga pe după un pinten de deal. Imaginea ce mă aștepta la capătul ei pur și simplu m-a lăsat fără suflare! Lacul de Smarald (un smarald ceva mai cenușiu sub cerul semi-înnorat de primăvară, dar tot frumos) se etala liniștit, abia înfiorat de adierea vântului, undeva, jos, în „căldarea” formată din pereții brăzdați de zeci de straturi geologice! Iar corul broaștelor făcea ca totul să pară și mai puțin real, și mai de pe altă planetă!

S-a spus inițial că lacul s-a format prin acumularea precipitațiilor în fosta carieră de piatră Brazi. Cu timpul, constatându-se faptul că nivelul lacului rămâne relativ constant, precum și nefireasca limpezime a apei, s-a emis ipoteza că există totuși surse subterane de apă care-l alimentează și-l refreșează constant. Indiferent care o fi adevărul, frumusețea acestui loc nepământean mie mi s-a părut absolută, greu de descris în cuvinte!

Am coborât apoi pe cărarea care însoțește lacul pe toată lungimea lui (cam 200 m) până spre capăt. Există și un drumeag care coboară până pe malul apei, dar am renunțat, Tati plecase deja spre mașină și știam că ne așteaptă...

... Așa că nici nu știu cum să prioritizez obiectivele din Racoș: dacă ați avea doar jumătate de oră la dispoziție și ar fi să aleg doar unul pentru voi... Să fie vechiul castel, amenajat minimal, dar atât, atât de romantic?! (Acum câteva minute am dat, întâmplător, pe facebook, de un articol gen „top 10 castele din România” și m-am bucurat să-l reîntâlnesc și acolo.) Să fie impresionantele Coloane de Bazalt, dovadă a activității vulcanice de pe aceste meleaguri?! Să fie craterul de zgură al vechiului vulcan (care e și pe lista mea de „restanțe turistice”, deci se cere o renegociere de termeni și condiții cu Cerberul Timp!)?! Sau minunăția de lac de culoarea smaraldului (de acord, revenirea trebuie să se producă într-o zi însorită de vară/toamnă), încrustat între pereții de calcar desenați la rândul lor în zeci de culori?!

Nu știu ce aș putea alege... De fapt, mi-ar fi imposibil de ales, pe mine m-au impresionat toate, fiecare în felul lui... Alegeți voi! Alegeți-le pe toate!

---

VIZUALIZĂRI: 3046 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI