Patara - acasă la Moș Crăciun

TIPĂREȘTE

Prima întâlnire cu rămășițele civilizației lyciene am avut-o în Fethiye, pe înserate, când am nimerit absolut întâmplător în apropierea unui versant tandafiriu, în care sunt săpate vertical, la diferite niveluri, mici temple. Le-am zărit de departe și, desigur, ne-am abătut într-acolo, să vedem care-i treaba. Am găsit situl împrejmuit cu un gard, n-am avut stare să-i dibuim intrarea, căci probabil era închis deja la ora aceea, iar dominanta noastră era alta, de ordin mult mai domestic (să mâncăm). Am admirat însă îndelung frontoanele și coloanele ionice, le-am pozat și am citit pe un panou explicativ că-i vorba despre morminte liciene din sec. 4 î. Hr., dintre care cel mai bine conservat ar fi cel al lui Aminthas, fiul lui Hermapias.

Acest fapt ne-a cam schimbat planurile pentru următoarea zi. Incitat de ce văzuse, Tati s-a pus pe studiat seara, când am ajuns la cazare, iar a doua zi dimineață traseul era deja făcut: vom începe prin a îmbina utilul cu plăcutul, vizitând un obiectiv „2 în 1” – situl arheologic și plaja Patara. Despre orașul antic Patara îmi aminteam vag că ar fi locul unde s-a născut Sfântul Nicolae, fost Arhiepiscop de Myra (sec. 3 d. Hr.), mai cunoscut și mult-iubit de copiii din toată lumea sub numele de Moș Nicolae, în unele culturi devenit Moș Crăciun. Despre plajă, am aruncat la repezeală un ochi pe net și am găsit-o listată în toate topurile turcești în domeniu. În plus, e declarată parc național, fiind una din plajele pe care își depun ouăle simpaticele broaște țestoase Caretta-Caretta.

Din Fethiye am urmat drumul de coastă spre Antalya, D400, vreo 70-80 km, apoi la un giratoriu am făcut dreapta, conform indicatorului. După ce am depășit mica localitate Gelemiş (plină de pensiuni și taverne drăguțe, din câte am remarcat), am ajuns la intrarea în rezervație, prevăzută cu o barieră și o gheretă. În dreapta, o zonă mlăștinoasă, cu ochiuri de apă, iar alături (deja) vreo două sarcofage de piatră.

Se plătește diferențiat, în funcție de ce dorești să accesezi: plaja și/sau situl arheologic. Tati ne făcuse deja instructajul, citise el că de fapt drumul spre plajă trece prin sit, că poți vedea majoritatea punctelor de interes astfel și că n-are rost să plătești suplimentar pentru „pietroaie”. L-am ascultat și am cerut bilet doar pentru plajă. Am primit fiecare câte un card plastifiat, la prețul de 30 lire bucata, care permite 10 intrări timp de 10 zile, pe una din părți având reprodusă o imagine din situl arheologic (drumul principal, flancat de coloane).

După barieră, drumul continuă până la parcarea ce deservește plaja vreo 2-3 km, e pietruit, cu câte o bandă pe sens, din loc în loc pasc oițe. De-o parte și de alta se întinde situl, dincolo de un gard de sârmă și, într-adevăr, nu te împiedică nimeni să oprești din loc în loc, să studiezi pietroaiele și să citești panourile informative, aranjate parcă special pentru cei care doar tranzitează zona????. Evident că asta am făcut și noi, dimpreună cu alți turiști, putând astfel să ne facem o idee sumară despre ce a fost cândva acest loc.

Istorie

Se pare că informația susținută de Herodot, cum că Patara a fost clădită de migranți din insula Creta, nu e chiar reală. Istoricii au descoperit aici urme de locuire umană încă din Epoca Bronzului, dar cea mai veche atestare scrisă despre oraș datează din sec. 13 î. Hr. – inscripția hieroglifică luwiană (vechi limbaj anatolian) de la Yalburt, în care regele hitit Tudhallya povestește despre campaniile sale militare spre Tărâmul Lukka, amintind că „a făcut sacrificii și a oferit daruri Muntelui Patar”. Azi se admite fără niciun dubiu că orașul vechi a fost fondat de lycieni, pe ambele părți ale estuarului de 2 km al Râului Xanthos (în prezent, Eşen), devenind în scurt timp principalul port la mare al Lyciei vestice. În plus, fragmentele de ceramică din sec. 10 î. Hr. descoperite la Necropola Tepecik dovedesc că regiunea a fost locuită neîntrerupt între perioada Lukka (hitită) și Lycia lui Homer.

Ulterior, Patara a fost sub diverse stăpâniri – persană, ateniană, pentru ca în anul 334 î. Hr. să fie cucerită de Alexandru cel Mare al Macedoniei. După moartea acestuia, orașul a căzut sub controlul Egiptului, condus de Ptolemeu Philadelphus, care i-a schimbat numele în Arsinoe, în onoarea soției sale (care îi era și soră). Locuitorii însă au continuat să-i spună Patara, nume ce a rămas pentru totdeauna.

Pe urmă, pentru o scurtă perioadă de timp, au stăpânit aici selgiucizii, dar curând s-au impus pe scena istoriei romanii, care aveau să garanteze Rodosului controlul regiunii. Localnicii se vor organiza însă sub forma Ligii Lyciene în 168-167 î. Hr. și încep lupta de eliberare, ceea ce a făcut ca într-un final Senatul Roman să recunoască independența Lyciei și să declare Patara caput gentis Lyciae (capitala poporului lycian).

A urmat o perioadă de înflorire pentru Patara, ce și-a câștigat curând renumele de port strategic. În sec. 1 î. Hr., avea să fie scena unor evenimente istorice turbulente, în care au fost implicați Mithridates, Sulla, Caesar și Brutus. În anul 43 d. Hr., Lycia a fost anexată formal Imperiului Roman, alături de Pamphylia, sub numele de Lycia et Pamphylia, iar Patara a fost declarată capitala acestei noi provincii romane. Comerțul marin avea să continue să prospere, iar Patara odată cu acesta.

Odată cu scindarea Imperiului Roman, Lycia și Pamphylia aveau să devină din nou provincii separate și să aparțină, amândouă, Imperiului Roman de Răsărit. Desigur, Patara a rămas în continuare capitala Lyciei, devenind principala verigă comercială între Constantinopol și Mediterana de Est. Este perioada de maximă înflorire a orașului, care a dat noii religii creștine numeroase nume sonore: Sf. Nicolae, Sf. Methodius (episcop de Patara, a fost martirizat pe 20 iunie 312 chiar pe aceste meleaguri) sau Episcopul Eudemus II de Patara, unic semnatar autorizat al Primului Conciliu de la Constantinopol (381 d. Hr.).

Epidemia de ciumă din 542, care a decimat bună parte din populație, urmată de raiduri repetate ale arabilor, au marcat începutul sfârșitului pentru orașul Patara. Cu toate acestea, locul încă și-a menținut importanța ca bază navală și comercială a Imperiului Roman de Răsărit până în sec. 10. Începe să se ridice un complicat sistem de fortificații; și totuși, în anul 1176, Lycia (și implicit, Patara) cad sub cucerirea turcă, urmând islamizarea progresivă a zonei. Ultima mențiune oficială despre Patara datează din 1478, când sultanul Cem vine în oraș la ordinul tatălui său, Mahomed Cuceritorul, pentru a semna un tratat cu Rodosul.

Lovitura de grație însă a fost dată de... natură. Odată cu sec. 16, portul a început să se colmateze, iar orașul să-și piardă treptat din importanță și din gloria trecută, fiind ulterior îngropat sub o mare de... nisip și alta de uitare... Primele săpături arheologice au fost inițiate în 1988, de o echipă de cercetători de la Universitatea din Ankara și continuă și în prezent. S-a reușit punerea în evidență a unor artefacte importante din perioada romană, precum amfiteatrul, clădirea fostului Senat sau drumul pavat cu dale mari de piatră, pe marginea căruia au fost ridicate din nou coloanele căzute. În mare parte, asta e zona ce se vizitează contra cost (din câte am văzut ulterior, din filmările aeriene postate pe YouTube).

Experiența noastră

Vă spuneam că ne-am oprit din loc în loc, acolo unde întâlneam câte un panou explicativ, curioși să vedem despre ce-i vorba. Primul ansamblu care ne-a atras atenția – dealtfel, o aglomerare de „bolovani” despre care cu greu ți-ai fi dat seama cărei structuri or fi aparținând – a fost Biserica „Primăverii” și cimitirul său. Nu se menționează deloc de ce a fost numită astfel, dar aflăm că zona pe care a fost înălțată a fost anterior folosită ca necropolă în perioada romană, lucru dovedit de numeroasele monumente funerare și sarcofage. Trec peste descrierea amănunțită a arcelor, absidelor și celorlalte elemente arhitecturale și vă transmit doar că biserica a fost ridicată în sec. 4 sau 5 d. Hr., pentru a proteja un mormânt ce pare să fi aparținut unui martir sau sfânt creștin. A măsurat 29 m pe lungime și 17 pe lățime și s-au folosit materiale rămase din alte structuri anterioare, ce nu mai erau de folos comunității. După un colaps cvasi-total, a fost reconstruită în sec. 7-9, recuperându-se din nou tot ce s-a mai putut, dar a fost distrusă complet în sec. 12-13, probabil în urma unui cutremur. S-a reamenajat ulterior doar o capelă micuță, în colțul sud-estic, în care avea să se găsească sarcofagul Episcopului Eudemus din Patara.

A fost excavat și un cimitir de 23/20 m în imediata apropiere, aparținând perioadei creștinismului timpuriu. S-au evidențiat 4 tipuri distincte de morminte: 1) Sarcofage; majoritatea din fosta necropolă romană, rearanjate ulterior (fără soclul inițial); unul singur pare de tip egiptean, construit din granit roz; alte 5 prezentau însemne creștine, precum semnul crucii, dar și orificii în capac, prin care se turna periodic înăuntru apă sfințită – se presupune că acestea din urmă au aparținut unor lideri religioși; 2) Morminte din teracotă, în formă de torpilă; 3) Morminte din piatră legată cu mortar; 4) Morminte simple, săpate direct în sol, acestea fiind și ultimile ca succesiune în timp.

După câteva sute de metri, ne-am oprit din nou, remarcând pe partea stângă a drumului rămășițele unui străvechi atelier de producere a teracotei, inclusiv ale cuptoarelor de ardere. Puțin mai în față, pe partea opusă însă, am putut citi informații interesante despre Necropola Tepecik, cea în care s-au descoperit fragmentele de ceramică de sec. 10 î. Hr. Totodată, acesta este locul unde s-a excavat primul mormânt subteran din Lycia, precum și un rest de coloană de piatră datată aproximativ 2000 î. Hr.

Am înaintat încă puțin și am fost nevoiți din nou să facem popas, de data asta pentru a admira rămășițele singurei basilici din Patara, totodată una dintre cele mai tinere (înc. sec. 6 d. Hr.) și mai mari (61/32 m) din întreaga Lycie. Din nou date arhitectonice plictisitoare, trecem peste ele; ce e interesant, e că naosul era împărțit de rânduri de coloane, ce susțineau o cupolă impresionantă, iar întreaga suprafață a podelei era acoperită cu mozaic. Ca și în cazul precedent, după ce basilica s-a prăbușit, s-a construit doar o capelă mică în colțul nord-vestic al naosului.

Următorul element avea să ne lase cu gurile căscate încă de departe, de când l-am zărit prima dată! Arcul lui Mettius Modestus este, precum ar fi de așteptat, un arc de triumf construit din blocuri de calcar gălbui-rozalii, aproximativ pe la anul 100 d. Hr. și închinat guvernatorului Patarei de la acea vreme. A devenit curând un simbol al orașului, reprezentând poarta de intrare a vizitatorilor. Din fața lui pornea unul din cele mai late (23 m) drumuri pe care romanii le-au construit vreodată, flancat de porticuri, ce se termina în centrul orașului.

Arcul lui Mettius este format din 4 coloane rectangulare masive unite între ele prin arce, deschiderea celor laterale fiind de 2,5 m, iar a celui central de 3,6 m. În total, monumentul măsoară 19 m în lungime și 10 în înălțime. În partea superioară se termină cu nișe (ce conțineau statui) și console (pe care se sprijineau busturi), iar pe cornișa nordică era o inscripție: Poporul din Patara, capitala Lyciei.

La mică distanță, o structură plană, poligonală ne-a atras și ea atenția. Apropiindu-ne, am aflat că erau ruinele anticului Bazin Octogonal, datat sec. 1-4 d. Hr., măsurând 10 m la exterior și 7 la interior, cu rol decorativ, dar și parte a sistemului de aprovizionare cu apă.

Plaja

După atâția neuroni încinși (la propriu și la figurat), a venit, în sfârșit, vremea pentru o pauză binemeritată!... Parcarea destinată plajei este imensă, acoperită cu pământ bătătorit sau pietriș, înconjurată de arbori ce asigură umbră parțială. Am lăsat mașina, ne-am înarmat cu recipiente cu apă și prosoape și ne-am îndreptat spre puntea de lemn, ce străbate câteva sute de metri de nisip alb și fierbinte. Chiar la intrare, în stânga, sunt toalete „păzite” de un nene ce vinde niște legături cu plante ce miros frumos. Pe toată lungimea podețului de lemn, vânzători ambulanți de tot felul de prostioare colorate, drăgălașe, dar inutile.

Am citit despre plaja Patara că s-ar întinde pe lungimea a 18 km, lată fiind de 200-500 m. O mare de nisip lângă o mare de apă, cum ar veni. Din loc în loc sunt mici dune, vegetație specifică sau pietre de calcar alb. Pe linia orizontului, departe, mai albastră decât cerul – linia albastră a mării!

La intrarea pe întinderea de nisip te întâmpină un panou, ce te informează că vei împărți teritoriul cu cel al broștelor țestoase, ale căror cuiburi le vei găsi marcate de voluntari și pe care ești rugat să le ocolești. Din acest motiv, accesul pe plajă este interzis între orele 8 p. m. și 8 a. m., când micuțele broscuțe eclozează și iau calea mării, atrase fiind de reflexia lunii în luciul apei.

Nisipul ardea înfiorător, așa că n-am avut încotro, a trebuit să urmăm traversa de lemn către stânga, spre construcția scundă, acoperită cu stuf. E vorba de singurul restaurant-bar al zonei, prevăzut, desigur, și cu o zonă de serviciu (toalete/duș/cabine de schimb); sincer, pe acestea nu le-am vizitat, așa că nu pot să vă dau detalii. Ne-am oprit un pic la umbra binevenită, preț de o băutură răcoritoare (ofertă basic, prețuri medii; voi atașa o poză doveditoare), apoi ne-am îndreptat spre marea de peruzea!...

Zona aferentă terasei este organizată cu șezlonguri și umbrele; nu știu sigur dacă se plătește suplimentar pentru ele (înclin să cred că da) sau e suficient să faci consumație la tavernă. Noi oricum n-aveam de gând să stăm prea mult (deși am fi vrut; dar mai aveam și alte obiective pe ordinea de zi...). Scurtul popas de bălăceală ne-a plăcut însă la nebunie! Nisip fin și pe fundul apei, care se adâncește destul de lent, valuri exact cât trebuie... O plajă care se apropie de perfecțiune!

Am făcut și o plimbare până la peretele de stâncă ce îmbrățișează plaja spre stânga. Zona devine sălbatică, puțin populată; ne vizualizez într-un viitor oarecare, cazați în satul vecin timp de 10 zile... 10 zile pline în care să stăm pe această plajă, de la răsărit până la apus, pentru doar 5 euro... O cărăruie urcă pe delușor, aș fi vrut să mă cocoț, dar căldura era ucigătoare și Tati n-a avut chef să mă însoțească; Milena nici atât! A trebuit să mă mulțumesc, ca de atâtea ori, cu produsul imaginației mele...

Ne-am întors la tavernă; ne era foame și nu prea, dar am decis să mâncăm aici totuși, neștiind ce variante ne-or mai aștepta în continuare. Oferta vă spuneam că nu cine știe ce, dar chiftelele degustate la Patara Plaji mi s-au părut cele mai bune din tot sejurul! Ca să nu mai zic de cartofii prăjiți cu ketchup! :)... Am încheiat cu o salată de fructe pe care am împărțit-o. Nota ți se aduce la masă, dar trebuie să plătești direct la bar – cash sau cu cardul.

La plecare, am remarcat drumul spre stânga, către intrarea în situl arheologic (pe care la venire nu-l observasem). Am luat-o într-acolo, chiar dacă n-aveam bilet plătit, căci amfiteatrul roman se poate vedea foarte bine și de afară. Ne-a întâmpinat un imens panou informativ, din care am cules mare parte din informațiile istorice pe care vi le-am prezentat mai devreme. Tot aici, la intrare, sunt și toalete curate, dotate corespunzător. Și, desigur, se poate vedea amfiteatrul roman destul de bine! :)

***

Evident, regret din suflet că n-am luat bilet și pentru situl arheologic... O idee mi-am făcut totuși și... aștept momentul când ne vom caza în sat pentru 10 zile:)... Poate până atunci se vor fi terminat săpăturile arheologice și trecuta glorie a orașului Patara va fi pusă în evidență așa cum merită!

---

VIZUALIZĂRI: 1425 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI