Călători anonimi în Parthenonas

TIPĂREȘTE

Astăzi nu mă veți însoți într-o destinație idilică sau într-o binecunoscută ispită turistică. Îmi veți urma pașii, de vreți, într-un loc mai special, poate necunoscut multora, un loc inedit. Sau locul perfect pentru petrecerea unei seri plăcute în compania unui apus de soare incendiar, privit de undeva de sus.

La poalele masivului principal al Sithoniei, Ntragounteli, la altitudinea de 350 m se află unul dintre cele mai vechi așezăminte din Halkidiki, Parthenonas. Elemente ale prezenței umane în zonă se regăsesc încă din epoca de piatră. Potrivit arheologului Aggelos Smagas, se pare că oamenii au ales să trăiască în aceste locuri cu mai multe mii de de ani în urmă. Cum nimeni nu-l poate contrazice, să-l credem și noi pe cuvânt. Așadar, vremuri pierdute în cețuri imemoriale…

Povestea satului? Ca orice sat grecesc care se respectă și Parhenonas cuprinde file de poveste. Legenda ne povestește că pe culmea unui deal, într-un palat, își ducea traiul o frumoasă regină. Aceasta, fiind luată prizonieră de tâlharii apelor, în drum spre corabie le-a strigat localnicilor: ”Vă părăsesc fecioară (parthena – în limba greacă). Numele satului de-acum înainte să fie Parthenon! ”

Cert este că acest sătuc este pomenit de marele Herodot în scrierile sale, iar arheologii au descoperit în zonă un sanctuar preistoric.

Parthenonas își mărește numărul locuitorilor în perioada în care țărmurile Sithoniei erau frecvent ”vizitate” de pirați. Același lucru se repetă și în perioada invaziei otomane, familii întregi își găsesc adăpost sus în munți, în așezări mai retrase. Fenomenul de migrație are loc în sens invers în perioada anilor 1968-1970, când sătenii, în căutarea unui trai mai bun găsesc această oportunitate, aflând că magnatul de transport maritim Yiannis Carras vrea să construiască un complex hotelier de lux în imediata apropiere de Neos Marmaras, pe malul mării.

Încet-încet, satul a fost abandonat în întregime, din cele câteva sute de locuitori, acum Parthenonas devenise pustiu. De-a lungul timpului, mai exact, pe parcursul a două decenii, casele au început să se degradeze, totul se îndrepta spre uitare, spre pieire, spre inexistență… Timpul aici parcă încetase să mai curgă…

Salvarea cătunului părăsit a venit din partea unui grup de turiști englezi care l-au descoperit în urma unei drumeții montane. Fermecați de priveliștea uimitoare asupra Golfului Toroneos, de autenticitatea vechilor case și intuind puterea de atracție asupra turiștilor în aceste locuri, au trecut la îndeplinirea unei inițiative îndrăznețe: refacerea unei părți dintre clădirile satului și lansarea lor în circuitul turistic. Condiția primordială ce le-a fost impusă – menținerea stilului caracteristic zonei și conservarea autenticității clădirilor, respectând strict arhitectura tradițională locală, de sfârșit de secol XIX. Proiectul de restaurare agățat de acest loc a dat roade și clădiri noi, ridicate din temelii, au luat locul caselor ruinate.

Cum se poate ajunge în Parthenonas? La circa 500 de metri după ce intrați în Neos Marmaras, venind din nord, dinspre Nikiti, virați la stânga, spre munte. Intersecția vă indică direcția spre sătucul Parhenonas. După încă vreo 5 km parcurși în pantă ușoară, pe o șosea mărginită de păduri de pini, podgorii și livezi de măslini, se ajunge în capul satului, într-o parcare care ar putea primi zeci de mașini. Dimineața, când am ajuns noi, parcarea era ocupată doar de două mașini, aparținând localnicilor probabil.

Terasa unei taverne adăpostea la umbră mai multe măsuțe, dar clienți… Doar o pisicuță și-a făcut apariția, unduindu-se pe lângă picioarele noastre… Aici, la loc de cinste și în umbra lui, ai comesean un măslin în etate de doar vreo 900-1000 de ani. Așa-l lăudau stăpânii… De-ar fi avut glas, cine știe câte ne-ar fi putut povesti… Dar a rămas mut și la mângâierile mele…

De aici, privirea mi-e furată de imaginea bisericii din apropiere, Agios Stefanos, construită în 1837. Precum toate mănăstirile și bisericile din Grecia și aceasta era încadrată de semeții chiparoși. Chiparosul are o semnificație deosebită, se spune că din lemnul acestuia a fost plăsmuită crucea Mântuitorului.

Dăm să intrăm, dar lacătul greu ne pune frâu elanului. Un prim lacăt, căci vor urma nenumărate…

Capela mică din fața bisericii, în schimb, ne îngăduie pașii și gândurile pentru câteva clipe.

Ne îndepărtăm, dar încet, pentru că imediat străduța ne pune picioarele la încercare. Străduțele – alei, căci multe sunt foarte înguste, cu urcușuri și coborâșuri pronunțate, ne însuflețesc mai tare trăirile de care avem aici parte. Trecem pe lângă clădirile cu etaj, cele renovate în vechiul stil, multe îmbrăcate în vegetație sănătoasă sau împodobite cu flori înmiresmate. Dar eu caut altceva… Caut acel aer de Parthenonas părăsit.

Mai facem câțiva pași și la un colț de stradă, ascunsă, parcă rușinată față de suratele sale arătoase, întâlnim o primă casă părăsită. Nici nu pot, de fapt, s-o numesc casă… Niște ziduri, crăpate și ele, acoperișul – probabil, luat de vreun vânt mai aprig, ferestrele – doar niște găuri întunecate. Încerc să mă infiltrez. Raze de soare trec pieziș și parcă nu se mai pot dezlipi de bătrâne pânze de păianjen. Totul este invadat de un labirint de încrengături și vegetație care îți pune opreliști și nu te lasă să-i disturbi liniștea. Și poate-i mai bine așa… Să rămână neatinse ca niște vechi mărturii. Da, căci aici, pe ulicioarele astea, vechi și nou se împletește cel mai bine. Și au urmat multe altele, de admirat nu poate fi vorba, doar să le plângi de milă…

Clădirile renovate, multe dintre ele, pensiuni sau case de vacanță, aveau ferestrele oblonite, lacăte la poartă – semn că proprietarii așteptau lunile de vară ca să-și facă și ei apariția. Casele refăcute sunt solide, bine înfipte în pământ, cu acoperișuri din țiglă, cu balcoane ornate cu elemente decorative din fier forjat și cu temelii din piatră, să reziste vremurilor. Ici-colo, câte un horn mai pufăia domol spre cer, dovedind prezența unui suflet în acea casă. În rest, în toată plimbarea noastră n-am întâlnit nici un picior de pământean… Și cred că mi-a plăcut mai mult așa, fără vânzoleala turiștilor gălăgioși. Doar vizitam un ”sat părăsit”… În schimb, tot timpul ne-am bucurat de triluri dulci de privighetori… Vreți să le ascultați? youtube

Hoinărind prin sătuc, pe trasee în zig-zag, privirea-mi căuta mereu să se cazeze asupra imaginii golfului albastru și a insuliței Kelyfos, ce semăna cu o carapace de broscuță țestoasă.

Și iată-ne, în sfârșit, ajunși în vârf de deal, la Taverna lui Paul. Nedezmințindu-și nici de data asta însușirea de pustiu, nici la tavernă nu ne-a întâmpinat nimeni… Sau poate era o oră prea matinală… Ceva totuși ne-a ieșit în cale: o preafrumoasă priveliște. Câteva poze furate peisajului, n-am întârziat aici prea mult, totuși locul merită un popas mai îndelungat la ceas de seară, admirând apusul soarelui. Dar noi mai aveam drum lung de parcurs - turul brațului Sithonia, cu opriri la mrejele ademenitoare ale minunatelor sale plaje…

Un lucru este cert: Parthenonas nu-și mai merită denumirea sau pretenția de ”sat părăsit”, cel mult i-aș spune adormit. El a fost însă trezit la viață de niște oameni inimoși care și-au dorit să nu fie șters de pe hartă.

Oare nu se rătăcește și pe meleagurile noastre vreun străin căruia să i se stârnească interesul, pasiunea și bunăvoința de a reclădi? Sate transilvănene, dar și atâtea locuri lăsate în paragină în București, biserici vechi de secole, conace, buncăre sau turnuri – nu o dată am trecut fiecare pe lângă ele – încă mai așteaptă…

---

VIZUALIZĂRI: 4233 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI